VLAHII DE PE COASTELE ADRIATICII
- Domnule Ambasador, este pentru prima oară de la perioada interbelică încoace când statul român, prin demersul dvs., reuşeşte o apropiere concretă faţă de fraţii noştri de sânge şi limbă, istro-românii din Croaţia. Cum aţi reuşit, în doar trei ani, să produceţi această schimbare şi în ce constă ea?
- Pentru mine a fost o mare bucurie şi o mare onoare să mă pot ocupa de istro-români. Limba lor înseamnă foarte mult pentru noi, românii, şi am avut şansa de a contribui la salvarea ei şi la sprijinirea oamenilor de aici, pentru a păstra acest dialect viu. Există această ipoteză, că înaintea venirii poporului slav aici, poporul băştinaş pe coasta Adriaticii şi în peninsula Istria era cel vlah sau, oricum, unul de limbă romanică, predecesorii românilor de azi. Dar acum, istro-românii sunt o comunitate foarte redusă numeric, aproximativ 200 de oameni şi, din această cauză, rezultă nişte probleme specifice. În Croaţia, comunitatea lor, după cum ştiţi, este concentrată în două zone din Istria, separate de Muntele Uka (Monte Magiore). E vorba de satul Jeiani, în partea nordică, şi Susnievitza şi împrejurimile ei, în partea sudică. Comunitatea mai numeroasă e la Jeiani. În cei trei ani şi ceva, de când am fost numit ambasador, i-am cunoscut aproape pe toţi, de la cei mai vârstnici, până la cei mai tineri. Am constatat o disponibilitate deosebită a lor, mai ales a celor de la Susnievitza, de a avea un dialog, în dorinţa de a-şi păstra identitatea, în special cea lingvistică. Acest lucru a permis, împreună cu disponibilitatea autorităţilor croate, să inaugurăm câteva programe. În primul rând, este vorba despre organizarea unor clase de predare a istro-românei pentru copii - cea mai arzătoare problemă - dar am reuşit să împlinim şi alte proiecte: am avut un concurs de poezie pentru tineri, am dus grupuri de elevi istro-români în tabăra internaţională de la Sulina organizată pentru românii din afara ţării, am reuşit să activăm în premieră, o deplasare a unui ministru român de Externe la Susnievitza - domnul Titus Corlăţean. Acum încercăm să obţinem două ore de emisiune radio, în fiecare zi, în limba lor, la un post de radio local. Sunt lucruri care pot părea mici sau normale pentru alte comunităţi, dar aici au fost în premieră şi noi am considerat că pot contribui la menţinerea acestui dialect, aflat pe cale de dispariţie.
- Cele două clase în care se predă istro-româna sunt improvizate într-o şcoală de lângă Susnievitza. Profesoarele nu sunt de specialitate şi nu există manuale. Credeţi că e destul pentru salvarea acestui dialect? În urmă cu aproape un secol, profesorul istro-român Glavina a fost trimis la studii, în România, pe banii statului, şi apoi s-a întors să predea limba română în comunitate. O astfel de soluţie nu mai este posibilă astăzi?
- Este adevărat că aceste clase unde se predă istro-româna copiilor nu au personal calificat. Dar cum istro-româna nu are o gramatică sau un abecedar oficial, fiind o limbă transmisă oral, profesoarele de acolo sunt ajutate fie de bătrâni, fie de tineri entuziaşti din comunitate, care mai vorbesc limba, fără să existe o programă şcolară. Doamna Mirela Vidak, directoarea acelei şcoli, nu este vorbitoare de istro-română, dar este conştientă de valoarea păstrării acestei limbi. S-a luptat ca un leu ca să obţină finanţare pentru aceste clase şi a reuşit, proiectul fiind în derulare, cu bani de la autorităţile locale. În Susnievitza, există o şcoală veche, aproape dărâmată, şi vrem să o transformăm într-un centru cultural sau etnografic, un centru al limbii istro-române. Anul acesta se fac lucrările de consolidare a clădirii, anul viitor urmând să se facă dotarea. Am vrea să fie o şcoală mică şi modernă, unde să fie prezervată istro-româna. Epoca Glavina a fost o perioadă de înflorire... E adevărat că el le-a predat istro-românilor pe manuale româneşti, după ce a fost la şcoală în România. Dar noi, astăzi, considerăm că scopul pe care trebuie să-l urmărim este păstrarea dialectului aşa cum este acum vorbit de comunitate, aceasta este bogăţia pentru limba română, menţinerea acestui dialect, şi nu folosirea unor manuale româneşti. De aceea, am optat pentru o predare nesistematică, dar cu oameni din comunitate. Ideală ar fi folosirea unor manuale de istro-română, dar acestea nu există. Poate o soluţie ar fi colaborarea cu domnul Emil Raţiu, de la Roma, bun cunoscător al dialectului, însă distanţa poate să fie o problemă. Avem în prezent aceste cursuri, care se desfăşoară acolo, şi eu aş zice că sunt un bun început, pentru că... înainte nu a fost nimic. Anul trecut am organizat un concurs de poezie în limba istro-română şi au fost 12 concurenţi de diferite vârste. A fost formidabil să îi vezi recitându-şi poeziile scrise în istro-română şi a fost surprinzătoare şi reacţia părinţilor care s-au implicat şi i-au ajutat pe copii să se pregătească. Deci, iată că, dintr-odată, ceva se schimbă în aceste familii, se pot bucura împreună de vechea limbă a strămoşilor. Interes există, însă nu putem vorbi acum de rezultate uimitoare. E nevoie de răbdare şi cred că, încet-încet, putem să sperăm că dialectul se va salva. E un proces care trebuie doar ajutat să meargă de la sine, ca oamenii să descopere singuri bogăţia pe care o au.
- În peninsula Istria există mai multe Consilii Naţionale ale minorităţilor, acceptate de autorităţi cum sunt: maghiarii, albanezii, ţiganii etc. De ce nu au şi istro-românii un astfel de consiliu, care le-ar aduce anumite avantaje?
- Pentru români poate să pară ciudat, dar istro-românii nu se consideră ca fiind o minoritate aici, în Croaţia. În afară de limba lor, care le este dragă, nu au trăsături care să îi deosebească de majoritatea croată din împrejurimi. Obiceiurile lor sunt diferite, spre exemplu au o îmbrăcăminte specifică, dar aceasta este considerată ca specific regional din Istria. E o absenţă a conştiinţei de minoritate. O legătură cu România există doar prin intermediul limbii. "Istro-româna" este pentru ei un termen ştiinţific, în comunitate fiind folosite denumirile de jeianski şi vlaski. Aşa că ei nu au considerat necesară înfiinţarea unui astfel de consiliu. Totuşi, faptul că ei înşişi acceptă că au o limbă diferită, că sunt cel puţin o comunitate lingvistică, este un lucru bun deocamdată.
- Într-un fel, nu e de mirare, îndelungata politică de ştergere a etniei valahe şi a memoriei sale a dat roade... Care este astăzi atitudinea autorităţilor croate faţă de istro-români?
- De la venirea mea aici, nu am constatat niciun fel de reţinere sau presiune din partea autorităţilor locale. Dimpotrivă, sprijinul lor este total şi sunt deschise la orice iniţiativă. Istro-românii sunt recunoscuţi, ca minoritate, din 2010, ceea ce le oferă acces mai uşor la fonduri pentru prezervarea comunităţii şi au anumite drepturi pe care le-ar putea folosi. Autorităţile croate le-au acordat toată atenţia. Am fost mândru că la festivităţile de aderare a Croaţiei la UE, aici, în Piaţa Centrală din Zagreb, în prezenţa multor şefi de stat şi de guvern, au existat două momente dedicate istro-românilor! Primul a fost interpretarea unui cântec în acest dialect, iar cel de-al doilea, prezentarea elementelor de patrimoniu UNESCO ale Croaţiei, printre ele, un segment important fiind un interviu cu domnul Pepe Glavina, din Susnievitza, care a vorbit în istro-română. Aşadar, sunt demersuri făcute şi de croaţi, şi de români, şi de UE, pentru păstrarea acestei limbi, şi cred că trebuie avut răbdare şi procedat cu mult tact.
- Imediat după revoluţie, în anii '90, spun reprezentanţi ai comunităţii, s-a încercat să li se insufle o identitate românească, pentru care nu erau pregătiţi. Eu le-am explicat mereu că entuziasmul nostru şi dorinţa noastră de a-i avea aproape se datorează surprizei plăcute şi bucuriei pe care o avem pentru că există, încă, această comunitate. Aşa că cei ce au venit aici şi le-au spus: "Voi sunteţi români!" nu au avut o intenţie negativă, ci s-au bucurat doar, ca de o minune. Dar, poate că în anii '90, în Croaţia, multe lucruri aveau altă semnificaţie decât în România, pentru că aici a fost război. Şi războiul, de multe ori, aduce cu sine o raportare diferită la realităţi, câteodată naţionalismul şi teama. Acei ani '90 poate şi-au pus amprenta asupra oamenilor de aici, şi deschiderea României de atunci a fost poate într-un moment nepotrivit. Identitatea etnică naţională nu este ceva ce se poate impune. Eu cred că orice altă abordare poate să fie dăunătoare şi să aibă efecte inverse. Cred că dimensiunea culturală şi educaţională este cea care trebuie urmată, câtă vreme şi ei doresc acest lucru. Procesul de reapropiere de România dă roade, dacă mergem cu paşi mici.
- În Croaţia există un extraordinar tezaur cultural şi istoric pentru România. Dovadă sunt chiar documentele pe care le-am găsit în această călătorie a revistei "Formula AS" pe malurile Adriaticii. Cine ar trebui să îl descopere şi să îl pună în valoare şi care credeţi că ar fi cele mai eficiente metode?
- E adevărat că România poate găsi aici lucruri extraordinare. De altfel, în ultimii ani, mai mulţi cercetători au venit deja: de la Muzeul Ţăranului Român, de la Astra Sibiu sau de la Universitatea din Timişoara. Am încercat cu ei să facem o bază de date, unde să adunăm cât mai multă informaţie despre istro-români. Avem o colaborare şi cu cercetători croaţi, de la Universităţile din Pola şi din Zagreb. Noi facem tot ce putem dar... în limitele date de faptul că suntem o ambasadă de dimensiune medie. Pe cât putem, îi sprijinim pe cei ce vor să vină aici şi să realizeze ceva. O bursă de studiu pe problema istro-românilor, de exemplu, nu poate să fie decisă decât la universităţile din România, noi nu avem competenţe legale pentru aşa ceva. Poate Academia Română ar trebui să se implice mai mult. Noi putem identifica aici parteneri pentru un dialog, pentru întâlniri. Autorităţile croate ne dau tot concursul pentru astfel de legături. Poate ar trebui să profităm mai bine de aceste oportunităţi culturale.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
