Prin cărțile, tot mai subțiri, publicate în ultima vreme câte două-trei pe an, Lucian Boia demonstrează că e un istoric atipic. Lucrările nu sunt structurate după canoanele clasice, cu succesiuni factologice analizate din perspective prestabilite sau sinteze pentru perioade de evoluție. În plus, ele răspund unor chestiuni actuale, fierbinți chiar pentru ansamblul social căruia i se adresează. Cartea pe care vi-o recomand azi a apărut în preajma alegerilor prezidențiale - în care bătălia se dădea între un "socialist" (ortodox și "român curat") și un"liberal" (luteran de etnie germană) - și a discuțiilor asupra formei de statalitate necesare provocate de ele. Dezbaterile pe această temă dar și funcționarea defectuoasă a sistemului republican existent ar fi explicații pentru neașteptatul reviriment al ideii de regalitate, vădit în sondajele de opinie care demonstrează creșterea încrederii în instituția monarhică și a prețuirii pentru familia regală. Lucian Boia crede că fundamentele acestui reviriment trebuie căutate în trecutul monarhic al României, în formele constituționale pe care, în aproape un secol de existență, monarhia le-a îmbrăcat, în funcție de personalitățile suveranilor și de contextul istoric în care au domnit. Reorientarea unei părți a românilor spre monarhie se datorează - crede istoricul - aspirației acestora spre ordinea ierarhică stabilă, opusă lipsei de coerență a clasei politice actuale, proiectelor haotice și egoiste care o distanțează de interesul național. Oricum, trecutul monarhic trebuie cunoscut, cu luminile și umbrele lui, mai ales că în deceniile de comunism, adevărul despre regii României a fost deformat, înainte de a fi împins în uitare. Cei mai mulți dintre oamenii născuți și școliți în a doua jumătate a sec. XX au fost, din lipsă de informare, o "pastă moale" la discreția modelatorilor ideologici care au pus pe seama monarhiei toate tarele posibile, pentru a-și aroga ei, prin contrast, rolul benefic în "dezvoltarea multilaterală a țării". Reorientarea actuală a unor tineri spre monarhie se datorează mai degrabă reluării contactului cu Occidentul, în care monarhiile cu rolul lor simbolic, reprezentativ, s-au vădit o soluție de stabilitate democratică. Trebuie, susține Lucian Boia, să cunoaștem faptele reale ale suveranilor români, să integrăm coerent rolul lor în istoria țării, fără a cădea în capcanele mitologiilor confecționate. Carol I a fost, din această perspectivă, cea mai bună alegere. Urcarea lui în 1866 pe tronul României a rezolvat multe probleme de funcționalitate statală, pe care o dinastie autohtonă, cu obiceiuri politice induse de stăpânirea turcească, le-ar fi complicat. Carol I a respectat riguros constituția statului, fără să abuzeze de puterile (mari) pe care ea i le dădea. Ca și în cazul alegerii lui Klaus Johannis, naționaliști extremiști au vorbit atunci de "alterarea spiritului național românesc", provocând replica memorabilă a lui Titu Maiorescu: "Singura noastră temere ar fi, astăzi, nu că noi vom deveni vreodată germani, ci că principele german ar putea deveni prea român". Temerea lui Maiorescu s-a împlinit cu Carol al II-lea, moștenitorul "întregitorilor" Ferdinand și Maria, care a preluat cu asupra de măsură calitățile și defectele țării în care se născuse. Capitolele dedicate lui Ferdinand, Carol al II-lea și Mihai I aduc multe date relevante despre domniile acestora, unele uitate sau deformate. Foarte nostimă mi s-a părut "Addenda" care conține procesul-verbal al examenului de absolvire a liceului, susținut în 1912 de viitorul rege Carol al II-lea, în prezența tatălui său. Având de ales, la limba română, între mai multe subiecte, principele l-a ales pe Caragiale! Răspunsurile lui la întrebările examinatorului și intervenția Regelui, căruia îi plăcuse "O scrisoare pierdută", m-au încântat. Pledoaria lui Lucian Boia în favoarea cunoașterii exacte, obiective a rolului suveranilor în istoria României, nu se vrea un apel la restaurarea instituției monarhice, ci e o chemare la revizitarea trecutului, cu posibile învățăminte pentru prezent.