Nu este momentul acum să vorbesc despre scrierile lui Sorin Preda. Istoriile literare însă nu-l vor putea ocoli, pentru că prozele, eseurile și reportajele sale dovedesc înzestrarea și seriozitatea cu care se apropia de masa de scris. "Dom' Profesor", cum îi spuneam între noi, prietenii și colegii lui, îmbina iscusit seriozitatea și distincția cu ironia și autoironia hâtră, mucalită și isteață. De la înălțimea catedrei sale de cuvinte, ne privea de multe ori, cu îngăduința dascălului înțelegător față de zburdălnicia unor alumni prea zvăpăiați.
Mi-e foarte greu să vorbesc despre Sorin Preda la timpul trecut. Sorin a fost un om bun, un prieten care a avut vocația păcii, a înțelegerii între semeni, dincolo de orice asperități și deosebiri. Știa să se împace cu cei aflați mai departe sau mai aproape de el, pentru că încerca mereu și neabătut să se împace cu sine și cu Dumnezeu.
Văzându-l întins printre flori, mi-au venit în minte multe întâmplări din anii care-au trecut împreună peste noi. Îl revăd tânăr, într-un grup de scriitori pe care Sânziana Pop i-a găzduit câteva zile în raiul unui sat de munte. Îmi amintesc apoi un drum de țară, prin mijlocul unui lan galben-roșiatic de secară coaptă, undeva în Transilvania, când încerca să definească adevărata prietenie. Îl revăd uluit și surprins, la o mânăstire din Sălaj, când a fost înconjurat de un roi de fluturi albi, ieșiți din biserica de lemn, în momentul în care starețul ne-a deschis ușa veche, deși afară era iarnă și nămeții de-abia ne-au lăsat să ajungem acolo. Mi-l amintesc la ședințele de redacție, mereu așezat retras, în ultimul rând de scaune, lansând de-acolo cu drag, totuși, observații și sfaturi prietenești.
Văzându-l întins printre flori, îmi vin în minte vorbele unui poet: "Un cadavru nu este nimic,/ este mai puțin decât nimic,/ este mai rău decât nimic." Și mă gândesc tot mai mult, de când Sorin nu mai este în lumea aceasta, că moartea unui prieten nu este decât o mare și nesfârșită singurătate, ruptă oarecum din viețile noastre, ale tuturor celor care l-am cunoscut. Vieți rămase, cu fiecare plecat, tot mai sărace.
OTILIA ȚEPOSU
Cu ce te-am supărat, Domn' Profesor?
Dragă Sorin Preda, dragă Domn' Profesor, cum aș putea să scriu despre moartea ta? Învață-mă ce aș putea să povestesc eu, colegul tău de-o viață, la moartea-ți atât de neașteptată? Ca important scriitor și jurnalist, călcând fără zgomot pe urmele unchiului tău genial, Marin Preda, ai fost, până la urmă, cel mai iubit dintre... pământenii "Formulei AS". Ai fost răbdător și bun, cum numai nepoțica ta, Daria, era în stare să te descrie. Ai fost reporter de teren, ai bătut sate și orașe, ai vorbit cu sute de oameni și ai scris tot atâtea reportaje. Ai ajuns doctor în reportaje! Aveai haz cu carul, în jurul tău se râdea tot timpul... Ne întâmpinai cu un umor "de câmpie", țărănesc, din mantaua lui Moromete... Cu mustața ta hâtră și râsul strunit, ca al marilor umoriști, făceai să plângă masa de hohote nebune. Era o sărbătoare când, la întâlnirile de redacție, veneai și tu. Și, acum, ce faci? "Ne-ai chemat" pe calea bisericii, cu un număr pereche de flori în mână, cu ochii înlăcrimați, ca să te revedem sub polatra neputințelor tale și ale noastre, cot la cot, inimă la inimă? Te plângem pentru că te-am zărit, și nu ne venea să credem, în cele patru scânduri... Cum de "ai învățat" a muri atât de repede? Fără semnătura ta, viața revistei noastre este mai săracă. Fără prezența ta, ne cuprinde, și pe noi, întunericul. Ai făcut, fără să ne întrebi, un "schimb" dureros și injust: ne-ai lăsat amintirea, să ne petrecem cu ea, și ai ales tăcerea de piatră a cimitirului. Cu ce te-am supărat, Domn' Profesor?!
ION LONGIN POPESCU
Iubea penumbra
O fotografie făcută în Aprilie 2008: Sorin Preda stând pe prispa unei bisericuțe de lemn, undeva în Argeș. Cu o mână sprijinită pe piciorul drept și cu un zâmbet abia schițat pe chip, parcă într-o încercare de disimulare a privirii sale melancolice. O atitudine pe jumătate prietenoasă, pe jumătate distantă sau, în tot cazul, precaută. Așa cum era el mai mereu. Așa cum îl voi ține minte.
Sorin Preda era, fundamental, un timid. Și, de aceea, își crease un sistem defensiv bazat pe umor, ironie și discurs învăluitor. Avea mereu în mânecă o povestioară care să-i ilustreze opinia - pe care nu o livra niciodată abrupt. Uneori, după ceasuri de muțenie, făcea o remarcă, așa, ca într-o doară, prin care stârnea veselia generală. Când găsea interlocutorul potrivit, vorbea cu pasiune despre Biserică sau despre... marketing și publicitate. Credința și profesia îl făceau deopotrivă să ardă la temperaturi înalte. Dar nu se dezvăluia oricui. Avea un fel de pudoare care îl oprea să-și mărturisească direct și în tot locul crezurile, fie ele jurnalistice, literare, religioase sau politice. Prefera să fie judecat mai degrabă după textele sale, care închideau mici confesiuni, în fraze astfel meșteșugite, încât ar fi putut părea că spun altceva.
Am mers împreună în multe deplasări pentru "Formula AS", l-am văzut vesel și trist, îngândurat și cu chef, evlavios și pus pe șotii. Niciodată nu-i plăcea să atragă atenția prea mult asupra lui. Iubea penumbra, discuțiile între patru ochi, observația de la distanță, prefera să lucreze singur și să nu divulge părțile spumoase ale unui subiect, până își scria articolul. Sau cel puțin așa l-am simțit eu. Așa l-am cunoscut în ultimii săi ani de viață, în popasul pe care l-a făcut în tinda Bisericii biruitoare. Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepților Săi!
CLAUDIU TÂRZIU
Niciodată să nu blestemi soarele
Era al nostru. Aproape că nu poți rosti "Formula AS", fără să spui Sorin Preda. Făcea parte din viața mea, din visele mele. După fiecare text pe care-l scriam, mă gândeam, fără să vreau: "Oare ce-ar zice Dom' Profesor despre asta?". Mereu am scris, cred, și din imboldul de a-l uimi pe el. Să-l aud zicând în sfârșit, morocănos și "moromețian", hâtru, despre vreun reportaj de-al meu: "Da, domnule! Ăsta chiar e o treabă bună!..."
De cincisprezece ani am tot alergat împreună, prin țară și prin lume, după povești. Mereu pe drum, în aceeași echipă, am văzut locuri la care alții nici n-au visat. Ne-am uimit împreună, am povestit împreună prin camere de hotel, până târziu, în noapte, am cântat împreună de bucurie că existăm, că scriem, că suntem fericiți. Îl țin minte diminețile, când se trezea mult înaintea tuturor, cobora pe terasă și se așeza pe un scaun, în soare. Stătea acolo singur, mult timp, descheiat la cămașă - veșnicele lui cămeși în carouri -, închidea ochii și lăsa soarele să-i dezmierde adânc chipul sobru, pieptul dezvelit, conștient, parcă, de fiecare picătură de lumină. Cel mai mult îi plăcea soarele. Nici vipia cea mai cumplită nu-l speria, ci-o râvnea parcă, cu toți porii pielii, lăsându-se cuprins, sub soarele arzător, de-o atotcuprinzătoare voluptate. "Soarele...", îmi zicea, și-și scotea pe geamul mașinii chipul lui frumos, mereu bronzat, în lumină, zâmbind ca un copil. "Niciodată, Bogdan, să nu blestemi soarele..."
Am fost, amândoi, reporterii paginii de "Spiritualitate" creștină. Reporterii care au ridicat mânăstiri întregi din temelii, "înarmați" doar cu un simplu condei și niște cuvinte potrivite. Sute de biserici și locuri sfinte îi datorează azi lui Sorin Preda nașterea sau învierea. Sute de mii de cititori l-au urmat și i-au sprijinit visul, crezând în fiecare cuvânt pe care l-a scris. Mari duhovnici ai României s-au destăinuit în fața lui, dându-le oamenilor cuvinte de folos pentru viață. I-am fost alături atâția ani, pas cu pas, și pot spune, fără exagerare, că întreaga ortodoxie românească îi datorează multe. C-ar trebui să-l pomenească, în atâtea și atâtea biserici, drept ctitor și ziditor de suflete. Lui însă nu i-a păsat de această faimă. Ba chiar deloc nu i-a păsat. Suferea de modestie, de stânjeneală în fața laudelor, devenind aproape iritat, nervos, când cineva îi amintea cine-a fost. Un mare scriitor, un jurnalist, un remarcabil profesor de jurnalistică... Nepotul lui Marin Preda... Nu știu câți din cei șase preoți care au fost la înmormântarea sa, într-o micuță biserică din marginea Bucureștiului, auziseră de toate faptele sale. Sfârșitul său a fost prea brusc, neanunțat, în zilele unui ger crâncen, de sfârșit de noiembrie, după săptămâni întregi cenușii, în care soarele dispăruse parcă pentru totdeauna. Dar pot spune că, într-un fel anume, tainic, preoții aceia au simțit că slujesc la căpătâiul unui om mare. Am fost părtaș la cel mai înălțător cântec de moarte pe care l-am auzit vreodată. Efectiv, nu se poate cânta așa "perfect" la o slujbă de înmormântare, mă gândeam mereu, ascultând atent, ca vrăjit, acea adevărată simfonie de glasuri, împletindu-se dumnezeiește, ca-ntr-un vârtej sublim, amețitor, spre rădăcinile cerului. Nici cel mai performant cor bisericesc nu poate cânta așa, îmi ziceam. "Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare!...". Era imposibil să nu plângi, să nu te cutremuri, când vedeai "cu ochii" cum simt preoții aceia "sufletul drept-credinciosului Sorin Preda", cum glasurile lor se înalță împreună cu el, într-o perfecțiune neomenească, călăuzindu-l ca un suflu divin spre lumi nevăzute. Și poporul acela de oameni adunați împrejurul lui, punându-și mâinile unul pe spatele celuilalt, ținându-se împreună ca un singur trup, deasupra mormântului, cântând cu lacrimi "Veșnica lui pomenire..." Abia când le-am văzut mâinile înroșite de ger, atingându-și hainele groase, mi-am dat seama câte mii de alte mâini vor fi fost, câte altele nu se vor fi atins, ori nu se vor fi împreunat în rugăciuni neștiute, atunci când oamenii care i-au citit textele despre mânăstiri și sfinți, care-l știau de atâția ani, de departe, au auzit în acest trist noiembrie vestea că "Sorin Preda nu mai este". Poate că așa a fost, poate nu. Pentru noi, cei "vechi" din "Formula AS", fără el, viața nu mai este la fel.
BOGDAN LUPESCU
(Urmare în numărul viitor. Suntem mulți, l-am iubit și l-am prețuit.)