Vacanţele unui fotograf: Arh. ANDREI PANDELE

"La ţară predomina o linişte patriarhală, pe care astăzi rar o mai găseşti"

Timp de trei săptămâni, până pe 15 februarie, Sala Foaier a Muzeului Ţăranului Român găzduieşte o amplă expoziţie retrospectivă, semnată Andrei Pandele. Un eveniment în viaţa cul­turii fotografice din România, pentru că, departe de a fi perfecte, cele 54 de fotografii realizate între anii '70 şi 2000 au o calitate foarte rar întâlnită în epoca digi­tală: te fac să te simţi părtaş la drumurile autorului prin satele româneşti, prin Deltă, în Maramureş, din Te­leor­man în Bucovina, să simţi de aproape praful uliţe­lor, parfumul ierbii, gesturile simple ale oamenilor. Tema rurală a expoziţiei este cumva inedită, pentru că artistul care expune, arhitectul Andrei Pandele, s-a făcut cunoscut prin fotografii ce surprind epoca ceau­şistă, viaţa gri a bucureştenilor în anii '70-'80, precum şi prin fotografii-document, cu bisericile şi cartierele demolate în timpul comunismului. " În urmă cu doi ani, la o consfătuire despre bisericile dărâmate de Ceau­şescu, domnul Niţulescu, directorul Muzeului Ţăranului Român, m-a întrebat dacă nu vreau să fac o expoziţie pe tema muzeului: satul românesc. Am fost sceptic la început, pentru că, atunci când mă gândesc la fotografiile mele, nu-mi vin prea repede în minte imagini rurale. Pe lângă fotografiile pe care le fă­ceam zilnic în Bucureşti, pe străzi, eu am fost vreme de 40 de ani fotograf de sport. Dar propunerea m-a incitat. Am mers acasă, mi-am proiectat diapozitivele, m-am uitat prin arhiva de vreo 11000 de cadre sca­nate de pe toate soiurile de filme, şi am găsit fotografii promiţătoare pentru această expoziţie. Mi-a plăcut citatul din Blaga «Veşnicia s-a născut la sat» şi în jurul său am făcut selecţia."

- Sunteţi bucureştean?

- Mai mult decât get-beget, străbunicii mei au fost cu toţii bucureşteni. Era oraşul iubit al bunicilor mei, care îl alintau, de multe ori, pe bună dreptate pe atunci, "Mi­cul Paris", şi îl înţelegeau mult mai bine decât părinţii mei şi, desigur, mai bine ca noi, acum. În anii '70, peste 90% dintre orăşeni aveau strânse legături cu lumea satului. Viaţa în Bucureşti era cenuşie, lipsită de satisfacţii. La mine la serviciu, la fel ca în multe alte locuri, erai obligat, odată la două luni, să faci de gardă, să păzeşti de spioni străini marile secrete. Se­cretul era că nu există nici un secret. Dar partea bună a acestor nopţi dormite pe brânci, la serviciu, era că primeai recuperări şi puteai să pleci zece zile din oraş, în vacanţă. Plecam şi eu, alături de prietenii mei, mari pasionaţi de fotografie. Spre deosebire de ei, care voiau să facă fotografia vieţii, eu mer­geam de plăcere, pentru mine. Eram interesat de viaţă, de lumină, de mişcare, atent la detalii, la situaţii dinamice, şi declan­şam aparatul. Prietenii râdeau de mine, pen­tru că declanşam chiar şi în situaţii aproape imposibile, însă, spre surprinde­rea mea, unele fotografii ie­şeau şi aşa. Nu mer­geam acolo ca fo­tograf, ci în vacanţă, nu mă gân­deam pe atunci că voi publica acele fotografii.

- Cum reacţionau sătenii când se vedeau fotografiaţi?

- Prima oară când întâlneai pe cineva, era, desigur reţinut, dar dacă te vedea că zâmbeşti, eşti prietenos, lucrurile se schimbau. Şi dacă veneai înarmat cu vreun cunoscut de-al lor, se îmblân­zeau total. Nu am intrat niciodată să fotografiez printre oameni, fără să mă cunoască. Abia după ce ajungi să cunoşti oamenii, ei te acceptă, şi te poţi apropia fără să-i deranjezi. Le trimiţi apoi foto­grafiile, peste un an-doi revii la ei, te primesc cu drag. În anii aceia, oamenii duceau o viaţă mo­destă, dar se bucurau să te vadă, să te primească la ei. Te omeneau cu ce puteau, cartofi, brânză, dar erau tare recunoscători pentru o ciocolată pen­tru copii sau o sticlă cu ulei. Erau foarte dife­riţi de bucureşteni, dar asta era bine pentru căîntâlneam oameni foarte interesanţi. Cum este un­chieşu' Vasile, de pildă, care apare în două foto­gra­fii din expoziţie. Am stat de vreo zece ori la el în gazdă, în Ieud, Maramureş. Mo­şul acesta - îi zic moş, deşi era mai tânăr decât sunt eu acum -, făcuse şase cla­se de şcoală, însă mergea la biblio­tecă, îm­pru­mu­ta Immanuel Kant, citea car­tea din scoar­ţă în scoarţă şi o comenta. Ceea ce eu n-am putut să fac niciodată. Omul era sculp­torul satului, fă­cea nişte cruci extraordinar de frumoase şi multe alte obiecte. Prefera lemnul de prun, care este foarte tare, şi fă­cea din el cleşti pentru spart nuci şi chiar... un mâner pen­tru tre­piedul meu.

- Să spunem povestea câtorva foto­gra­fii din expoziţie...

- Aici tocmai coboram din căruţa ţiganilor care mă duseseră 15 kilometri. Trebuia să prind un tren şi când am văzut-o venind, mi-am zis că tot mai bine în tra­pul calului, decât pe jos. Ei au tot vorbit între ei, dar cu mine au schim­bat puţine cuvinte, o căruţă face foarte mult zgomot pe piatra cubică. Peisajul acesta de iar­nă, din Mara­mu­reş, îmi aminteşte de o stampă japoneză. Am întâlnit mulţi etnografi japonezi umblând prin satele din România, unii veniţi aici de zeci de ori, în căutarea prototipului satului arhaic, pe care spu­neau că l-au găsit aici şi în Norvegia. Am şi o fotografie foarte simpa­ti­că, la care am renun­ţat, pentru că era disonan­tă, nu se potrivea de­loc cu starea de linişte pa­triar­hală a expozi­ţiei. O făcusem la un concurs de lupte tătărăşti din Techirghiol, la care pre­miul cel mare era un ber­bec. Fotografia arăta berbecul stând cumin­te, păzit de doi miliţieni.Un bun prieten, Dum­nezeu să-l odihnească, Mi­hai Oroveanu, spunea că cel mai important într-o expoziţie este dis­cur­sul, legătura dintre fotografii, cursivitatea, şi asta am urmărit şi eu.

- Aţi simţit, la momentul acela, că foto­gra­fiaţi o lume ce urma să dispară, aşa cum se în­tâmpla cu bisericile şi cu cartierele bucureş­te­ne?

- Ca arhitect, îmi puteam da seama cu o lună, două îna­inte ce locuri vor fi demolate, dar totul era subiectiv. Ceau­şescu dădea, aşa, din mâini, nici el nu ştia exact ce vrea, şi cei de lân­gă el interpretau. Am vrut să păstrez acele lo­curi pe pe­li­culă, dar şi mai mult, mi-am dorit să fac nişte fotografii interesante. La fel şi la sat, un­de nu mergeam ca fo­to­­graf, ci ca om aflat în va­can­­ţă. Lucrurile s-au schim­bat faţă de acei ani. Nu pot as­­cun­de faptul că sunt deza­mă­git când mă întorc în Ma­ra­mu­reş şi văd ce case urâte construiesc tinerii ce s-au în­tors de la muncă din străină­tate şi vor să se fălească. Ui­taţi-vă ce face prinţul Charles în România, cum protejează, cum pune în va­loare tra­di­ţia şi cum îşi distrug oamenii noştri propriile sate. Iar schimbarea nu ţine doar de case, de aspectul vi­zual. Pe unde mergeam, în sudul Ol­teniei, în Buco­vina, oriunde, simţeam prietenia, os­pitalitatea oameni­lor. Erau mulţumiţi cu puţinul pe care îl aveau şi erau liniştiţi sufleteşte. Nu vreau să par filozof, nu sunt un­chieşu' Vasile, să-l fi citit pe Kant, însă la sate predo­mina o linişte patriarhală, o pace sufletească, pe care acum rareori le mai găseşti.