De ce acceptă femeile să fie înşelate?

"Sunt bărbat, nu femeie, şi totuşi am fost înşelat copios"

Între pasiune şi fidelitate

Bun găsit! Sunt un vechi şi fidel cititor al revistei dumneavoastră. Singura problemă ar fi aceea că, în calitate de bărbat, risc să mă ames­tec "ca musca-n lapte" în ancheta despre fe­meile înşelate, deşi subiectul mi se pare extrem de interesant şi actual. M-am hotărât, totuşi, să vă scriu, punându-mă, din pudoare, la adă­postul unui pseudonim, fiindcă mă consider un caz "instructiv" pentru cuplurile care au pro­bleme cu fidelitatea. Spun asta, deoarece sunt că­sătorit a doua oară, mi-am înşelat ambele neveste (e drept, în proporţii diferite şi în circumstanţe ra­dical deosebite!), însă am fost, la rândul meu, în­şelat copios (de prima nevastă), chiar dacă nu acesta a rămas motivul despărţirii noastre, cu mulţi ani în urmă... Tocmai acesta poate fi şi punctul meu inedit de vedere: nu doar femeile sunt înşelate de soţi sau de prieteni, acceptând, cu sau fără resemnare, o ase­menea situaţie, ci şi ele însele îşi înşeală, uneori, partenerii, indiferent de motive, mai ales în epoca modernă, în care emanciparea "sexului slab" a provocat şi astfel de efecte controversate! Să le lu­ăm pe rând.

"Dacă iubire nu este, nimic nu există!"

Încă o dată, dacă mai era nevoie, celebra afir­maţie a Sfântului Apostol Pavel se dovedeşte de o patetică actualitate, chiar şi în acest caz... Cu alte cuvinte, pentru ancheta de faţă, asta se traduce cam aşa: este foarte puţin probabil, în pofida rarelor excepţii, să înşeli persoana pe care o iubeşti mult! Adică pasiunea, în majoritatea cuplurilor, rămâne cea mai sigură şi la îndemână garanţie pentru fide­litate. Este adevărat că apar unele situaţii în care "cu­riozitatea erotică", mai frecventă în cazul bărbaţilor, îi împinge pe aceştia să comită impru­denţe amoroase, dar dacă lucrurile se petrec spo­radic şi cu maximă discreţie, ele nu mai afectează familia, mai ales acolo unde există deja copii. Cu toate astea, nu ştiu de ce se consideră bărbaţii mai îndreptăţiţi să-şi permită luxul unor astfel de "experimente"! În mod tradiţional, morala publică a fost întotdeauna mai permisivă cu ei, spre deo­sebire de femei, cărora li s-a cerut mereu fidelitate cu "orice preţ". Exact aici vroiam să ajung... Cât de mare poate fi preţul unei asemenea fidelităţi? Fiindcă marea problemă a unui cuplu începe din momentul în care îndrăgosteala trece şi pasiunea se stinge. Dacă locul lor nu este luat de câteva principii morale, oricât ar suna de vetust această afirmaţie, orice relaţie se află într-un mare pericol. De obicei, se spune că femeia este mai dependentă de partener, mai responsabilă faţă de ideea de familie, mai ales când există copii la mijloc, motiv pentru care "închide ochii", indiferent dacă e resemnată sau nu. Dar femeile sunt mai vulnerabile decât bărbaţii, pentru că au o sensibilitate mult mai mare, sunt mai emoţionale, în general, şi expuse riscului de a se ataşa prea mult în orice relaţie extraconjugală. De aceea, probabil, cele foarte lucide au puterea să-şi stăpânească aceste slăbiciuni, căci o aventură te poate arunca într-o mare iubire, nepermisă şi neaş­teptată. Din acelaşi motiv, bănuiesc că adulterele masculine sunt mai superficiale decât cele fe­mi­nine. Cel puţin aşa spun statisticile întocmite de sociologi.

Cine a avut dreptate?

Dar atunci, cum să-mi explic că pe vremea când eram tânăr căsătorit, din dragoste mare, soţia mea, mai mare decât mine cu 12 ani, m-a înşelat copios, fără să fie măcar vizitată de vreun sentiment spo­radic de culpabilitate? După câţiva ani, când am aflat, am comis barbaria de a-i trage "o mamă de bătaie", în cel mai autentic stil mitocănesc, însă n-am părăsit-o, deşi nici măcar astăzi, după trei decenii, nu ştiu dacă am reacţionat aşa (adică n-am divorţat pe loc...) din laşitate socială sau din iubire. Cert este că am rămas împreună încă vreo câţiva ani, până după Revoluţie, dar s-a dovedit ulterior că nu am procedat bine, fiindcă n-am mai putut salva relaţia, lungind lucrurile inutil. În schimb, în clipa în care a sosit şi momentul adevărului, explicaţia pe care mi-a oferit-o a fost de-a dreptul halucinantă. Pe de o parte, fosta mea soţie a pretins că n-a mai avut răbdare să aştepte maturizarea mea, având în vedere, cum am spus, că eram mai tânăr decât ea cu peste zece ani. Dar asta mi s-a părut o motivaţie absurdă, deoarece nu se căsătorise cu de-a sila. Pe de altă parte, mi-a declarat, scandalizându-mă de-a binelea, că toată viaţa şi-a dorit să fie iubită şi dorită de doi bărbaţi în acelaşi timp, de parcă ar fi fost nimfomană. A încercat să-mi explice, literaturi­zându-şi adulterele repetate, că ea priveşte orice relaţie extraconjugală ca pe o "fatalitate psiho­lo­gică", un fel de reacţie spontană, dar involuntară, a sufletului, deoarece sentimentul de atracţie erotică şi iubirea, pentru ea, nu se supuneau niciunui califi­cativ moral obişnuit. Adică, vezi Doamne, nu se considera "imorală", ci - în cel mai rău caz - doar "amorală", în sensul că iubirea spontană ar trebui să ignore cu totul morala, ca pe ceva inutil, fiindcă este dincolo de bine sau rău... Vă măr­turisesc că atunci, ca bărbat abia trecut de 30 de ani, m-a cu­prins o stare de perplexitate pe care n-am mai în­tâlnit-o niciodată în viaţă! Ştiam că era o fe­meie cultivată şi rafinată, dar rafinamentul ei de­venise de-a dreptul maladiv, pentru că sfida orice cutume sau reguli ale oricărei societăţi normale, dincolo de prejudecăţi. Dar pentru a nu fi acuzat de subiec­tivism excesiv, am să vă relatez, foarte scurt, ce reacţie a avut cea de-a doua soţie, ca să judecaţi sin­guri. Imaginaţi-vă că fiinţa cu care m-am recă­sătorit avea, la momentul când ne-am cunoscut, doar 23 de ani, adică era cu peste 13 ani mai tânără decât mine. Eu nici măcar nu eram, încă, divorţat, pe lângă faptul că, la începutul relaţiei, nu locuiam împreună, iar eu "îmi cam făceam de cap". Vă puteţi închipui că această fetiţă, căci asta şi era, în raport cu vârsta mea de atunci, m-a aşteptat, chiar şi după naşterea primului copil, încă şase ani, până când m-am hotărât să încep o viaţă alături de ea?!? Nu mi-a reproşat aproape nimic niciodată şi a avut o răbdare de înger, ce pare azi incredibilă! Adică o "puştoaică", mult mai puţin pregătită pentru viaţă şi cu o infimă experienţă afectivă, psihologică, a ştiut să dea dovadă de înţelepciunea ce i-a lipsit primei mele neveste... Care dintre ele a avut drep­tate? Răspundeţi voi în locul meu.
MIHAI P.

Post scriptum: Iată de ce ne putem întoarce la începutul scurtei mele mărturisiri: "Dacă iubire nu este, nimic nu există!" Adică, iubirea iartă tot, înţe­lege tot, este blândă şi răbdătoare. Iar dacă iubirea moare şi pasiunea se stinge, partenerii ar trebui "să eşueze" într-o mare prietenie. Mai simplu şi mai ade­vărat de atât nu se poate...