Se întâmplă ca, deschizând volumul unui autor necunoscut, să simți după câteva pagini un soi de coup de foudre, iar seducția să-ți însoțească lectura până la sfârșit. E și cazul cu această Anya von Bremen. Cartea ei nonfictivă e construită pe o idee insolită: istoria URSS și a perioadei postsovietice, din perspectiva culinară a mai multor generații, "o coliziune dezordonată între mituri colectiviste și contra-mituri personale" care își propune să reconstituie fiecare deceniu, din 1910 până azi, prin prisma mâncării. Bazată pe amintiri personale, anecdote de familie, dar și pe o vastă bibliografie, "povestea despre mâncare și nostalgie" are gustul amar al evenimentelor și contextelor, asezonat însă cu umor, emoții, sentimente și scene desprinse parcă din filmele lui Nikita Mihalkov și Eldar Riazanov. Anyei von Bremen îi reușește această rețetă complicată, fiindcă e de meserie. Născută în 1963 la Moscova, într-o familie mixtă de intelectuali, a emigrat la 11 ani în SUA, împreună cu mama ei și, după un masterat la Juilliard, a devenit o cunoscută jurnalistă pe teme culinare, și autoare de cărți de bucate. Mama ei, Larisa, personaj principal al poveștii, a trăit în URSS până la 40 de ani și e depozitara unor amintiri legate direct de stalinism și hrușciovism, cu atât mai mult cu cât tatăl ei și bunicul Anyei, Naum Solomovici Frumkin, era agent de informații în NKVD, iar soția acestuia, bunica Liza, originară din Odessa, a rămas toată viața o comunistă idealistă. După primul război, cultura alimentară clasică a Rusiei (simbolizată de plăcinta kulebiaka, umplută cu somon, filé de cod și ciuperci, prezentă și în scrierile lui Gogol și Cehov) a dispărut, războiul civil și raționalizarea împingând-o în amintirile pofticioase. Rechiziționările și comunismul transformă hrana într-un instrument de control politic și social, iar odată cu venirea lui Stalin la putere, alimentele ajung o armă a luptei de clasă, un ingredient al urii. În bucătăriile "la comun", locatarii își spionează cratițele. Pentru omul nou sovietic, mâncarea trebuie să fie doar un combustibil pentru muncă, bucuria savorilor e o trăsătură blamabilă, a "burjuilor îmbuibați", care trebuie "striviți ca niște năpârci". La cantine și în locuințele "comunalka" se tinde spre o uniformizare alimentară a poporului (nu și pentru nomenclaturiști, care au magazinele lor bine aprovizionate, cu circuit închis). Multe din cele povestite de Larisa și Anya ne sunt familiare și nouă, celor mai în vârstă: cartelele la pâine, hainele "pe puncte", îndoctrinarea copiilor la școală, lipsurile care fac din mâncare o obsesie și, mai ales, instituția cozii la orice, de la alimente la ghișee oficiale și bilete de spectacole. "Coada era un mijloc de ordonare a societății socialiste, un sport injectat cu adrenalină (...) Ne putem gândi la coadă ca o metaforă a parcursului întregii vieți a unui cetățean, începând de la coada pentru înregistrarea nașterii și sfârșind cu lista de așteptare pentru un loc de veci". La cozi, spune Anya, se modelau opinii și se înjghebau comunități ad-hoc de cetățeni "uniți de singurele emoții sovietice, cu adevărat colective și autentice: dorința și nemulțumirea". La o astfel de coadă pentru bilete la un concert s-au cunoscut părinții autoarei. Tatăl, Serghei, biofizician, lucra la Mausoleul lui Lenin, unde avea în grijă conservarea mumiei. Căsnicia se destramă însă în anii '70, ai Socialismului Matur, în legătură cu care sunt citate șase paradoxuri dintr-o glumă populară: "1. Nu există șomaj dar nimeni nu lucrează; 2. nimeni nu lucrează dar productivitatea crește; 3. productivitatea crește dar magazinele sunt goale; 4. magazinele sunt goale dar frigiderele sunt pline; 5. frigiderele sunt pline dar nimeni nu e mulțumit; 6. nimeni nu e mulțumit dar toată lumea votează da". Cunoaștem pe propria piele, ca și idealul de bunăstare al omului nou din acea perioadă - apartament la bloc și mașină. Și în România, generația de adolescenți din acei ani e cea a primilor blugi cumpărați de la bișnițari și a discurilor cu muzică occidentală de contrabandă.
În 1974, dezgustată de comunism, de sărăcie și de lipsa de perspective, Larisa, profitând de originea ei evreiască, se decide să emigreze. Dar, odată ajunsă în SUA, împreună cu fetița ei, după șocul inițial al libertății și abundenței, începe să se insinueze nostalgia, pe care și-o alină reconstituind la New York mâncărurile de la Moscova, pentru noul ei grup de prieteni, toți de origine rusă. Suferind de "ospitalitate compulsivă", Larisa își adună acești prieteni la mese "tematice", dedicate diferitelor etape ale secolului trecut, iar amintirile comesenilor refac istoria "tragică și grotescă" a URSS, continuată cu vizitele în patrie, după 1990, și sesizarea schimbărilor culinare și de mentalitate din epoca Putin. Nu știu cât pot înțelege americanii din povestea Anyei von Bremen, dar pe noi ne atinge la corzile cele mai sensibile.