Poveşti din vremea lui Pazvante Chiorul - Culele de la Măldăreşti

- Caimacami şi jupâni, haiduci şi panduri, firmane şi maziliri, haraci şi zaharea, pezevenchi, peşcheş şi bacşiş... Din această lume pestriţă, balcanizată până în măduva oaselor, înghiţită de fumul gros, rămas în urma jafurilor otomane, s-au născut cele mai impresionante monumente de pe cuprinsul Olteniei: culele cele mândre ale marilor boieri de odinioară. Veritabile turnuri de apărare, în caz de primejdie, dar şi locuri de aleasă desfătare pe timp de pace, culele ascund, între pereţii lor groşi, poveşti uitate din istoria noastră -

De la crimă la blestem

Trecuseră doar câţiva ani de la trădarea şi uciderea mişelească a lui Constantin Brâncoveanu şi a prun­cilor lui, când sângele scurs pe nedrept se întorsese ca un blestem asupra câmpiei Valahiei, din Dobrogea şi până spre Cazanele Dunării. Valuri şi valuri de dom­nitori aduşi din Fanar se schimbau după pofta sulta­nului, puşi care mai de care pe căpătuială, cât se poate de repede, pentru că nu ştii niciodată când îţi calcă pragul solul de la Stambul şi-ţi aruncă batista neagră pe umăr, trimiţându-te la mazilire...
Poporul e înrobit mai ceva ca în Evul Mediu, marile fami­lii pământene sunt ţinute la zid, birurile seacă ţara, iar răufăcătorii îşi fac de cap. Sunt vremuri de scrum şi bocet, vremurile din care moştenim, până azi, stri­căciunea, peşcheşul, bacşişul şi mita. Legea bunului plac domneşte pretutindeni, răzbunarea e la îndemâna oricui poate pune mâna pe o furcă sau pe un pistol. Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, Ţara Ro­mânească e terorizată de soldaţi şi de aventurieri oto­mani veniţi peste Dunăre dinspre Vidin. "Mahalale întregi fură pustiite, casele locuitorilor sparte şi je­fuite, tinerii puşi în fiare şi trecuţi în robie peste Du­năre", se plâng nişte boieri craioveni în scrisorile către cei apropiaţi. De teamă ca nu cumva să stârneas­că mânia sultanului sau a vreunui paşă, auto­rităţile se prefac doar că luptă cu tâlharii, şi trupele domneşti trag focuri în aer când se confruntă cu ei. Şi răul n-are odihnă. Nici măcar Dunărea nu i se poate împotrivi. Din sudul ei năvălesc noi hoarde de hoţi, cârjaliii şi pazvangiii, protejaţi de-ai lui Pasvant-Oglu, temutul paşă de Vidin, cel căruia i se dusese buhul că nici sul­tanului nu-i ştia de frică. Oamenii lui Pasvant vin iar­na, peste apa îngheţată, şi vara, pe secetă, când e fier­binţeala mai mare şi Dunărea secătuită. Trec prin foc şi prin glonte tot ce le iese în cale, lăsând nori negri de fum şi de suferinţe în urma lor. Răzleţe la început, rai­durile ajung, repede, până la poalele Carpaţilor, prin părţile Ocnelor Mari şi ale Vâlcii. Atât de mare e te­roarea, că numele crudului paşă de Vidin rămâne până azi, după mai bine de 200 de ani, în memoria oame­nilor: era "pe vremea lui Pazvante Chioru"...

Cuţitul la os

"Consider de datoria mea să raportez Majestăţii Voastre că mult înainte de venirea mea aici au fost constatate în aceste Principate jafuri efectuate, după cum se observă până acum, prin atacul săvârşit asu­pra caselor locuitorilor şi ata­cul la drumul mare. Pe cât se poate constata, această sama­vol­nicie este să­vâr­şită de către (...) cârjalii trecuţi împreună cu bul­garii de pe malul drept al Dunării", îi scrie, la 1811, în­tr-un raport secret, de la Bu­cu­reşti, marele general rus Mihail Kutuzov ţarului Ale­xan­dru I. Aflat în Mun­tenia ca să lupte cu turcii, generalul e uimit de jafurile cărora auto­ri­tăţile muntene erau incapabile să le dea o replică pe măsură, şi promite ţarului să trimită el în­suşi nişte soldaţi ruşi, să-i mai potolească pe netreb­nici.
Dar situaţia era încă mai gravă de cum reiese din adresarea diplomatică a lui Kutuzov. Unii boieri plăti­seră cu viaţa, alţii îşi pierduseră agoniseala, alţii îşi văzuseră smulse şi duse, în robie, din faţa ochilor, fiicele ori nevestele, pe care doar cei cu noroc şi le-au putut răscumpăra mai apoi, îndatorându-se greu. Cuţitul ajunsese la os. Fără să mai aştepte vreun ajutor din partea stăpânirii, boierii şi meşteşu­garii cu stare hotărăsc să se apere singuri, cu sprijinul pu­ternicelor mânăstiri din zonă. Îşi transformă cona­cele în cetăţi şi ogrăzile în câmpuri de luptă. Întăresc zidurile, sapă fântâni în beciuri, scobesc metereze în pereţi, zăvorăsc uşile cu meşteşug şi se pun, îndârjiţi, în spatele flintelor armate pentru foc. Alţi boieri îşi ridică veritabile turnuri de apărare pe moşiile lor, în care să-şi poată dosi averile şi în care să-şi poată apăra viaţa în faţa atacurilor banditeşti ale turcilor.

Palatele olteneşti

Când vorbim despre cetăţi de apărare, imaginaţia ne zboară la fortificaţiile săseşti din Ardeal. Nordul Olteniei nu e cu nimic mai prejos. Zeci de bastioane, care puteau adăposti familii întregi, răsar, în numai câteva decenii, de-a lungul văilor dintre dealurile Valahiei Mici. Lumea le-a zis "cule", de la turcescul "kule", care înseamnă turn. Întreaga peninsulă bal­canică era înţesată de asemenea "kule", din Albania până în Bosnia. Numai că, în Oltenia, geniul locului şi meşteşugul pietrarilor a trans­format culele în adevărate palate, în frumuseţea cărora se îmbină tradiţia populară, cu stilul brâncovenesc. Un fel al istoriei de a răscumpăra sufe­rinţa prin unicate de frumu­seţe, cu paşaport pentru toate vămile lumii şi ale timpului.
Amplasate strategic pe dea­luri înalte, de unde se ve­deau zările cele mai îndepăr­tate,­ culele din Oltenia, atâtea câte au mai rămas, baricadea­ză, prin minunata lor frumu­seţe, viitura de derizoriu şi de urât a secolelor pe care le-au prins, de "pe vremea lui Paz­vante" încoace. Câte au scă­pat prădăciunii pazvangiilor şi cârjaliilor, câte au re­zistat decăderii unora dintre familiile boiereşti, câte au fost cruţate de ura comuniştilor faţă de "elementele burgheze" şi, mai încoace, câte au supravieţuit igno­ranţei statului şi dezinteresului general faţă de valorile naţionale, culele din Oltenia sunt, fiecare în parte, în semeţia lor tragică, o dovadă că istoria românilor nu e scrisă numai cu puşca, ci şi cu sufletul şi cu dragul pen­tru frumos. Din flacăra flintei şi din colbul ridicat de armăsarii bandiţilor, din drama jupâneselor ascunse cu ţâncii în podul caselor şi din îndârjirea marilor boieri de a-şi apăra avutul, din teama de ziua de mâine şi din credinţa în grija bunului Dumnezeu, s-au născut nişte adevărate minuni: culele din Valahia Mică. Pe­cetluite, uneori, şi de mari iubiri.

Dragoste în timp de război

E un ianuarie amorţit în Oltenia. Din loc în loc, pe la colţuri de gard şi la poalele copacilor seculari, mici mormane de omăt înnegrit amintesc de gerul Crăciu­nului. Plouă mărunt dar aprig, iar ropotul ploii pe tablele caselor sună, din depărtare, din vârf de deal, ca tropăitul unor cai înfierbântaţi, înhămaţi la negurile repezi ce se aştern peste vârfurile brazilor celor mai semeţi. Totul se înceţoşează în zare, totul devine pă­rere. Acum vezi o biserică, acum nu mai e, înghiţită cu totul de pâcla deasă ce se prinde în joc cu imaginaţia ta şi cu legendele pe care le auzi, aici, la tot pasul.
Pe o vreme ca asta îşi va fi pierdut urma şi mândrul Tudor Maldăr, din calea tătarilor care căutau să-l ju­poaie de viu, pentru că izbutise să evadeze, ducând-o cu el, în şa, şi pe preafrumoasa fiică a hanului. Căpitan de oaste al lui Mihai Viteazu, fusese prins de duşmani după moartea domnitorului şi predat prizonier hanului tătar. Fiica hanului, văzându-l pe Tudor aşa de chipeş şi de mândru, se îndrăgosteşte de el, îl eliberează pe ascuns şi fug împreună la cula de la Măldăreşti, ridi­cată de tatăl lui Tudor, Nan Paharnicu. Istorie înmires­mată de dragoste... După ce se vor fi luptat şi luptat cu tătarii, până i-au văzut duşi, Tudor şi tătăroaica lui au trăit o poveste de iubire cum există doar în poveşti.
Suntem chiar în Cula Greceanu, ridicată pe locul vechii case a lui Nan Paharnicu, iar în faţa noastră, în fosta sală de oaspeţi de la primul etaj, într-o cămăruţă transformată în loc de rugăciune, prin harul divin al pictoriţei Olga Greceanu, Tudor şi tătăroaica sa ne ies în cale zâmbitori şi înveşmântaţi în culori. Sunt zvelţi şi senini, ca nişte mucenici, el cu părul auriu, revărsat peste mantia cu fireturi dichisite, ea cu flăcări în ochi, o minune de femeie! Ţin în mâini, cu mare grijă, cula care le-a fost pavăză de atâtea ori, la greu, cula care le-a vegheat nopţile de iubire. Şapte copii i-a făcut frumoasa tătăroaică lui Tudor Maldăr, toţi vrednici şi neînfricaţi, care au dus mai departe faima Măldăreş­tilor, ale căror averi se întindeau din crestele munţilor până la Dunăre. Se zice că aveau atâta bănet, încât îl păstrau în grămezi, "maldăre" mari de aur, de unde li se trage şi numele, păstrat până azi.

Miezul minunilor

Dintre toate culele olteneşti, Cula Greceanu este cea mai spectaculoasă. "Aveţi mare noroc să o mai pu­teţi vedea, pentru că în curând va fi scoasă la vân­zare de către proprietara care a câştigat-o la tribu­nal", îmi spune, cu amar în glas, ghidul de la Com­plexul Muzeal Măldăreşti. Uşa grea, din lemn masiv, se deschide scârţâind a mister şi ne invită să păşim în universul fabulos al boierilor olteni de-altădată. O scară abruptă, cioplită din bârne groase, fixate în zidă­rie, duce spre primul etaj. Totul e croit cu o ingenio­zitate uluitoare, pentru a transforma o simplă casă de locuit în cetate de apărare. Până şi intarea în culă are secretul ei, căci uşa cea mare şi impozantă duce, de fapt, în beciul care nu comunică cu etajele superioare, în vreme ce adevărata intrare este mascată discret şi apărată de metereze scobite în zid.
Patru camere se află la primul etaj: un mic vesti­bul, două camere mari - una tăvănită cu bârne groase, alta boltită în zidărie - şi o altă cameră, mică, iatacul. Bunul gust e prezent peste tot, de la mobilierul simplu şi practic, până la covoare şi cuverturi, minunate ţesă­turi olteneşti, de la dichisul ferestrelor şi până la fru­mu­seţea sobelor olteneşti, izvodite de imaginaţia popu­lară.
Spre etajul doi, ajungi pe o scară de lemn dreaptă, care duce în pridvor. De aici privirea se pierde în de­păr­tare, până hăt, departe, pe văile Luncavăţului, Bis­triţei şi Oltului, pe unde veneau, odinioară, cetele de tâlhari. Alături de pridvor e o cameră îngustă şi întu­necoasă, în care se pătrundea printr-o scară dreaptă şi detaşabilă, ce avea la capătul de sus un chepeng, care se zăvorea printr-un drug masiv din lemn. O mică so­biţă şi un pat solid. Atât. Aici se refugiau femeile şi copiii în timpul asalturilor şi tot aici erau ascunse obiectele cele mai de preţ!
Pe lângă marea sa valoare istorică, Cula Greceanu moşteneşte azi şi rafinamentul artistei Olga Greceanu, care a locuit în ea o bună parte a vieţii. Ei îi datorăm frescele din camera de rugăciune de la primul etaj, acolo unde, inspirată din tabloul votiv al bisericii din apropiere, pictoriţa a zugră­vit întreg neamul Măldăreştilor, de la bătrânul Nan şi frumosul Tudor al tătăroaicei, până la vrednicii boieri de mai încoace, jupân Gheorghe Măldărescu şi jupâniţa Eva. Se ştie că, după moar­tea lui Gheorghiţă, jupâniţa Eva a rămas singură şi a trăit până în al 90-lea an de viaţă. Era în 1830, atunci când se consemnează şi ul­tima lovitură asupra Culei Greceanu...

Moarta de lângă lada cu bani

Era într-o zi, pe înserate, se pregătea de ploaie. Jupâniţa Eva se retrage mai degrabă în ia­ta­cul ei, aprinde lumânarea de la Paşti şi înge­nunchează în faţa icoanei. Deodată, aude glasuri de oameni străini şi i se pare că bate cineva la uşă. Zăvoa­rele erau puse şi uşile încuiate, dar tot o cuprin­de frica. Strigă după ajutor, dar rudele din cula de peste drum nu au cum să o audă, din cauza vijeliei. La un moment dat, uşa de intrare cedează sub loviturile tâlharilor. Jupâniţa fuge în camera de alături şi, prin uşa din dos, iese în curte, fugind spre grădina din vale. Un fulger luminează, însă, noaptea, iar tâlharii o văd. O prind şi o târăsc în casă. Dar nu apucă să caute cheile de la lada cu bani, când jupâneasa înţepeneşte în mijlocul casei, cu ochii ieşiţi din cap. Murise, aţintindu-şi duş­manii cu chip vânăt şi fioros. Povestea spune că hoţii s-au speriat atât de tare, încât au fugit ca nişte năluci în noapte...
"Ultima mare lovitură dată Culei Greceanu", sună explicaţia oficială de azi, dar adevărul e altul. Când au venit comuniştii la putere şi s-au înstăpânit peste culă, primul lucru pe care l-au făcut a fost să dea cu un strat gros de glet peste pereţii pictaţi de Olga Greceanu. Un pic de frică de Dumnezeu vor fi avut, de vreme ce au lăsat, totuşi, un tablou, în care apare bise­rica din Măldăreşti, ctitoria lui Gheorghe Măldărescu şi a jupâniţei Eva. Dar şi peste acest tablou au prins o hartă mare, pe care aveau să bifeze mari­le realizări ale epocii de aur.
Dar marea lovitu­ră abia urmează. Ea se va da acum, în 2015, când statul a­sis­tă indiferent şi apa­tic la iminenta ieşire a Culei Greceanu din patrimoniul său. În urma unor îndelungi procese, fiica adop­tivă a Olgăi Grecea­nu, doamna Mileta An­ghel Greceanu, a câştigat în instanţă ve­chea culă. Deşi avea drept de preempţiune pentru cumpărarea culei, statul român nu a depus nicio ofertă directă. Iar cum perioada de 5 ani în care Con­siliul Judeţean Vâlcea s-a angajat să plătească chirie a expirat, proprietara a anunţat scoaterea la vân­zare a Culei Greceanu! Cea mai frumoasă culă din ţara noastră poate încăpea, în orice moment, pe mâna unui aventurier, căruia să nu-i pese de istoria noas­tră şi care ar putea-o lă­sa în paragină, fără să rişte absolut nimic!
Vremii îi pasă, însă, de drama locului. Ca într-o piesă shakespeariană, ploaia se înteţeşte tot mai tare şi neguri grele coboară din cer. Dosim aparatele foto sub gecile impermeabile şi mai tragem două cadre. Apoi cula dis­pare în ceaţă, ca o părere...

Între fală şi ruină

"Între fală şi ru­i­nă", aşa se nu­meş­te ultima lucrare de mare anvergură de­dicată culelor din ţara noastră, fără nicio legătură cu statul, apărută sub egida "Igloo Patri­moniu". Arhitecţi eminenţi, autorii lucrării au inventariat peste 20 de cule din Mehedinţi, Gorj, Dolj, Olt, Teleorman, Argeş şi Vâlcea, la 8 ani după ce realizaseră, deja, o lucrare similară. Ce i-a făcut să revină pe acelaşi subiect?
"Sentimentul că trebuie fă­cut ceva, fie şi numai o carte!, câtă vreme încă se mai poate, a devenit extrem de puternic, iar revizitarea culelor la distanţă de 8 ani a justificat cele mai negre temeri şi cele mai sumbre pro­nos­ticuri", spune arhitectul Bru­no Andreşoiu. "Cula Crâsnaru de la Groşerea stă să cadă la prima ploaie mai sănătoasă, Cula Săvoiu din Larga e într-o stare deplorabilă, Cula Zoiţa din Şiacu e abandonată, pode­lele au cedat, iar zidurile stau să cadă şi ele. Cula din Drugă­nes­cu nu mai are nicio şansă dacă nu se întreprinde ceva urgent, Cula Sultănica de la Şuici nu mai are acoperiş, e deja amintire, la fel ca multe alte cule abandonate, din care nu a mai rămas de furat nicio uşă şi niciun cui". Secolele au trecut, iar locul cârjaliilor şi pazvangiilor a fost luat de comuniştii de mai ieri şi de politrucii de azi. Armele lor nu sunt flinta şi pistolul, ci ignoranţa şi dezinteresul. Zeci de cule au dispărut, după 1800, şi alte câteva zeci stau să cadă, dacă nu se face nimic pentru salvarea lor...

Şi totuşi se poate: Conacul din Beneşti

Din fericire, mai sunt şi excepţii în lumea în care trăim. Există şi situaţii fericite, pe care specialiştii le promovează ca exemple de bună practică. Renovat re­cent de către proprietarul său, omul de afaceri Valen­tin Ionescu, descendent al marii familii a Otetelişe­ni­lor, conacul din Beneşti e unul dintre exemplele că se poa­te, dacă se vrea cu adevărat. Aşezat în mijlocul unei fru­moase moşii, conacul respiră şi azi, după câteva su­te de ani, aerul aventuros al vremurilor de odinioară...
10 ani a durat restaurarea conacului de la Beneşti, pentru că proprietarii au insistat să fie respectate întoc­mai planurile de restaurare din 1964, găsite în arhivele din Vâlcea, iar materialele folosite au fost cele carac­te­ristice epocii. "După renovare, am decis că porţile conacului vor fi deschise acţiunilor cu direcţie cultu­rală şi artistică, continuare firească a moştenirii lăsate de Iordache, Grigore, Petrache Poenaru şi alţi Otete­li­şeni. Pentru asta, am înfiinţat şi «Fundaţia Domeniul Otetelişanu», care administrează toată moşia şi pro­duce evenimentele culturale", spune Valentin Ionescu. "Astfel de construcţii reprezintă mai mult decât o casă, o reşedinţă, căci ele, împreună cu povestea lor, mar­chează istoria noastră, ca popor. E păcat să ţii doar pentru tine, dintr-un egoism mic, o astfel de amintire a istoriei. A­poi, noi suntem doar «chi­ri­aşi», trecă­tori prin ca­să, care a re­zistat peste 300 de ani şi va rezista şi după noi".