De la crimă la blestem
Trecuseră doar câțiva ani de la trădarea și uciderea mișelească a lui Constantin Brâncoveanu și a pruncilor lui, când sângele scurs pe nedrept se întorsese ca un blestem asupra câmpiei Valahiei, din Dobrogea și până spre Cazanele Dunării. Valuri și valuri de domnitori aduși din Fanar se schimbau după pofta sultanului, puși care mai de care pe căpătuială, cât se poate de repede, pentru că nu știi niciodată când îți calcă pragul solul de la Stambul și-ți aruncă batista neagră pe umăr, trimițându-te la mazilire...
Poporul e înrobit mai ceva ca în Evul Mediu, marile familii pământene sunt ținute la zid, birurile seacă țara, iar răufăcătorii își fac de cap. Sunt vremuri de scrum și bocet, vremurile din care moștenim, până azi, stricăciunea, peșcheșul, bacșișul și mita. Legea bunului plac domnește pretutindeni, răzbunarea e la îndemâna oricui poate pune mâna pe o furcă sau pe un pistol. Și, ca și cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, Țara Românească e terorizată de soldați și de aventurieri otomani veniți peste Dunăre dinspre Vidin. "Mahalale întregi fură pustiite, casele locuitorilor sparte și jefuite, tinerii puși în fiare și trecuți în robie peste Dunăre", se plâng niște boieri craioveni în scrisorile către cei apropiați. De teamă ca nu cumva să stârnească mânia sultanului sau a vreunui pașă, autoritățile se prefac doar că luptă cu tâlharii, și trupele domnești trag focuri în aer când se confruntă cu ei. Și răul n-are odihnă. Nici măcar Dunărea nu i se poate împotrivi. Din sudul ei năvălesc noi hoarde de hoți, cârjaliii și pazvangiii, protejați de-ai lui Pasvant-Oglu, temutul pașă de Vidin, cel căruia i se dusese buhul că nici sultanului nu-i știa de frică. Oamenii lui Pasvant vin iarna, peste apa înghețată, și vara, pe secetă, când e fierbințeala mai mare și Dunărea secătuită. Trec prin foc și prin glonte tot ce le iese în cale, lăsând nori negri de fum și de suferințe în urma lor. Răzlețe la început, raidurile ajung, repede, până la poalele Carpaților, prin părțile Ocnelor Mari și ale Vâlcii. Atât de mare e teroarea, că numele crudului pașă de Vidin rămâne până azi, după mai bine de 200 de ani, în memoria oamenilor: era "pe vremea lui Pazvante Chioru"...
Cuțitul la os
"Consider de datoria mea să raportez Majestății Voastre că mult înainte de venirea mea aici au fost constatate în aceste Principate jafuri efectuate, după cum se observă până acum, prin atacul săvârșit asupra caselor locuitorilor și atacul la drumul mare. Pe cât se poate constata, această samavolnicie este săvârșită de către (...) cârjalii trecuți împreună cu bulgarii de pe malul drept al Dunării", îi scrie, la 1811, într-un raport secret, de la București, marele general rus Mihail Kutuzov țarului Alexandru I. Aflat în Muntenia ca să lupte cu turcii, generalul e uimit de jafurile cărora autoritățile muntene erau incapabile să le dea o replică pe măsură, și promite țarului să trimită el însuși niște soldați ruși, să-i mai potolească pe netrebnici.
Dar situația era încă mai gravă de cum reiese din adresarea diplomatică a lui Kutuzov. Unii boieri plătiseră cu viața, alții își pierduseră agoniseala, alții își văzuseră smulse și duse, în robie, din fața ochilor, fiicele ori nevestele, pe care doar cei cu noroc și le-au putut răscumpăra mai apoi, îndatorându-se greu. Cuțitul ajunsese la os. Fără să mai aștepte vreun ajutor din partea stăpânirii, boierii și meșteșugarii cu stare hotărăsc să se apere singuri, cu sprijinul puternicelor mânăstiri din zonă. Își transformă conacele în cetăți și ogrăzile în câmpuri de luptă. Întăresc zidurile, sapă fântâni în beciuri, scobesc metereze în pereți, zăvorăsc ușile cu meșteșug și se pun, îndârjiți, în spatele flintelor armate pentru foc. Alți boieri își ridică veritabile turnuri de apărare pe moșiile lor, în care să-și poată dosi averile și în care să-și poată apăra viața în fața atacurilor banditești ale turcilor.
Palatele oltenești
Când vorbim despre cetăți de apărare, imaginația ne zboară la fortificațiile săsești din Ardeal. Nordul Olteniei nu e cu nimic mai prejos. Zeci de bastioane, care puteau adăposti familii întregi, răsar, în numai câteva decenii, de-a lungul văilor dintre dealurile Valahiei Mici. Lumea le-a zis "cule", de la turcescul "kule", care înseamnă turn. Întreaga peninsulă balcanică era înțesată de asemenea "kule", din Albania până în Bosnia. Numai că, în Oltenia, geniul locului și meșteșugul pietrarilor a transformat culele în adevărate palate, în frumusețea cărora se îmbină tradiția populară, cu stilul brâncovenesc. Un fel al istoriei de a răscumpăra suferința prin unicate de frumusețe, cu pașaport pentru toate vămile lumii și ale timpului.
Amplasate strategic pe dealuri înalte, de unde se vedeau zările cele mai îndepărtate, culele din Oltenia, atâtea câte au mai rămas, baricadează, prin minunata lor frumusețe, viitura de derizoriu și de urât a secolelor pe care le-au prins, de "pe vremea lui Pazvante" încoace. Câte au scăpat prădăciunii pazvangiilor și cârjaliilor, câte au rezistat decăderii unora dintre familiile boierești, câte au fost cruțate de ura comuniștilor față de "elementele burgheze" și, mai încoace, câte au supraviețuit ignoranței statului și dezinteresului general față de valorile naționale, culele din Oltenia sunt, fiecare în parte, în semeția lor tragică, o dovadă că istoria românilor nu e scrisă numai cu pușca, ci și cu sufletul și cu dragul pentru frumos. Din flacăra flintei și din colbul ridicat de armăsarii bandiților, din drama jupâneselor ascunse cu țâncii în podul caselor și din îndârjirea marilor boieri de a-și apăra avutul, din teama de ziua de mâine și din credința în grija bunului Dumnezeu, s-au născut niște adevărate minuni: culele din Valahia Mică. Pecetluite, uneori, și de mari iubiri.
Dragoste în timp de război
E un ianuarie amorțit în Oltenia. Din loc în loc, pe la colțuri de gard și la poalele copacilor seculari, mici mormane de omăt înnegrit amintesc de gerul Crăciunului. Plouă mărunt dar aprig, iar ropotul ploii pe tablele caselor sună, din depărtare, din vârf de deal, ca tropăitul unor cai înfierbântați, înhămați la negurile repezi ce se aștern peste vârfurile brazilor celor mai semeți. Totul se încețoșează în zare, totul devine părere. Acum vezi o biserică, acum nu mai e, înghițită cu totul de pâcla deasă ce se prinde în joc cu imaginația ta și cu legendele pe care le auzi, aici, la tot pasul.
Pe o vreme ca asta își va fi pierdut urma și mândrul Tudor Maldăr, din calea tătarilor care căutau să-l jupoaie de viu, pentru că izbutise să evadeze, ducând-o cu el, în șa, și pe preafrumoasa fiică a hanului. Căpitan de oaste al lui Mihai Viteazu, fusese prins de dușmani după moartea domnitorului și predat prizonier hanului tătar. Fiica hanului, văzându-l pe Tudor așa de chipeș și de mândru, se îndrăgostește de el, îl eliberează pe ascuns și fug împreună la cula de la Măldărești, ridicată de tatăl lui Tudor, Nan Paharnicu. Istorie înmiresmată de dragoste... După ce se vor fi luptat și luptat cu tătarii, până i-au văzut duși, Tudor și tătăroaica lui au trăit o poveste de iubire cum există doar în povești.
Suntem chiar în Cula Greceanu, ridicată pe locul vechii case a lui Nan Paharnicu, iar în fața noastră, în fosta sală de oaspeți de la primul etaj, într-o cămăruță transformată în loc de rugăciune, prin harul divin al pictoriței Olga Greceanu, Tudor și tătăroaica sa ne ies în cale zâmbitori și înveșmântați în culori. Sunt zvelți și senini, ca niște mucenici, el cu părul auriu, revărsat peste mantia cu fireturi dichisite, ea cu flăcări în ochi, o minune de femeie! Țin în mâini, cu mare grijă, cula care le-a fost pavăză de atâtea ori, la greu, cula care le-a vegheat nopțile de iubire. Șapte copii i-a făcut frumoasa tătăroaică lui Tudor Maldăr, toți vrednici și neînfricați, care au dus mai departe faima Măldăreștilor, ale căror averi se întindeau din crestele munților până la Dunăre. Se zice că aveau atâta bănet, încât îl păstrau în grămezi, "maldăre" mari de aur, de unde li se trage și numele, păstrat până azi.
Miezul minunilor
Dintre toate culele oltenești, Cula Greceanu este cea mai spectaculoasă. "Aveți mare noroc să o mai puteți vedea, pentru că în curând va fi scoasă la vânzare de către proprietara care a câștigat-o la tribunal", îmi spune, cu amar în glas, ghidul de la Complexul Muzeal Măldărești. Ușa grea, din lemn masiv, se deschide scârțâind a mister și ne invită să pășim în universul fabulos al boierilor olteni de-altădată. O scară abruptă, cioplită din bârne groase, fixate în zidărie, duce spre primul etaj. Totul e croit cu o ingeniozitate uluitoare, pentru a transforma o simplă casă de locuit în cetate de apărare. Până și intarea în culă are secretul ei, căci ușa cea mare și impozantă duce, de fapt, în beciul care nu comunică cu etajele superioare, în vreme ce adevărata intrare este mascată discret și apărată de metereze scobite în zid.
Patru camere se află la primul etaj: un mic vestibul, două camere mari - una tăvănită cu bârne groase, alta boltită în zidărie - și o altă cameră, mică, iatacul. Bunul gust e prezent peste tot, de la mobilierul simplu și practic, până la covoare și cuverturi, minunate țesături oltenești, de la dichisul ferestrelor și până la frumusețea sobelor oltenești, izvodite de imaginația populară.
Spre etajul doi, ajungi pe o scară de lemn dreaptă, care duce în pridvor. De aici privirea se pierde în depărtare, până hăt, departe, pe văile Luncavățului, Bistriței și Oltului, pe unde veneau, odinioară, cetele de tâlhari. Alături de pridvor e o cameră îngustă și întunecoasă, în care se pătrundea printr-o scară dreaptă și detașabilă, ce avea la capătul de sus un chepeng, care se zăvorea printr-un drug masiv din lemn. O mică sobiță și un pat solid. Atât. Aici se refugiau femeile și copiii în timpul asalturilor și tot aici erau ascunse obiectele cele mai de preț!
Pe lângă marea sa valoare istorică, Cula Greceanu moștenește azi și rafinamentul artistei Olga Greceanu, care a locuit în ea o bună parte a vieții. Ei îi datorăm frescele din camera de rugăciune de la primul etaj, acolo unde, inspirată din tabloul votiv al bisericii din apropiere, pictorița a zugrăvit întreg neamul Măldăreștilor, de la bătrânul Nan și frumosul Tudor al tătăroaicei, până la vrednicii boieri de mai încoace, jupân Gheorghe Măldărescu și jupânița Eva. Se știe că, după moartea lui Gheorghiță, jupânița Eva a rămas singură și a trăit până în al 90-lea an de viață. Era în 1830, atunci când se consemnează și ultima lovitură asupra Culei Greceanu...
Moarta de lângă lada cu bani
Era într-o zi, pe înserate, se pregătea de ploaie. Jupânița Eva se retrage mai degrabă în iatacul ei, aprinde lumânarea de la Paști și îngenunchează în fața icoanei. Deodată, aude glasuri de oameni străini și i se pare că bate cineva la ușă. Zăvoarele erau puse și ușile încuiate, dar tot o cuprinde frica. Strigă după ajutor, dar rudele din cula de peste drum nu au cum să o audă, din cauza vijeliei. La un moment dat, ușa de intrare cedează sub loviturile tâlharilor. Jupânița fuge în camera de alături și, prin ușa din dos, iese în curte, fugind spre grădina din vale. Un fulger luminează, însă, noaptea, iar tâlharii o văd. O prind și o târăsc în casă. Dar nu apucă să caute cheile de la lada cu bani, când jupâneasa înțepenește în mijlocul casei, cu ochii ieșiți din cap. Murise, ațintindu-și dușmanii cu chip vânăt și fioros. Povestea spune că hoții s-au speriat atât de tare, încât au fugit ca niște năluci în noapte...
"Ultima mare lovitură dată Culei Greceanu", sună explicația oficială de azi, dar adevărul e altul. Când au venit comuniștii la putere și s-au înstăpânit peste culă, primul lucru pe care l-au făcut a fost să dea cu un strat gros de glet peste pereții pictați de Olga Greceanu. Un pic de frică de Dumnezeu vor fi avut, de vreme ce au lăsat, totuși, un tablou, în care apare biserica din Măldărești, ctitoria lui Gheorghe Măldărescu și a jupâniței Eva. Dar și peste acest tablou au prins o hartă mare, pe care aveau să bifeze marile realizări ale epocii de aur.
Dar marea lovitură abia urmează. Ea se va da acum, în 2015, când statul asistă indiferent și apatic la iminenta ieșire a Culei Greceanu din patrimoniul său. În urma unor îndelungi procese, fiica adoptivă a Olgăi Greceanu, doamna Mileta Anghel Greceanu, a câștigat în instanță vechea culă. Deși avea drept de preempțiune pentru cumpărarea culei, statul român nu a depus nicio ofertă directă. Iar cum perioada de 5 ani în care Consiliul Județean Vâlcea s-a angajat să plătească chirie a expirat, proprietara a anunțat scoaterea la vânzare a Culei Greceanu! Cea mai frumoasă culă din țara noastră poate încăpea, în orice moment, pe mâna unui aventurier, căruia să nu-i pese de istoria noastră și care ar putea-o lăsa în paragină, fără să riște absolut nimic!
Vremii îi pasă, însă, de drama locului. Ca într-o piesă shakespeariană, ploaia se întețește tot mai tare și neguri grele coboară din cer. Dosim aparatele foto sub gecile impermeabile și mai tragem două cadre. Apoi cula dispare în ceață, ca o părere...
Între fală și ruină
"Între fală și ruină", așa se numește ultima lucrare de mare anvergură dedicată culelor din țara noastră, fără nicio legătură cu statul, apărută sub egida "Igloo Patrimoniu". Arhitecți eminenți, autorii lucrării au inventariat peste 20 de cule din Mehedinți, Gorj, Dolj, Olt, Teleorman, Argeș și Vâlcea, la 8 ani după ce realizaseră, deja, o lucrare similară. Ce i-a făcut să revină pe același subiect?
"Sentimentul că trebuie făcut ceva, fie și numai o carte!, câtă vreme încă se mai poate, a devenit extrem de puternic, iar revizitarea culelor la distanță de 8 ani a justificat cele mai negre temeri și cele mai sumbre pronosticuri", spune arhitectul Bruno Andreșoiu. "Cula Crâsnaru de la Groșerea stă să cadă la prima ploaie mai sănătoasă, Cula Săvoiu din Larga e într-o stare deplorabilă, Cula Zoița din Șiacu e abandonată, podelele au cedat, iar zidurile stau să cadă și ele. Cula din Drugănescu nu mai are nicio șansă dacă nu se întreprinde ceva urgent, Cula Sultănica de la Șuici nu mai are acoperiș, e deja amintire, la fel ca multe alte cule abandonate, din care nu a mai rămas de furat nicio ușă și niciun cui". Secolele au trecut, iar locul cârjaliilor și pazvangiilor a fost luat de comuniștii de mai ieri și de politrucii de azi. Armele lor nu sunt flinta și pistolul, ci ignoranța și dezinteresul. Zeci de cule au dispărut, după 1800, și alte câteva zeci stau să cadă, dacă nu se face nimic pentru salvarea lor...
Și totuși se poate: Conacul din Benești
Din fericire, mai sunt și excepții în lumea în care trăim. Există și situații fericite, pe care specialiștii le promovează ca exemple de bună practică. Renovat recent de către proprietarul său, omul de afaceri Valentin Ionescu, descendent al marii familii a Otetelișenilor, conacul din Benești e unul dintre exemplele că se poate, dacă se vrea cu adevărat. Așezat în mijlocul unei frumoase moșii, conacul respiră și azi, după câteva sute de ani, aerul aventuros al vremurilor de odinioară...
10 ani a durat restaurarea conacului de la Benești, pentru că proprietarii au insistat să fie respectate întocmai planurile de restaurare din 1964, găsite în arhivele din Vâlcea, iar materialele folosite au fost cele caracteristice epocii. "După renovare, am decis că porțile conacului vor fi deschise acțiunilor cu direcție culturală și artistică, continuare firească a moștenirii lăsate de Iordache, Grigore, Petrache Poenaru și alți Otetelișeni. Pentru asta, am înființat și «Fundația Domeniul Otetelișanu», care administrează toată moșia și produce evenimentele culturale", spune Valentin Ionescu. "Astfel de construcții reprezintă mai mult decât o casă, o reședință, căci ele, împreună cu povestea lor, marchează istoria noastră, ca popor. E păcat să ții doar pentru tine, dintr-un egoism mic, o astfel de amintire a istoriei. Apoi, noi suntem doar «chiriași», trecători prin casă, care a rezistat peste 300 de ani și va rezista și după noi".