Când am iubit prima dată, noaptea avea un miros dulceag și ziua era mai lungă. Iar eu credeam că vântul bate mereu în același ritm și că viața e o floare mare, ce se deschide câte puțin în fiecare zi. Aveam impresia că primăvara vine numai când o chemi...
A trecut mult timp de atunci, dar chiar și acum, de fiecare dată când simt venirea primăverii, îmi aduc aminte de el. De cel care m-a învățat că fiecare clipă a existenței noastre își are rostul ei și că amintirile trebuie ocrotite cu aceeași atenție cu care ai îngriji o floare gata să-și arate frumusețea.
Ne-am cunoscut într-o noapte, într-un oraș de provincie, în care stelele făceau ca timpul să se oprească pentru noi. Gesturile noastre de copii se împleteau frumos, în îmbrățișări prelungi, tăcute. Îmi sprijineam capul pe pieptul lui, roșie în obraji, iar el, sărutându-mă, îmi promitea că va fi doar al meu. Lângă el nu mi-a fost niciodată frig...
Ne lăsam cuprinși de dragostea noastră și ne eram suficienți unul altuia. De fiecare dată când eram împreună, lumea devenea inutilă, mică, iar noi știam că dacă în acea clipă totul s-ar sfârși, mângâierile noastre ne-ar ține loc de aer.
Au fost niște ani în care zilele începeau atunci când voiam noi și nu se terminau niciodată. Câteodată, ne trezeam dimineața, auzeam vântul cum bate ușor în același ritm știut de noi și cum ploaia cântă povestea noastră de iubire. Alteori, simțeam cum nici măcar soarele nu poate lumina mai tare decât dragostea noastră. Seara, ne plimbam pe străzi ceasuri întregi, uitând de noi și de lume. Ne străduiam să adormim cât mai repede, fiindcă știam că a doua zi, când deschideam ochii, primul lucru pe care-l vedeam era chipul celuilalt. Și apoi mai erau micile noastre jocuri, privirile, gesturile. Ca un alfabet inventat de noi. Dintr-o simplă atingere înțelegeam că sunt tot ce și-ar putea dori el, iar el știa, numai ținându-mă o clipă de mână, că n-aș putea să-l trădez niciodată. Vorbeam cu sufletul.
În mica noastră lume, anotimpurile aveau altă ordine, cerul era mai intens, cuvintele erau înlocuite de priviri și noaptea nu ne deranja niciodată. Eram singuri. Îi plăcea de multe ori să se joace în părul meu și să mă alinte, și în momentele acelea mă făcea să fiu cea mai frumoasă femeie din lume. Eu îl priveam când dormea, îl sărutam ușor și, în naivitatea mea, credeam că în acele clipe timpul chiar stă în loc. Și dacă trebuia cumva să stăm departe unul de celălalt, chiar și pentru câteva ceasuri, nu făceam decât să ne imaginăm cum va fi când vom sta iar îmbrățișați. Ne iubeam mai tare decât ar fi putut suporta lumea asta. Mult prea tare.
Când mi-a dăruit primul buchet de flori era primăvară. Ca acum. Doar că primăvara aceea era mai luminoasă, eu râdeam mai mult, și vântul avea un ritm al lui.
De atunci, de când s-au întâmplat toate acestea, floarea mea și-a mai arătat câteva petale, iar primăvara a venit în fiecare an fără să o mai chem eu. Acum, nu mai știu să descifrez ploaia și de-abia adorm în fiecare seară.
Îl chema Luca și a plecat între timp. Iar eu am devenit un om ca toți oamenii.