Să tot fie vreo douăzeci de ani de când te-am ridicat de pe masa vânzătorului de ziare de la gura de metrou din Grozăvești. Pe-atunci mi-ai captat atenția cu "flori, fete, filme sau băieți, muzică și cântăreți" - vorba jocului din copilăria mea. Eram medicinistă și locuiam la cămin, în Regie. Te citeam din mers și "rădeam" până acasă articolele pop-rock, despre staruri și actori străini. Apoi m-ai prins cu "Enigmele" și "Frumusețea", cu "Forma maximă", "Clubul dietelor de slăbit" și "Coșul cu târguieli". Țin minte că am păstrat multă vreme, ca pe un talisman norocos, broșura cu gimnastică americană Callanetics. O așterneam binișor pe jos, urmăream indicațiile și făceam - cu mare râvnă - exercițiile zilnice. Dar încet, încet, "Formula AS" a însemnat pentru mine mai mult decât sfaturile concrete de sănătate și frumusețe. Pe lângă informațiile așa de bine documentate, am primit și un dar sufletesc, pentru care n-o să pot niciodată mulțumi îndeajuns. Am primit putere, curaj, optimism, speranță și credință în Dumnezeu. Miracolul rugăciunii.
Scriu cu emoție și trăiesc cu convingerea că nimic din toate astea n-a fost întâmplător. Și nici zadarnic. Pentru că a apărut un moment de cumpănă în viața mea, din care nu știu dacă aș fi ieșit cu zâmbetul pe buze, dacă nu te-aș fi avut pe tine alături, dragă "Formula AS". Dar să mă adun și să-ți spun povestea.
O "mică dandana"
În vara lui 2013, am hotărât să fac câteva investigații medicale, ca să pot pleca liniștită în vacanță. Asta, pentru că simțeam de câteva luni cum crește un nodul ferm deasupra sânului meu drept. Nu era cazul să amân, la câte povești auzisem și citisem... Mai mult, îmi doream să merg la mare și știam că soarele poate fi nociv. Așa că am făcut o ecografie de sân. Rezultatul n-a fost unul liniștitor, dimpotrivă, medicul m-a sfătuit să fac un RMN și, neapărat, să caut un bun diagnostician care să-mi spună ce am de făcut în continuare. Eram bulversată. 27 iulie, plin concediu - nimeni nu era prin București să îmi sugereze măcar vreo direcție de urmat. Mi-am asumat amânarea și am plecat, la rândul meu, în concediu, pentru ca, pe 31 august, să mă aflu din nou în investigații: RMN - de această dată. Eram destul de speriată și știu doar că acele 40 de minute cât a trebuit să stau nemișcată, întinsă pe burtă, în "măruntaiele" acelui aparat care țiuia asurzitor pe toate frecvențele, au fost cele mai lungi 40 de minute de așteptare din viața mea. Speram ca, la plecare, să primesc vești care să-mi alunge definitiv neliniștea. S-au născut, însă, mai multe semne de întrebare, odată ce am dat ochii cu medicul. Mă privea cu îngrijorare. Mi-a pus o sumedenie de întrebări și m-a sfătuit insistent să fac o puncție pentru examenul anatomo-patologic al țesutului. Am obținut o programare pentru intervenție chiar de ziua mea, pe 9 septembrie. N-am refuzat, ce era să fac? Oricum, îmi amintesc că dincolo de neliniștea care ajunsese a doua mea piele, îmi păstrasem umorul și optimismul. Mi-am făcut, așadar, cadou de ziua mea o puncție. Eram hotărâtă să depășesc situația, oricât de grav sau de complex ar fi sunat diagnosticul. Și el a venit după o săptămână de așteptare. "Avem o mică dandana", mi-amintesc că a afirmat, cu oarecare detașare în glas, specialista în histopatologie care a lucrat probele de laborator. "Dandanaua" cu care am fost pusă față în față se chema "carcinom ductal invaziv". "Dar nu trebuie să-ți pierzi speranța", mi-a mai spus doctorița. "Am întâlnit cazuri mai grave, la fete mai tinere ca tine. Se rezolvă."
I-am mulțumit zâmbind pentru bunăvoință și am plecat, aproape alergând, din spital. Picioarele mele voiau să fugă. Întreg corpul meu voia un singur lucru: să fugă. Repede și cât mai departe de locul acela. Și-am fugit așa, am fugit, am fugit, prin soarele amiezii de toamnă, am cotit către stadion și-am intrat în parc, am luat-o prin iarbă și-am continuat să fug, până când n-am mai putut să-mi stăpânesc nici respirația, nici lacrimile. Am început să plâng. Cu disperare, în hohote. Genunchii îmi tremurau. M-am lăsat pe vine în iarbă și mi-am înfipt degetele-n ea. După un răstimp, am început să-mi simt inima pulsând. Am descleștat strânsoarea. Mirosul crud și călduț de iarbă strivită îmi urca în nări. Simțeam căldura pământului cum mă-nvăluie și vântul care îmi ștergea urmele lacrimilor de pe obraji. Parcă mă trezisem dintr-un vis. Căpătasem, deodată, un fel de claritate, o luciditate și o pace interioară, care nu m-au mai părăsit decât rareori de atunci înainte.
Ce a urmat n-a fost deloc simplu. Nopți lungi de studiu: căutări prin dicționare medicale, forum-uri, păreri, terapii, medici, alte investigații amănunțite, scanări, injecții și soluții buvabile cu izotopi radioactivi, analize de sânge, protocoale medicale, dosare, aprobări, internări, perfuzii, chimioterapie, greață, batic, perucă, turban, iar analize, mereu analize, imunitate spre zero, Crăciun, chimio, primăvară, operație, alte perfuzii, radioterapie, perfuzii, vară, perfuzii, toamnă, CT-uri, iar perfuzii, stop!
Pe întuneric
Așa a decurs un an și mai bine din viața mea. Trăiam lucid, cu ținte mici, săptămânale. Fără planuri și himere, doar cu credința că e o simplă chestiune de timp, până ce am să mă vindec.
Sigur, la început am trecut și prin momente de furie, de depresie, când pacea interioară părea să se spulbere. Am avut zile când m-am simțit încolțită, nedreptățită pentru ce mi s-a întâmplat. De ce acum? De ce eu?, mă întrebam cu spaimă și cu frustrare. Îmi amintesc că-ntr-o noapte am avut un vis care m-a zdruncinat. În vis mă auzeam spunând: "Ce rost are?" - ca și cum viața mea urma să se sfârșească și nu mai vedeam sens pentru lucruri de trăit, de făcut. O vreme, m-a bântuit gândul negru al sfârșitului, teama și neputința. Închideam ochii și simțeam cum mă înghite abisul, și numai ce-mi trecea pe la ureche fâlfâitul de aripă al îngerului morții și o întristare de necuprins punea stăpânire pe mine și mă punea la pământ. Zăceam așa, în nesimțire, zile la rând, fără speranță, fără orizont, fără fir de lumină ori de cer albastru, lăsându-mă purtată de acel cumplit sentiment de zădărnicie. Căzusem în deznădejde. Numai sufletul meu, flăcăruie mică, pâlpâind albăstriu, ținea îngerul aproape, iar el nu m-a lăsat. Câteodată, poate atunci când îți e cel mai greu și te lași, pur și simplu, dus, condus, ca un cățel în lesa stăpânului, lesa aceea poate să fie colac de salvare, iar stăpânul - Dumnezeu însuși, care te scoate la lumină, ca pe înecatul care-a-ncetat să se mai zbată.
Câteva licăriri
Totuși, acum, când privesc în urmă și scriu, îmi dau seama că mi-am regăsit destul de repede echilibrul și mi-am mobilizat resursele pozitive, pentru a-mi recâștiga sănătatea. Alta decât cea care depindea de medici, de tratamente, de proceduri. În paralel, am dezvoltat un plan personal de acțiune. O strategie care îmi aparținea în mod exclusiv și care m-a scos din impas. M-am gândit că dacă Dumnezeu a vrut să mă nasc, și eu, Delia, pe pământ, a făcut-o ca să fiu fericită, înzestrându-mă cu tot ce am nevoie ca să mă pot descurca și, în primul rând, ca să fiu sănătoasă. Urma, deci, să caut soluția în mine, nu doar în exterior. Să-mi activez energiile primite în dar și pe care le neglijasem atâta vreme. Și să-L iau pe Dumnezeu tovarăș de drum.
Aveam marcate în calendar zilele în care trebuia să merg la spital și săptămânile dintre ele - câte trei, de fiecare dată - de "libertate". Cu gândul ăsta în minte, am început să mă apropii de ținta mea. Iar primul sprijin a fost, firește, "Formula AS". Am început să consult arhiva revistei, articolele de medicina naturii, dosare medicale și terapii alternative și am scos tot ce am găsit despre vindecarea cancerului de sân. Am explorat apoi direcții colaterale, homeopatie, gemoterapie, am mers la seminarii de medicină germanică, tehnici de eliberare emoțională și conferințe despre autovindecare. Am citit o bibliotecă întreagă de cărți dedicate nutriției: Studiul China de dr. Collin Campbell, Anticancer de David Servan Schreiber, Nu hrăni cancerul de dr. Pavel Chirilă, Terapia Gerson de Charlotte Gerson și Beata Bishop, Hrana vie de Ernst Günter, Superalimente de David Wolfe și multe, multe alte cărți. Îmi "alimentam" chiar și doctorița oncoloagă, cu lecturi alternative despre cancer. Ajunsesem să ne îndrăgim. Mereu mă lua de mână și mă ducea în vreun salon, unde cineva avea nevoie de un model, de încurajare. "Iată, după numai șase luni de la chimioterapie, ce frumos i-a crescut părul, ce bine arată și ce tonus bun are! Deci, se poate! Dar să vă povestească chiar ea", adăuga, cu un soi de bucurie amestecată cu mândrie, doamna doctor, retrăgându-se și închizând discret ușa salonului în urma sa.
Toate întâmplările, experiențele, lecturile și mărturiile altor oameni m-au condus la o singură concluzie: trebuia să-mi schimb complet stilul de viață. N-am ezitat. Am început cu alimentația. M-am deprins să-mi prepar zilnic sucuri și salate din fructe și legume proaspete, am strâns prietenia cu nucile, migdalele și semințele, cu inul și susanul, cu ghimbirul și piperul, cu turmericul. Am adus multă culoare și viață în farfurii. Am învățat să fac lapte de migdale, am frământat pâine de casă și am țopăit victorioasă prin bucătărie, privind la ce pâinișoară frumoasă am copt. Am experimentat gusturi noi și combinații neașteptate, și fiecare încercare îmi făcea plăcere și îmi dădea speranță. Diminețile de joi, rezervate pentru o raită la piață, au ajuns, în sine, prilej de bucurie. Numai privind mănunchiurile portocalii de morcovi, legăturile de ceapă verde, snopii proaspeți de spanac, conopida, broccoli, merele, strugurii și dovleacul tomnatic, te încarci cu energie. Sunt bucurii mărunte, dar pline de uimire și recunoștință pentru toate minunile lumii dăruite de Dumnezeu.
Cu emoția asta-n suflet am învățat, în sfârșit, să mă rog! Nu să cer cu disperare vindecarea, nu să mă zbat în deznădejde, ci să mulțumesc pentru fiecare zi pe care am primit-o în dar, pentru fiecare bucurie care-mi face inima să tresalte și, mai ales, pentru rodul pântecului meu, copila mea bălaie, veselă și frumoasă, trimisă parcă anume ca să mă învețe miracolul iubirii și al vieții.
Minunea mea
Fetița mea avea doar un an și jumătate când am primit temutul diagnostic. Abia învăța să vorbească, să alerge, să exclame. Ea era minunea mea, iar eu - mama - stâlpul universului ei. Ne miram împreună, cu încântare, de mirosul de măr copt cu scorțișoară ori de gustul acru-amărui al unei frunze crocante de andivă stropită cu lămâie. Vorbeam cu ploaia și cu vrăbiile ori strigam la lună, ne supăram că apa curge, că soarele ne intră-n ochi și nu ascultă, că suntem prea mici ca să ajungem la stele. Exploram mână-n mână gustul sărat al mării ori fiorul de mătase al primului val zdrobit sub talpa goală. Împreună, mereu împreună, am învățat să cucerim lumea, frunză cu frunză, pas cu pas.
Cum să deznădăjduiesc? Cum să nu pun voință și determinare în fiecare fibră a corpului, a sufletului meu de mamă? Aveam pentru ce mă ruga, aveam pentru ce mulțumi, aveam pentru ce trăi!
Țin minte că intraserăm în postul Crăciunului, în 2013, când am primit în dar o cărticică cu Acatistul Maicii Domnului Pantanassa - vindecătoare de cancer. Am luat-o ca pe un semn și, odată cu el, am întâmpinat cu nădejde noua cale de urmat, care se deschisese zilelor mele de libertate. Citeam acatistul în fiecare după-amiază, când în casă era tihnă și fetița dormea. Uneori mă linișteam imediat în rugăciune, alteori mă tulburam nespus și plângeam, în orice caz, începusem să simt greutatea care atârnă în fiecare cuvânt pe care-l rostesc, să pătrund puterea rugăciunii prin prisma nădejdii pe care mi-o puneam în ea. Deși păstrasem din copilărie obiceiul de a merge duminicile la biserică, începând de atunci, am alergat cu și mai multă nădejde spre ele, spre schituri și mânăstiri. Am fost la Mânăstirea Prislop, la mormântul Părintelui Arsenie Boca, altă dată am poposit la Mânăstirea Ciolanu, din zona Buzăului, apoi am intrat la Mânăstirea Cozia, în drum spre Sibiu. Cea mai dragă mi-a rămas, însă, Mânăstirea Ghighiu, de lângă Ploiești, unde am revenit de multe ori. Acolo, în fața icoanei sfinte și făcătoare de minuni a Maicii Domnului Siriaca, copila mea a îngenuncheat alături de mine și a stat în liniște, nemișcată, până când am terminat rugăciunea. Am repetat experiența și în București, unde sunt câteva biserici care m-au chemat, parcă, la ele, pentru felurite daruri. La biserica Popa Tatu, de exemplu, de Florii, mi-a căzut la picioare cartea "Învățătura Sfinților părinți despre boală". La biserica Icoanei, unde am fost nașă de botez, am intrat și am primit o carte de rugăciune, tămâie și cărbuni. Peste tot pe unde-am umblat, am primit daruri și semne dumnezeiești, icoane ori cărți de folos.
Curând, am început să observ că toate lucrurile se așezaseră la locul lor. Am început să-l simt pe Dumnezeu în tot ce fac. O binecuvântată liniște sufletească pogorâse asupra mea. Am început să-mi regăsesc bucuria, să mă simt liberă, să râd cu poftă, să alerg, să înot, să iubesc, să trăiesc la maximum fiecare zi din viața mea.
Asta îmi este povestea. Iar faptul că ți-o încredințez ție, spre publicare, dragă "Formula AS", este o datorie de credință. În toată restriștea mea, mi-ai fost sprijin sufletesc și moral, mi-ai dat curaj și povețe, un prieten drag, care nu m-a trădat niciodată și în care îmi pun nădejdea și azi.