Un document care schimbă istoria: Cronica franciscană de pe insula Rab

- Într-o mânăstire franciscană de pe una din insulele Croaţiei se află un document excepţional, care fixează prezenţa vlahilor pe coastele Mării Adriatice la anul 650, cu o mie de ani înainte de data avansată de istoriile oficiale. Şi nu e tot... -

O însemnare misterioasă

După trei ani, eram din nou pe drumul acela şer­puit şi anevoios din muntele Velebit, ce părea suspen­dat deasupra mării Adriatice. Cu fiecare serpentină, cu fiecare prăpastie depăşită, eram mai aproape de insula Rab. Urma portul arid, numai piatră şi stâncă încin­să, ferrybotul, drumurile în­gus­te, aerul dulce, în care miro­sul smochinilor se ames­teca cu cel al rozmarinului, biserica misterioasă din pia­tră. Să fi fost oare adevărat ceea ce descoperisem acolo? Ini­ma îmi bătea nebuneşte în faţa acestui gând. Găsisem atunci, în arhivele unei mâ­năs­tiri francis­cane care îmi ieşise din întâm­plare în drum, un manuscris apar­ţinând unui călugăr, o carte ve­che, roasă pe margini şi cu paginile îngălbenite de timp. Cu un scris citeţ, caligrafic, francis­canul con­sem­nase pre­zenţa vlahi­lor (mor­laci) în Dal­maţia, la anul 650. Pe moment, nu am dat impor­tanţă ace­lor rânduri aşternute cu mâna, eram doar bucuros că vlahii ajun­seseră până acolo, în acele insule înde­părtate ale Adriaticii. Abia întors în Româ­nia am realizat importanţa excepţională a docu­men­tu­lui. Ţinu­sem în mână un act de "întemeiere": păstorii vlahi erau prezenţi pe malurile Adriaticii încă din se­colul VII (!), în contradicţie cu toate istoriile oficiale, care îi consemnează abia pe la 1665. Aşadar, prezenţa stră­moşilor noştri în Dalmaţia începea, graţie acelui docu­ment franciscan, cu o mie de ani mai devreme! Nu-mi venea să cred că este adevărat! Diferenţa mare de ani, între ceea ce se ştia şi ceea ce gă­sisem în mânăstirea de pe insula Rab, m-au făcut să încep să mă îndoiesc de autenticitatea documentului. Mai ales că nu afla­sem numele celui care îl redactase, nu aveam o tradu­cere exactă a lui şi nici o copie a pasajului respectiv. Dacă, totuşi, în faţa celor trei cifre, 650, manuscrisul avea şi un 1, discret, pe care nu-l ob­servasem? De o singură şi neînsemnată trăsă­tură de condei depindeau o mie de ani din istorie. Sau poate că textul, scris în croată, nu vorbea cu ade­vărat despre vlahi şi era o confuzie?

Înapoi pe insula Rab

Pe drumul către mânăstirea franciscană de pe insula Rab, printre leandri şi pini, îmi aminteam toate detaliile călătoriei făcute în urmă cu trei ani, opti­mismul, entu­ziasmul echipei noastre, pornită în cău­tare de urme vechi, româneşti, că îi găsisem pe vlahi, nu doar în sudul Dunării, în Balcani, ci şi pe înde­părtatele coaste şi insule ale Mării Adriatice, din fosta Dalmaţie, şi până la hotarele Alpilor veneţieni. Pre­tutindeni acelaşi popor, botezat diferit de cei care îi consemnau existen­ţa: vlahi, caravlahi, rumeri, mor­laci, de fapt, păstorii noştri plecaţi cu turmele din Carpaţi şi care au trans­format transhumanţa în istorie. Puteam să îmi amintesc exact cum arătau munţii de pe care vlahii coborau altădată cu oile către mare, Velebitul - Mon­tagna della mor­lacca - potecile lor pe care um­bla­sem narcotizat de mireasma trecutului. Dar cel mai bine îmi aminteam cum îmi tremurau mâinile când găsisem vechiul ma­nu­scris franciscan, dovada scri­să, concretă, despre mor­laci, Indexul aflat în mâ­năs­tirea de pe insula Rab. Dar cu nici un chip nu îmi aminteam dacă în faţa lui 650 era sau nu acel beţişor, acea mică liniuţă, ce-ar fi însemnat un plus de o mie de ani. Oare fusese real ceea ce văzusem sau eram victima unui entuziasm de reporter inflamat în exces?

În curtea franciscanilor

L-am aşteptat pe Padre Ivan printre leandri, la ca­pătul aleii de piatră ce venea dinspre micul ci­mitir al mânăstirii franciscane. În soarele amiezii, câţiva oa­meni îmbrăcaţi în negru rămăse­seră nemişcaţi pe mar­ginea gro­pii în care se cobora un sicriu. De fapt, totul părea nemişcat în căldura grea, de toamnă, a insu­lei. Mânăstirea era neschim­bată. Ace­iaşi pereţi de piatră şlefuiţi de vân­turi şi orbitor de strălu­citori, ace­laşi calm fără cute al golfului ce se întinde de-a lungul bisericii. În de­păr­tare, sus, dea­supra apelor şi a insulelor, este vârful Kamenjak, unde altădată păstorii vlahi se re­tră­geau cu oile pe timp de iarnă, veniţi de pe continent. De-acolo coborau apoi, cu vestita lor brânză, în vechea cetate Rab, privind în depărtare, peste argintiul Adria­ticii, către celelalte insule - Krk, Pag, Losinj sau Cres, unde alţi vlahi, veniţi tot pe bărci sau plute, trăiau liberi şi nesupuşi în acest Paradis insular.
"Dimmi, mio figlio", mă salută Padre Ivan, cu vocea blândă, încer­când, din privire, să prindă parcă şirul gândurilor mele. Am pornit apoi către biserică, mergând încet prin grădina mânăstirii, numită al­tă­dată Vlasche Njive, adică Câm­pul vlahilor. Padre Ivan m-a invitat în curtea interioară, trecând pe lângă vechile mor­minte, ciudate, din piatră, ale ctitorilor. Nu ştiam prea bine ce să îi cer părintelui. Ştiam doar că acea carte veche, în care îi găsisem pomeniţi pe mor­laci (nume dat de veneţieni vlahilor), avea scris mare, pe coperta roasă de timp, un sin­gur cuvânt: Index. Mi-o ară­tase şi îmi citise din ea părin­tele Jeran, predecesorul său. În ea erau trecuţi strămoşii românilor de astăzi şi, poate, chiar istoria lor adevărată, cu o mie de ani mai lungă. Fu­sese doar un vis al meu acea carte? Le era sortit vlahilor să rămână o nebuloasă a isto­riei - un popor venit nu se ştie de unde, târziu, în seco­lul 14?
Cu experienţa lui de du­hovnic, cred că Padre Ivan a înţeles neliniştea şi emoţia mea, un reporter venit de la mii de kilometri, ca să se intereseze despre strămoşii săi. M-a privit peste rama argintie a ochelarilor şi mi-a spus: "Indexul există. A fost scris de franciscanul Odorik Badurina. Vestea mai puţin bună este că nu îl mai avem. Este un­deva la Zagreb, pentru a fi conservat şi restaurat." Am simţit că mă înalţ pe cele mai înalte culmi ale Velebitului şi de acolo mă prăbuşesc în adâncurile Adriaticii. Apoi, conducându-mă spre ieşire pe culoarele întortocheate ale mânăstirii, Padre Ivan mi-a dat o hârtiuţă pe care scria doar Saşa şi un număr de telefon. "Caut-o pe această doamnă. Ea ştie mai multe. Poate o să te ajute." Apoi, zâmbind, a închis în urma mea uşa grea, de lemn. Zidurile mânăstirii au devenit pentru un moment mai albe şi mai tăcute. Nu mai găsisem nimic din ce ştiam, mă simţeam departe, într-un loc străin, un labirint a cărui singură cheie era o bucăţică de hârtie, cu un nume şi un număr de tele­fon.

Un document exploziv

Katamaranul, vaporul ce face legătura între insu­lele croate şi continent, a apărut ca un punct la orizont. Îl aşteptam de câteva ore, pentru că el o aducea pe Saşa, persoana indicată de părintele Ivan, ca o posi­bilă călăuză spre documentul pe care îl căutam. Acos­tat la ţărmul de piatră al insulei Rab, vasul părea o veche corabie venită din mări îndepărtate, învăluită în mister şi poveşti. Dar dintre toate poveştile, mă intere­sa una singură: cea a vlahilor. O femeie de o eleganţă discretă a coborât de pe vapor şi, din toată mulţimea, s-a îndreptat direct către mine. M-a privit fix cu ochii ei verzi şi s-a prezentat întinzându-mi mâna: Saşa Potocnjak, profesoară la Facultatea de litere din Rijeka. Era în faţa mea, aşa cum aveam să înţeleg, cel mai bun cunoscător al scrierilor călugărului Badurina, ale cărui manuscrise le căutam. Ba, aş zice chiar, după cum Saşa privea visătoare spre mare, strângându-şi şalul în jurul umerilor, când vorbea despre el, o îndră­gostită de acest cronicar franciscan. Nu doar că îi cu­noştea scrierile, dar, spre marea mea bucurie, graţie unui proiect universitar, avea o copie integrală a lor.
Valuri de emoţie m-au cuprins când Saşa a deschis Indexul, cartea veche pe care o văzusem cu trei ani în urmă. Recunoşteam scrisul acela caligrafic, de mână, un pic ascuţit, paginile îngălbenite şi liniile trasate stângaci. Într-adevăr, acesta era manuscrisul pe care îl căutam. Când, în sfârşit, a ajuns la cuvântul Vlah, mi-am încordat privirea. Apoi am sărit în picioare şi am strigat: "E 650! Îţi dai seama, chiar e anul 650!". Nu era nicio eroare. Prima notă despre vlahi apărea cu aproape o mie de ani mai devreme decât în orice alt document! Întreaga insulă începuse să se învârtească cu mine şi să plutească în larg. Eram ca pe o corabie uriaşă, ce seîntorcea în istorie. Marea dintre insulă şi continent devenise din nou Canale della Morlacca, ciobanii îşi coborau mioarele pentru iernat din vârful muntelui Velebit, parcă şi aerul devenise mai dulce şi era presărat cu vechi doine cântate la fluier. A trebuit să îi explic toată povestea Saşei, care mă privea uimi­tă, neştiind prea bine istoria vlahilor pe acele pămân­turi, deşi auzise, şi ea, de morlacchi şi de vlaji. După ce entuziasmul s-a domolit, am rugat-o să îmi traducă din croată, manuscrisul lui Badurina. Rândul acela magic suna astfel: "Liber primus 650. Croaţii i-au nu­mit pe păstorii romani (n.r. - fiindcă protoromâna semăna foarte bine cu latina vulgară, s-a crezut multă vreme că vlahii sunt păstorii romanilor) Vlahii negri sau Morovlahi, spre deo­sebire de romanii care locu­iau în interiorul oraşelor dalmate, numiţi Vlahi - Cronica, pagina 256." Dar surprizele abia începeau. Primisem un răs­puns, dar noi întrebări se ridicau din valurile înspuma­te ale istoriei. Ce însemna, de exem­plu, acea notă Cro­nica, pagina 256? Mai existau note despre vlahi şi într-o altă scriere? Când Saşa a început să vorbească, am tăcut şi m-am aşezat, nevenindu-mi să cred ce aud: "Ceea ce vezi aici este, aşa cum spune şi coperta, doar un index, un instrument care să te ajute să gă­seşti mai uşor ceea ce cauţi. Opera adevă­rată a lui Badurina se cheamă Kronike şi are şapte volume, însu­mând câteva mii de pagini, toate docu­mentate din manuscrisele arhivelor de pe insulă. Aici sunt doar trimiterile către pasajele unde îţi vorbeşte pe larg despre vlahi. Din câte văd, aici nu e doar o trimitere la vlahi, ci sunt patru."
Aşa am ajuns să deschidem marea carte a lui Ba­du­rina, din care valuri de lumină se revărsau peste isto­­­ria vlahilor, îndreptând erori, astupând găurile ne­gre ale unei uitări voite. Pasajele despre vlahi, spre deo­sebire de alte lucruri studiate, erau consistente şi se vedea că tema îl preocupase pe Badurina în mod spe­cial, de parcă ar fi vrut dinadins să aducă argumente pentru vechimea lor. Drept dovadă, un pasaj din expli­caţia etimologică a numelui vlah răsturna încă o dată istoria. Pe lângă anul 650, mai apărea încă un an legat de prezenţa vlahi­lor: "Schymnus din Chio (a murit în 378 înainte de Hristos), care i-a scris şi Regelui Nico­medes al Bitiniei, a descris coasta Adriaticii. El a menţionat, ca şi Pomponius şi Plinius şi Stra­bon, un sin­gur popor în Adriatica: Olsi, care trăiau de la Senj, în toată Dalmaţia. Aceşti oameni (Olsi) obişnuiau să fie păstori. Mai târziu, Olşii au primit numele de Vlahi."
Aşadar, prezenţa vlahilor şi a descen­den­ţilor lor pe malurile Adriaticii cobora, de fapt, de la 1655, undeva în jurul anului 370 înainte de Hristos! Cu două mii de ani înaintea ori­cărei alte menţiuni cunos­cute până atunci! Toate intuiţiile echipei noastre, de reporteri idealişti şi scormonitori se adevereau: istro-românii şi morlacii nu veniseră aici abia în secolul 14, ci ei erau doar ulti­mele rămăşiţe ale unui mare şi vechi popor, ce stă­pâ­nise o mare parte a Europei, aşa cum dovedesc şi hăr­ţile vechi, pe care numele localităţilor ce derivă din "vlah" sunt majo­ri­tare.

Rescrierea istoriei

Casele de piatră, tradiţiile cele mai vechi şi toate rân­duielile păstorilor vlahi pe care le descoperisem în călă­toriile noastre se con­fir­mă, rând pe rând, cu fie­care nouă filă din Cronica lui Odorik Badurina. "Când croaţii au venit în sudul Dalmaţiei, erau deja acolo Vlahii", spune el, "locuitorii din oraşe şi păstorii, sau Vlahii negri (sau Crni Vlasi, Maurovlahi, Nigri Latini, Morovlahi) care au fost împinşi, cu timpul, către mun­te. În secolul 9, încă se mai păstrau numele lor, pre­cum Dracul sau Neagul, chiar pe insula Rab, fiind în satul Bărbat numele de Negu­lici. (...) Acest popor, care la început îşi spu­nea rumun, se va numi apoi, la nord de Du­năre, român, în timp ce în sudul Macedo­niei, vor fi numiţi Cincars (Ţinţari), ei înşişi spu­nându-şi armân."
Badurina enumeră şi zonele mai impor­tante unde locuiau vlahii în Dalmaţia (Kotar, Dubrovnik, Neretva, Split, Klis, Sinj, Nin, Obrovac, pe muntele Velebit, şi de la Senj la Zrmanja), spune cum au fost îm­pinşi către munţi, cum şi-au pier­dut, treptat, iden­titatea, prin slavi­zarea numelor, şi unde au fost con­semnaţi ulti­mii reprezentanţi ai vlahilor (în peninsula Istria, în Opicina, lân­gă Trieste, Trebic şi Padric). Şi toate aceste date, cu trimiteri la cărţi şi manuscrise, la autori şi con­semnări care, pro­babil, încă mai există în arhivele mânăs­tirilor de pe insula Rab. Da­că un cercetător s-ar apleca asupra lor, cine ştie câte alte lucruri am descoperi des­pre istoria noastră, atât de nedrept uitată de cerce­tătorii de azi! Oare Româ­nia nu se poate capacita să trimită mă­car un om care să stu­dieze în­deaproape aceste fantastice do­cu­mente, să cu­leagă aceste pie­tre pre­­ţioase din noroiul istoriei noas­tre, scrisă mereu de alţii, după pla­cul lor?

Călugărul de pe malul mării

Seara se lăsa încet peste insula Rab şi peste mă­suţa unde, la malul mării, alături de Saşa, sco­tocisem comoara lă­sată de Badurina. Soa­rele înroşise Adria­tica şi mirosul dulce al pădu­rilor de pin ne învăluia. Am tăcut amândoi un moment, privind aceeaşi întin­dere de ape verzi-roşiatice, pe care şi călu­gărul cărtu­rar o privise cândva. Dar existase el cu adevărat, sau era o nălucă a acestor mări? Fusese un personaj real, sau doar un nume sub care se adunaseră scrieri impor­tante ale francis­ca­nilor? Ca şi cum Saşa mi-ar fi ghicit gândul, cu acea privire de femeie îndrăgostită de eroul unui ro­man, dar cu exactitatea profesoarei uni­ver­sitare, a înce­put să îmi spună: "Odorik Badurina a existat cu adevărat. Când nu era în bibliotecă, cu manuscrisele, era aici, cu marea. Se ruga neîncetat. Făcea lungi plimbări pe coastele stân­coase. Singur, îm­bră­cat mereu în rasa de călugăr franciscan, le­gată cu o frânghie la mijloc. Era tuns scurt, avea ochelari mari, ro­tunzi. Era un călugăr de o smerenie extraor­dina­ră, un paleograf (n.r. - ştia să autentifice scrie­rile vechi) de o inteli­gen­ţă sclipitoare şi de o erudiţie colosală, pe ca­re abia acum începem să o înţelegem. Avea o sensibilitate aparte şi mult umor. Se născuse în 1896, pe insula ve­cină, Pag, şi a ajuns la mânăs­tirea de pe Rab abia în 5 octombrie 1936. A rămas aici 20 de ani. Pe insulă, există câteva arhive foarte impor­tante, aparţinând bisericilor. El le-a studiat pe toate: a citit peste 320 de mii de pagini de vechi ma­nuscrise, o muncă titanică! Ordinul franciscanilor nu permite asumarea de merite personale, aşa că nici această cronică şi nici altele scrise de el, în alte mâ­năs­tiri, nu sunt semnate. A făcut o muncă uriaşă, ano­nimă, şi a fost împăcat cu asta. La un moment dat, munca din arhive i-a distrus vederea, şi folosea, pe lângă oche­lari, o lupă. A murit feri­cit, de bătrâneţe, într-o mânăstire din Dubrovnik. Uite aici câteva fotogra­fii cu el."
Saşa îmi arată câteva imagini cu un om îmbră­cat într-o rasă simplă, legată cu sfoară la brâu. Se roagă într-o plimbare pe malul mării, sau în curtea mânăstirii din Kam­por. Are mereu o privire caldă şi plină de blânde­ţe, în ciuda reguli­lor as­pre ale ordinului francis­can. Undeva, într-o croni­că, scrie cu mult umor des­pre el însuşi, la per­soa­na a treia... "Ba­duri­na s-a plimbat astăzi pe malul mării, apoi s-a în­tors la bibliotecă". "Cro­nicile sunt de obicei făcu­te pentru mânăstiri", spu­ne Saşa. Cu genero­zi­tatea sa, Badurina a lăsat o portiţă deschisă. A creat Indexul cronicilor, o ade­vărată hartă a miilor de pagini scrise de el, pentru ajutorul celor ce vor să afle mai uşor o anu­mită in­formaţie, o fereastră că­­tre lumea din afara mâ­năs­tirii. Un Index mira­culos, fără de care istoria vlahi­lor rămânea o sim­plă le­gendă, o poveste aco­peri­tă de ceţurile timpului, iar Cronicile lui Badurina doar un alt manuscris impor­tant tăinuit în arhive.

Epilog

Poate că nu întâmplător a scris Odorik Badurina despre vlahi. În arhiva abaţiei din Rab s-a descoperit un document în care este menţionat numele său de fa­milie: "Cei cu numele de Badu­rina au locuit cândva în România, la fel cei cu numele de Jadreskici (din Lo­par) şi Kordici (din Bărbat). În Ro­mânia, astăzi, sunt mulţi cu numele de Badulescu, Jandrescu, Cordescu. Din cauza invaziei turci­lor, aceştia au scăpat, îndrep­tân­du-se către Ma­rea Adriatică", no­tează, undeva, că­lu­gărul. Amănunte care depăşesc obiectul istoric. Amă­nunte de suflet. Dintr-o mânăstire de pe Ţărmul Mă­rii Adriatice, vla­hul Odorik Badu­rina trimite, peste timp, scrisori către inima noastră: să nu uităm şi să nu ne îndoim niciodată, că suntem un popor cu o istorie mare, care n-are voie să fie acope­rită de uitare şi de dispreţ.