În Bulgaria, în fostul Cadrilater, nu departe de Balcicul reginei Maria, se află Capul Caliacra - un stei înalt, de stâncă, care iese departe, în mare, străpungând-o ca un cuțit. De capul acesta se leagă multe legende, născute toate în vremuri de cețuri și spaime, când puhoiul turcesc s-a revărsat pe aceste meleaguri, tulburând viața creștinilor, vlahi și bulgari, semănând moartea pentru a-i stăpâni apoi veacuri de-a rândul.
Cele patruzeci de luptătoare
Poveștile Capului Caliacra sunt multe, istoria le-a înmulțit și le-a răsfirat, dar firul evenimentelor e în toate la fel. Cu veacuri în urmă otomanii au luat cu asalt toate satele și cetățile răsfirate de-a lungul țărmului Mării Negre. Erau mulți și erau de neîntors. Credeau cu adevărat că Allah și Mahomed îi mâna către victorie și de aceea nu dădeau înapoi niciodată. Locuitorii vlahi și bulgari, puțini și risipiți, nu le-au putut ține piept. Au căzut pe rând, cu arma în mână, murind secerați de iatagane ca niște viteji, în nădejdea că viața de dincolo îi va ușura de amarul celei de aici.
În timpul acelei ofensive a semilunii se spune că un pâlc de turci a atacat un sat. I-au omorât pe bărbați până la unul și apoi s-au apucat să prade. Atunci s-a întâmplat ceva la care osmanlâii nu se așteptau. O ceată de fecioare frumoase și aprige au pus mâna pe săbiile, furcile și topoarele bărbaților uciși, jurând să le țină piept turcilor. O faptă necugetată și fără sorți de izbândă, dar dreaptă și albă ca soarele de pe cer. Eu cred că așa crescuseră toți creștinii acelor vremuri. Cu fața mai mult întoarsă către moarte decât către viață, văzând în ea o izbăvire, o expiere duioasă, în brațele lui Dumnezeu. Doar dintr-o astfel de plămadă se poate naște o faptă de vitejie nebunească, precum cea a tinerelor fecioare.
Au luptat. Nu știm cât și nu știm nici cum. Nici măcar nu știm câte vor fi fost la început. Vor fi dat în turci cu săbiile lor purtate de mâini subțiri, îi vor fi izbit cu topoarele și cu furcile pe osmanlâii care se scurgeau asupra lor ca nahlapii. La urmă vor fi ostenit, răpuse de oboseală, de răni și de mulțimea dușmanilor. Spre seară, când întunericul începe să dea târcoale luminii, brațele le vor fi slăbit, iar deznădejdea li se va fi ițit spre inimi. Atunci au fost împresurate. Le-au încercuit și le-au legat ca pe vite. Mai rămăseseră patruzeci. Un număr sfânt. Urmau să fie duse ca roabe în iatacurile pașalelor, spre a sluji la mese în timpul zilei, iar noaptea, pentru desfătări.
O stâncă aninată între mare și cer
Cine a mers vara la Capul Caliacra i-a cunoscut frumusețea arsă de soare. Îmi amintesc parfumul acela aspru, miresmele ierbii uscate, în care se amesteca sarea ridicată din mare și risipită de briză. Steiul de stâncă se întinde sălbatec și maiestuos între cer și pământ, o lamă de piatră albă, despicând albastrul cerului și azuriul mării. Atunci și numai atunci, în timpul verii, poți coborî liniștit treptele înguste care sunt tăiate în panta repede a falezei. Te poți apoi lungi liniștit pe una din băncile de piatră și, cufundat în visare, îți poți lăsa gândurile și privirea să zburde voioase pe întinderea de apă. În astfel de clipe îți este tare greu să pătrunzi poveștile de moarte și de durere ale istoriei acestor locuri. Prea multa frumusețe te împiedică să te gândești la războaie și grozăvii. Vara, Capul Caliacra e un paradis sălbatec, născut din mâna lui Dumnezeu și netulburat de om.
Eu am ajuns însă la Caliacra și în prag de iarnă, pe o ploaie repede și rece, care amenința să se schimbe în ninsoare. Marea mugea din mii de guri, frământată de valurile uriașe care-i răscoliseră străfundurile. Apa nu mai avea acea limpezime verde-azurie din timpul verii, ci mi se arăta întunecată, sălbatecă și rece. Și peste toată întinderea ei alerga, nestingherit, vântul, pentru a se năpusti asupra steiului de stâncă, urlând prin sutele de cotloane ca în niște tulnice de piatră. O simfonie dezlănțuită a naturii, înfricoșătoare dar nespus de frumoasă în măreția ei. Când am trecut de ruinele porții vechii cetăți, ridicată aici încă din antichitate și întărită de turci, furia vântului aproape că m-a culcat la pământ. Am înaintat gârbovit, nesigur pe picioarele mele, împiedicate de rafalele dezlănțuite. Atunci mi-am amintit de cele patruzeci de fecioare, pe care turcii le-au adus aici, la Capul Caliacra, unde le-au închis într-o peșteră. Va fi fost noapte și frig și poate că vântul va fi urlat ca și acum, izbindu-se în steiul acesta de stâncă solitar și semeț.
Am pornit să caut borta aceea neagră, în care au fost închise femeile. Ajungi la ea pe o potecă îngustă, tăiată în malul abrupt. Sub tine, la doi pași, se cască un hău. Un pas, și clocotele furtunii care izbesc stânca te pot înghiți. În clipele acelea, ai spune că natura vrea să alunge orice suflare omenească din preajma Caliacrăi. Mă gândesc la tinerele fete care au ajuns aici după ce se bătuseră cu turcii ziua întreagă. Calc pe urma tălpilor lor feciorelnice. Erau mânate de la urmă de paznici, ca niște vite. Când le-au zăvorât în peșteră, era deja în miez de noapte, iar în suflet li se plămădeau toate grozăviile din lume. Știau, de bună seamă, din atâtea istorisiri ale vremurilor, că turcii prețuiesc doar trupurile lor. Că le vor silui iară și iară, în corturile lor împodobite cu semilună.
Gândurile acestea îmi frământau mintea și inima, când, în stânga mea, am văzut căscându-se gura hâdă a peșterii. În față, poteca merge abrupt în jos și apoi pare că se aruncă în mare. La mică depărtare de intrarea peșterii zăresc crucea de la capela Sfântului Nicolae, ridicată, potrivit legendei, pe locul în care a fost decapitat de turci, locul în care cele patruzeci de fecioare s-au întâlnit cu moartea.
Ultimul zbor
Pe stânca rece a peșterii au îngenuncheat și au început să se roage. Afară, turcii aprinseseră focuri, așezaseră strajă și apoi căzuseră într-un somn adânc. Prima geană a dimineții le-a găsit pe tinere priveghind. Știau că nu mai au nicio nădejde de scăpare, afară de Hristos. Și mai știau că următoarea noapte nu aveau să o petreacă în rugăciuni, ci în siluiri groaznice. Odată treziți, otomanii începuseră deja să le împartă. Care cui și pentru cât timp.
Între cele patruzeci de fecioare, una era mai frumoasă și mai vitează. Ea fusese cea dintâi care le chemase la luptă și tot ea secerase cei mai mulți dușmani. Și acum, așa cum stătea în fața lor, cu pletele-i negre și cămașa pătată de sânge, părea chiar mai aprigă decât în seara înfruntării. Așa că au ascultat-o toate, ca pe o căpetenie. Le-a vorbit simplu, din inimă. Le-a vorbit de curăția lor, pe care și-o păstraseră pentru noaptea nuntirii, păzindu-și fecioria ca să se dăruiască doar iubiților lor, iubiți care căzuseră secerați de iatagane. Le-a vorbit de satele arse, de pruncii trași în sabie, de convoaiele de robi care acum se scurg către întinderile necuprinse ale Asiei, de viața de sclave care li se așterne înainte, de lacrimile fără capăt, de dureri, de siluiri și de rușinea cu care vor ridica ochii spre cer, după ce vor fi trecut prin iatacurile tuturor pașalelor turcești. La urmă, le va fi spus câteva cuvinte despre Hristos cel care pierise răstignit, dar care se ridicase din morți a treia zi. Domnul lor, cel care avea să le mântuiască de toate durerile, spaimele și întunericul acestei lumi. Domnul vieții veșnice. Moartea, le-a spus ea, nu e decât un pas înainte către brațele Lui. Primul și cel mai important. Aveau să-l facă împreună. Le-a arătat o fereastră mică, săpată în stâncă. Dădea spre un hău care se sfârșea în valurile mării. De acolo urmau să se arunce în apă, pentru ca mâinile pătate de sânge ale dușmanilor să nu le poată niciodată atinge și pângări.
Pe unele le-a cuprins frica - zorii dimineții erau prea frumoși ca să se poată gândi la moarte. Frământau în inimă felurite nădejdi deșarte, pricini prin care să rămână agățate de viață. Murmurul lor, la început firav, apoi din ce în ce mai hotărât, putea să le zdruncine credința celorlalte. Dar conducătoarea lor s-a ridicat iar. O fulgerase un gând - să-și împletească părul una de cealaltă, alcătuind un lanț, pe care îndoielile să nu-l poată sfărâma. Un șirag de patruzeci de fecioare unite prin cosițele lor. Când au început să împletească, trecuse bine de amiază. Gândul că vor sfârși împreună le-a întărit și pe cele mai slabe. Nu aveau să treacă singure fruntariile acestei lumi. Când ultimele raze ale apusului s-au strecurat în peșteră, au știut că erau gata. Fecioara cea vitează a pășit prima pe marginea ferestrei. Au urmat celelalte, ca aripile unei păsări uriașe. Otomanii le-au văzut cum au căzut. Fără teamă, cu capul înainte și cămășile fluturând. De sus, din vârful Capului Caliacra, păreau un stol de cocori care s-a cufundat cu repeziciune în valurile înroșite de lumina apusului.
Dar legenda nu se sfârșește aici. Un turc a povestit că de îndată ce trupurile fecioarelor s-au cufundat în mare, din ape s-a ridicat un stol de porumbei. Nu a putut să-i numere, căci au zburat repede, spre soarele care scăpăta, dar ar fi putut să jure că erau patruzeci. Sufletele lor curate se preschimbaseră în hulubi.
De atunci, din clipa în care ele au trecut în împărățiile luminii, povestea lor și-a început drumul prin vremuri. Și e spusă și astăzi de locuitorii din Cavarna, pentru că le amintește mereu că robia poate cuprinde doar trupurile, nu și sufletele. Ele sunt libere, pentru că așa le-a făcut Dumnezeu dintru începuturi.
Mulțumiri domnului Gheorghiță Ciocioi pentru traducerea din limba bulgară a legendelor Capului Caliacra.