Excelența Sa COSMIN-GEORGE DINESCU - "Am constatat o disponibilitate deosebită a istro-românilor de a-și păstra identitatea lingvistică"

Ambasadorul României în Republica Croația

VLAHII DE PE COASTELE ADRIATICII

- Domnule Ambasador, este pentru prima oară de la perioada interbelică încoace când statul ro­mân, prin demersul dvs., reușește o apropiere con­cretă față de frații noștri de sânge și limbă, istro-ro­mânii din Croația. Cum ați reușit, în doar trei ani, să produceți această schimbare și în ce constă ea?

- Pentru mine a fost o mare bucurie și o mare onoa­re să mă pot ocupa de istro-români. Limba lor înseamnă foarte mult pentru noi, românii, și am avut șansa de a contribui la salvarea ei și la sprijinirea oamenilor de aici, pentru a păstra acest dialect viu. Există această ipoteză, că înaintea venirii poporului slav aici, poporul băștinaș pe coasta Adriaticii și în peninsula Istria era cel vlah sau, oricum, unul de lim­bă romanică, predecesorii românilor de azi. Dar acum, istro-românii sunt o comunitate foarte redusă numeric, aproximativ 200 de oameni și, din această ca­uză, rezultă niște probleme specifice. În Croația, comunitatea lor, după cum știți, este concentrată în două zone din Istria, separate de Muntele Uka (Mon­te Magiore). E vorba de satul Jeiani, în partea nor­dică, și Susnievitza și împrejurimile ei, în partea sudică. Comunitatea mai numeroasă e la Jeiani. În cei trei ani și ceva, de când am fost numit ambasador, i-am cu­noscut aproape pe toți, de la cei mai vârstnici, până la cei mai tineri. Am constatat o disponibilitate de­osebită a lor, mai ales a celor de la Susnievitza, de a avea un dialog, în dorința de a-și păstra identitatea, în special cea lingvistică. Acest lucru a permis, îm­pre­ună cu disponibilitatea autorităților croate, să inau­gu­răm câteva programe. În primul rând, este vorba despre organizarea unor clase de predare a is­tro-românei pentru copii - cea mai arzătoare pro­blemă - dar am reușit să împlinim și alte proiecte: am avut un concurs de poezie pentru tineri, am dus grupuri de elevi istro-români în tabăra internațională de la Sulina organizată pentru românii din afara țării, am reușit să activăm în premieră, o deplasare a unui ministru român de Ex­terne la Susnievitza - domnul Titus Corlățean. Acum în­cercăm să ob­ținem do­uă ore de emi­siune ra­dio, în fiecare zi, în lim­ba lor, la un post de ra­dio local. Sunt lucruri care pot părea mici sau nor­male pentru alte co­munități, dar aici au fost în pre­mie­ră și noi am consi­derat că pot con­tri­bui la menținerea acestui dia­lect, aflat pe cale de dis­pariție.

- Cele două clase în care se predă istro-ro­mâna sunt impro­vi­zate într-o școală de lângă Susnievitza. Profesoarele nu sunt de specialitate și nu există manuale. Credeți că e destul pentru salvarea aces­tui dialect? În urmă cu aproape un secol, pro­fesorul istro-român Gla­vina a fost trimis la studii, în România, pe banii statului, și apoi s-a întors să predea limba română în co­munitate. O astfel de soluție nu mai este posi­bilă astăzi?

- Este adevărat că aceste clase unde se predă istro-româna copiilor nu au personal calificat. Dar cum istro-româna nu are o gramatică sau un abecedar oficial, fiind o limbă transmisă oral, profesoarele de acolo sunt ajutate fie de bătrâni, fie de tineri entu­ziaști din comunitate, care mai vorbesc limba, fără să existe o programă școlară. Doamna Mirela Vidak, directoarea acelei școli, nu este vorbitoare de istro-română, dar este conștientă de valoarea păstrării aces­tei limbi. S-a luptat ca un leu ca să obțină finan­țare pentru aceste clase și a reușit, proiectul fiind în derulare, cu bani de la autoritățile locale. În Susnie­vitza, există o școală veche, aproape dărâmată, și vrem să o transformăm într-un centru cultural sau et­nografic, un centru al limbii istro-române. Anul aces­ta se fac lucrările de consolidare a clădirii, anul viitor urmând să se facă dotarea. Am vrea să fie o școală mică și modernă, unde să fie prezervată istro-româna. Epoca Glavina a fost o perioadă de înflorire... E adevărat că el le-a predat istro-românilor pe manuale românești, după ce a fost la școală în România. Dar noi, astăzi, considerăm că scopul pe care trebuie să-l urmărim este păstrarea dialectului așa cum este acum vorbit de comunitate, aceasta este bogăția pentru limba română, menținerea acestui dialect, și nu folo­sirea unor manuale românești. De aceea, am optat pentru o predare nesistematică, dar cu oameni din comuni­tate. Ideală ar fi folosirea unor manuale de istro-română, dar acestea nu există. Poate o soluție ar fi co­laborarea cu domnul Emil Rațiu, de la Roma, bun cunoscător al dialectului, însă distanța poate să fie o problemă. Avem în prezent aceste cursuri, care se desfășoară acolo, și eu aș zice că sunt un bun început, pentru că... înainte nu a fost nimic. Anul trecut am organizat un concurs de poezie în limba istro-română și au fost 12 concurenți de diferite vârste. A fost formidabil să îi vezi recitându-și poe­ziile scrise în istro-română și a fost surprinzătoare și reacția pă­rinților care s-au implicat și i-au ajutat pe copii să se pregătească. Deci, iată că, dintr-odată, ceva se schimbă în aceste familii, se pot bucura îm­preună de vechea limbă a strămoșilor. Interes există, însă nu putem vorbi acum de rezultate uimitoare. E nevoie de răbdare și cred că, încet-încet, putem să sperăm că dialectul se va salva. E un proces care tre­buie doar ajutat să meargă de la sine, ca oamenii să descopere singuri bogăția pe care o au.

- În peninsula Istria există mai multe Consilii Naționale ale minorităților, acceptate de autorități cum sunt: ma­ghia­rii, albanezii, țiga­nii etc. De ce nu au și istro-românii un astfel de consiliu, care le-ar aduce a­nu­mite avantaje?

- Pentru români poate să pară ciudat, dar istro-românii nu se consideră ca fiind o minoritate aici, în Croația. În afară de limba lor, care le este dragă, nu au tră­sături care să îi deo­sebească de ma­jo­ritatea croată din împrejurimi. Obi­ceiurile lor sunt diferite, spre exemplu au o îmbrăcăminte specifică, dar aceasta este considerată ca specific regional din Istria. E o absență a con­științei de minoritate. O legă­tură cu România există doar prin intermediul limbii. "Istro-româna" este pentru ei un termen științific, în comunitate fiind folosite denumirile de jeianski și vlaski. Așa că ei nu au considerat necesară înființarea unui astfel de consiliu. Totuși, faptul că ei înșiși ac­ceptă că au o lim­bă diferită, că sunt cel puțin o comu­nitate ling­vistică, este un lucru bun deocamdată.

- Într-un fel, nu e de mirare, îndelungata po­litică de ștergere a etniei valahe și a memoriei sale a dat roade... Care este astăzi atitudinea autori­tă­ților croate față de istro-români?

- De la venirea mea aici, nu am constatat niciun fel de reținere sau presiune din partea autorităților locale. Dimpotrivă, sprijinul lor este total și sunt des­chise la orice inițiativă. Istro-românii sunt recunos­cuți, ca minoritate, din 2010, ceea ce le oferă acces mai ușor la fonduri pentru prezervarea comu­ni­tății și au anumite drepturi pe care le-ar putea fo­losi. Au­toritățile croate le-au acordat toată atenția. Am fost mândru că la festivitățile de aderare a Croației la UE, aici, în Piața Centrală din Zagreb, în prezența multor șefi de stat și de guvern, au existat două mo­mente dedicate istro-românilor! Primul a fost inter­pretarea unui cântec în acest dialect, iar cel de-al doilea, prezentarea elementelor de patri­moniu UNESCO ale Croației, printre ele, un segment im­portant fiind un interviu cu domnul Pepe Gla­vina, din Susnievitza, care a vorbit în istro-română. Așadar, sunt demersuri făcute și de croați, și de ro­mâni, și de UE, pentru păstrarea acestei limbi, și cred că trebuie avut răbdare și procedat cu mult tact.

- Românii sunt dornici de îmbrățișări frățești și au un mare entuziasm legat de existența istro-ro­mânilor. Entuziasmul nostru îi face pe istro-români să fie rezervați și distanți, să nu se creadă, cumva, că și-ar putea trăda patria croată?

- Imediat după revoluție, în anii '90, spun repre­zentanți ai comunității, s-a încercat să li se insufle o identitate românească, pentru care nu erau pregătiți. Eu le-am explicat mereu că entuziasmul nostru și dorința noastră de a-i avea aproape se datorează surprizei plăcute și bucuriei pe care o avem pentru că există, încă, această comunitate. Așa că cei ce au venit aici și le-au spus: "Voi sunteți români!" nu au avut o intenție negativă, ci s-au bucurat doar, ca de o minune. Dar, poate că în anii '90, în Croația, multe lucruri aveau altă semnificație decât în România, pentru că aici a fost război. Și războiul, de multe ori, aduce cu sine o raportare diferită la realități, câteo­dată naționalismul și teama. Acei ani '90 poate și-au pus amprenta asupra oamenilor de aici, și deschi­de­rea României de atunci a fost poate într-un moment nepotrivit. Identitatea etnică națională nu este ceva ce se poate impune. Eu cred că orice altă abordare poate să fie dăunătoare și să aibă efecte inverse. Cred că dimensiunea culturală și educațională este cea care trebuie urmată, câtă vreme și ei doresc acest lucru. Procesul de reapropiere de România dă roade, dacă mergem cu pași mici.

- În Croația există un extraordinar tezaur cultural și istoric pentru România. Dovadă sunt chiar documentele pe care le-am găsit în această călătorie a revistei "For­mu­la AS" pe malurile Adri­aticii. Cine ar trebui să îl descopere și să îl pună în valoare și care credeți că ar fi cele mai eficiente me­tode?

- E adevărat că România poate găsi aici lucruri extraordinare. De altfel, în ultimii ani, mai mulți cercetători au venit deja: de la Muzeul Țăranului Român, de la Astra Sibiu sau de la Universitatea din Timișoara. Am încercat cu ei să facem o bază de date, unde să adunăm cât mai multă informație despre is­tro-români. Avem o colaborare și cu cercetători croați, de la Universitățile din Pola și din Zagreb. Noi facem tot ce putem dar... în limitele date de faptul că suntem o ambasadă de dimensiune medie. Pe cât putem, îi sprijinim pe cei ce vor să vină aici și să rea­lizeze ceva. O bursă de studiu pe problema istro-românilor, de exemplu, nu poate să fie decisă decât la universitățile din România, noi nu avem competențe legale pentru așa ceva. Poate Academia Română ar trebui să se implice mai mult. Noi putem identifica aici parteneri pentru un dialog, pentru întâlniri. Auto­ritățile croate ne dau tot concursul pentru astfel de legături. Poate ar trebui să profităm mai bine de aces­te oportunități culturale.