- Pentru București, martie se anunță a fi luna... "latino". Fie că vin din vechea Spanie sau de pe malurile Americii de Sud, descendenții ibericilor iau cu asalt scena concertistică din Capitală. Și dacă v-au plăcut ritmurile lui Jencarlos Canela și Joaquin Cortes, nu ratați nici întâlnirea cu legenda anilor '60, JOSÉ FELICIANO, care concertează la Sala Palatului, pe 16 martie -
Deținător a nouă Grammy, incluzând "Premiul pentru întreaga carieră" (LARAS), și a peste 45 de discuri de platină și de aur, José Feliciano este numit de critica de specialitate drept "Cel mai mare chitarist al lumii în viață". La mai bine de jumătate de secol de la debut, el reușește să se "bată" cu mai tinerii lui colegi în domeniu, fără să-și fi pierdut prospețimea, și nici dorința de-a inova: "Mereu e loc de mai bine. În ziua în care voi înceta să învăț și nu voi mai încerca să mă perfecționez, voi pune chitara în cui și-i voi spune «adio». Sunt mereu deschis și dispus să deprind ceva nou. Mă bucur când văd că tinerii de azi aduc noutăți în domeniul ăsta vechi al chitarei. Dacă aud în interpretările lor un artificiu nou, ceva ce eu n-am mai folosit până acum, repet și repet până îmi iese și mie. Apoi adaug «ceva»-ul ăla nou în propriul meu arsenal", declara plin de modestie artistul, într-un interviu. De altfel, José Feliciano este un autodidact, cu un geniu muzical înnăscut.
Băiatul orb și magia muzicii
José Montserrate Feliciano García s-a născut pe 10 septembrie 1945 în Lares, Puerto Rico, și este cel de-al doilea băiat din cei 12 ai unor agricultori foarte săraci. Născut cu glaucom congenital, într-o perioadă când nu se putea face nimic pentru această afecțiune, copilul și-a pierdut vederea imediat după naștere. Singura lumină din viața lui a reprezentat-o, dintotdeauna, muzica. La numai 3 ani, José își acompania la o biată cutie de tinichea unchiul, căruia îi plăcea să cânte atunci când muncea la câmp. În 1950, Feliciano emigrează cu întreaga familie în Țara Făgăduinței, America, se instalează în Harlem-ul spaniol din New York, iar tatăl lui se angajează hamal în port. Pentru micul infirm, această mutare a reprezentat o deschidere către o lume și o cultură noi. În întunericul ce-l înconjoară veșnic, cel mai apropiat prieten îi devine radioul. Ore întregi stă lipit de el și ascultă muzică, căci nu poate să alerge cu alți copii pe afară. Și în timp ce frații lui joacă fotbal, la 6 ani Jose învață să cânte, de unul singur, după ureche, la o concertină veche, moștenită de prin vecini. La chitară a ajuns ceva mai târziu. "Pe la 8 ani, am început să cânt la ukulele (chitară de dimensiuni reduse, cu patru coarde, originară din insulele Hawaii n.r). Mi-a luat o «veșnicie» până am învățat s-o stăpânesc. Nu am avut profesor, așa că a trebuit s-o «descifrez de unul singur». Mult mai târziu, prin adolescență, am dat de un profesor care m-a învățat și subtilități", se confesa într-un interviu.
Zeul chitarei
Chitara avea să fie pentru el lozul câștigător în viață. Cu ajutorul unui instrument de împrumut, și-a făcut primii prieteni la școală. "Îmi amintesc cu nostalgie de o serbare de la liceu, unde profesorii m-au lăsat să cânt abia după ce le-am promis că nu voi interpreta nimic care să-i «agite» pe colegii mei... Dar era epoca Elvis... Credeți că i-am ascultat?! Bineînțeles că nu. Am început să cânt din melodiile «Regelui» și toți colegii mei au început să urle și să danseze, a fost grozav. După această «obrăznicie», când m-am întors la clasă, muștruluit bine de profi, colegii s-au ridicat în picioare și au început să mă aplaude. M-am simțit ca un zeu. Atunci am gustat pentru prima dată succesul și acela a fost botezul meu ca artist". Tot chitara avea să-l ajute și în momente grele ale vieții. La doar 17 ani, a trebuit să renunțe la școală, ca să-și ajute financiar familia. "Prima mea chitară am luat-o «pe încredere» de la un cunoscut lutier, maestrul Candelario. A fost prima persoană care a avut încredere în talentul meu. Mi-a dat chitara și mi-a spus s-o plătesc atunci când am bani. După ce am semnat primul meu contract și am primit salariu, am plătit-o".
A cântat prin aceleași baruri pe care le frecventau la începutul anilor '60 și Bob Dylan sau Joan Baez. "Joan m-a cucerit din prima. Era regina muzicii folk. Ea nu știa cine sunt, eu nefiind deloc cunoscut. O admiram din umbră... Bob, însă, nu m-a impresionat prea tare. Nu-i înțelegeam versurile, așa că l-am judecat după virtuozitatea lui vocală și la chitară și am decis că nu e un mare cântăreț. Abia mai târziu, când m-am mai deșteptat și eu nițel și am înțeles că muzica lui trebuie luată ca un întreg, i-am descoperit valoarea. Atunci i-am devenit chiar fan", se confesa chitaristul. A cântat prin baruri și pe la mici festivaluri, până în 1963, când a fost descoperit de un vânător de talente. În doar câțiva ani, acesta avea să-l transforme în star internațional.
Chiar dacă a pornit din SUA, unde lansase câteva albume, Jose a cucerit mai întâi America Latină și abia apoi s-a făcut remarcat în Europa. În Marea Britanie, avea să trăiască și o primă întâmplare nefericită, când nu i s-a permis să intre în sala de concert însoțit de câinele lui, antrenat ca ghid pentru nevăzători. Așa a apărut hitul "No Dogs Allowed" (Interzis câinilor). Melodia a intrat rapid în topurile europene. Cu ocazia aceleiași vizite la Londra din 1967, a cântat cu Jimi Hendrix pe scena din Speakeasy Club. De altfel, lui Hendrix i-a suflat de sub nas și Premiul Grammy, un an mai târziu, când albumul lui intitulat "Feliciano!" a fost votat drept "Cel mai bun disc al anului", chiar dacă "Are You Experienced", al lui Jimi Hendrix, se vânduse mai bine.
În ce-i privește pe americani, Jose Feliciano le-a câștigat admirația abia după ce a lansat, în 1968, propria-i versiune a melodiei "Light My Fire", a celor de la The Doors. Doi ani mai târziu, își consolida locul în inimile compatrioților din țara lui adoptivă cu un cântecel de Crăciun, devenit tradițional - "Feliz Navidad". "Dacă aș fi scris melodia asta doar în spaniolă, posturile de radio din SUA nici nu ar fi difuzat-o. Așa că am introdus și un vers în engleză. Azi a devenit hit internațional", povestea el într-un interviu. Și pe europeni i-a cucerit definitiv, după participarea la Festivalul Sanremo, în 1971, când a obținut locul doi cu melodia "Che sarà".
În ciuda infirmității sale, José Feliciano și-a găsit împlinirea și pe plan sentimental, pe la începutul anilor '80. După o căsnicie de 14 ani, cu Hilda Perez, se căsătorește în 1982 cu marea lui iubire, Susan Omillian. Cei doi au împreună trei copii, o fiică, Melissa Anne, născută în 1988, și doi băieți, Jonathan Jose (născut în 1991) și Michael Julian (născut în 1995). Iar decorul idilic pentru viața lui de familie împlinită este întregit de casa pe care o are, o fostă tavernă veche de aproape 300 de ani, transformată în reședință, ce tronează pe malul unui râu din Connecticut. Acolo, José compune în continuare, iar primii auditori ai melodiilor lui sunt numeroșii câini și cai pe care îi deține, niște critici desăvârșiți, dacă este să ne luăm după succesul stăpânului lor, ce reușește să se mențină în topuri după mai bine de jumătate de secol de la debut. Și chiar dacă se apropie cu pași repezi de 70 de ani, lui José nu îi vine să lase chitara din mână. "Ador să cânt în concerte. O să renunț la ele doar atunci când o să fiu cu adevărat bătrân și degetele nu-mi vor mai merge din cauza artritei. Îmi place când publicul freamătă. De fiecare dată mă gândesc «Bravo, Jose, poți să crezi că după atâția ani lumea încă mai vine să te asculte? Că îi place încă muzica ta?». E grozav să fii încă apreciat și iubit!", mărturisea.
(Bilete pentru concertul de la noi mai găsiți în rețeaua Eventim, cu prețuri cuprinse între 49 și 299 lei.)