MARCELA SCRIPCARU - "România, visul meu împlinit"

Pantofii cu toc

- Te numeri printre basarabenii care au venit să-şi construiască o carieră muzicală în România şi-au reuşit. Anul trecut ai câştigat trofeul concur­sului "Dan Spătaru", cu o melodie care ţi-a pus în valoare calităţile vocale de excepţie şi ţi-a adus un calificativ suprem: "Măiastra". Din păcate, faci parte din grupul nedreptăţiţilor, pe care nu-i vedem şi nu-i ascultăm nici la radio şi nici pe micul ecran. Mi se pare firesc, deci, să te întreb cine eşti şi cum a început povestea ta muzicală?

- Povestea mea începe în Chişinău, în 1988. Acolo locuiau părinţii mei. Mama era funcţionară într-o fabrică, iar tata îşi urma destinul artistic - e pictor şi sculptor. Locuiam într-un bloc, în care mamei i se repartizase de la fabrică o garsonieră. Ai mei au mers întotdeauna pe principiul că un copil nu trebuie forţat să facă lucruri care nu-i plac, că trebuie lăsat să-şi găsească chemarea şi apoi sprijinit să şi-o împlineas­că. Aşa se face că într-o zi, pe când aveam patru ani, profitând de zarva din casă - se serba o aniversare - am ieşit pe holul blocului, unde oamenii obişnuiau să-şi lase încălţările înainte de a intra. Imediat am ochit o pereche de pantofi care mi s-au părut superbi - probabil fiindcă aveau cele mai înalte tocuri pe care le văzusem vreodată! I-am încălţat şi, uşor-uşor, am coborât scara, am ieşit afară şi-am pornit-o la plim­bare. Între timp, mama, observându-mi lipsa, a intrat în panică şi-a început să alerge în căutarea mea, însoţită de o vecină care se lamenta că, după ce se tru­dise mai multe luni să strângă destui bani, cineva îi furase pantofii abia cumpăraţi. În fuga lor prin cartier, s-au întâlnit cu o doamnă care le-a liniştit pe amân­două, spunându-le că "Fetiţa tocmai a intrat în clubul din colţ şi era încălţată cu o pereche de pantofi cu toc!". Când a ajuns şi mama în clubul cu pri­cina, a ră­mas cu gura căscată: eu, în mijlocul ringului, în­conjurată de petrecăreţi, dansam foarte fericită şi mândră de tocurile mele! (râde) Părinţii nu m-au cer­tat. Dimpotrivă! După ce mi-au explicat că am greşit, a doua zi m-au dus la un club de dans şi m-au înscris la clasa de balet. Apoi, când eram prin clasa a VII-a, am mers la cinematograf şi-am văzut filmul "Titanic". Acela a fost momentul de revelaţie: m-am îndrăgostit de vocea lui Celine Dion! Ca atare, mi-am scris ver­surile şi am început să cânt acea melodie prin casă. Eram de-a dreptul obsedată! Finalmente, mama a decis că trebuie să intervină: mi-a căutat şi un pro­fesor de canto şi aşa am ajuns la dirijorul Ştefan Ca­ran­fil, care, în Moldova, este considerat o somitate. Şi m-am pus pe treabă! Am cântat şi în corul condus de dumnealui, dar am luat şi lecţii particulare. Au tre­cut anii şi, ulterior, am fost admisă la Co­legiul "Ştefan Neaga", cea mai serioasă şcoală de muzică din Moldova, alături de Liceul "Ci­prian Porumbescu". În ultimul an, chiar înainte de bacalaureat, am dat examen la Conservatorul din Bucureşti. Nu am cuvin­te să-ţi explic ce surpriză a fost pentru mine când am primit un telefon şi mi s-a comunicat că sunt invitată la proba practică. Am venit, am cântat o arie şi un lied şi, când am aflat că am fost admisă, am că­zut jos de fericire! Aşa m-am mutat în Româ­nia.

Micul New York

- Te-ai temut de venirea în Bucureşti?

- Eram cotropită de sentimente amestecate. Pe de-o parte, simţeam o bucurie incredibilă la gândul că voi ajunge în România. Pentru tata, Ro­mâ­nia a fost dintotdeauna marele vis, un vis pe care îl îmbrăţişasem şi eu. Tata a fost nu doar un antico­mu­nist înfocat, dar şi un patriot, în sensul cel mai profund al cuvântului: a ţinut şi ţine foarte mult să ne legăm cu România, să ne vorbim limba stră­mo­şească... Apoi mă simţeam extraordinar de mândră de această izbândă: ştiam mulţi colegi care şi-ar fi dorit să studieze în România, dar fie nu îndrăzniseră să dea examen, fie nu fuseseră admişi, dat fiind că examenul era foarte sever. Pe de altă parte, gândul mu­tării aici mă umplea de spaimă. În primul rând, eu nu mai ie­şi­sem în viaţa mea din Basarabia, cu excep­ţia unei unice călă­to­rii în Rusia, acolo un­de locuia sora mamei. Or, ideea mutării în Bucureşti, singură-sin­­gurică, ideea desprin­derii de părinţi şi de Liliana, sora mea mai mică, mă în­grozea. Plus că au­zi­sem tot felul de po­veşti: că, pentru un basarabean, viaţa în România e foarte grea, că Bucu­reştiul, mai ales, e un loc periculos, în spe­cial pentru o dom­ni­şoară singură... Sin­cer, e­ram înspăi­mân­tată! Dar apoi tot eu mi-am spus că nu se poate să mă las dobo­râtă de frică, m-am îmbăr­bătat singură, astfel că în ziua plecării, pe pe­ronul gării, toată lumea - mama, tata, Liliana şi o bu­nă prietenă a mea - plân­geau, mai puţin eu. M-am ur­cat în vagon cu inima cât un purice, dar cu fruntea sus. Odată ajunsă în Bucu­reşti, m-am învârtit prin oraş o veşnicie până am găsit Conser­vatorul, am re­uşit apoi să mă cazez în cămin, am început să-mi cu­nosc colegii şi profesorii - care nu erau deloc fioroşi, aşa cum mi-i închipuisem - am prins să explorez ora­şul şi m-am liniştit. Oamenii nu erau răi, ca în po­veştile auzite în Chişinău, iar oraşul mi s-a părut splendid. Dacă odinioară Bucureştiul era numit "Mi­cul Paris", acum mie mi se pare că arată ca un "Mic New York": acelaşi amalgam de stiluri ar­hitec­turale - zone vechi, cu case micuţe şi străzi în­guste, zone mo­derne, cu blocuri înalte şi bulevarde late - şi aceeaşi atmosferă plină de energie. Mai ales acest ultim aspect, energia oraşului, a oamenilor de aici, mi s-a părut extraordinară. În Moldova, lumea e mai calmă, mai relaxată, mai lentă, dacă ai o pro­blemă nu e obli­gatoriu s-o rezolvi chiar în ziua aia, poţi s-o rezolvi şi peste-o săptămână. Abia în Ro­mâ­nia am înţeles cu-ade­vărat ce înseamnă acea zicală: "Nu lăsa pe mâine ce poţi face azi." Am învăţat că tim­pul e foarte preţios şi că trebuie să trăieşti prezen­tul.

- Cum ţi s-a părut lumea muzicală din Bucu­reşti?

- În România sunt mai multe uşi la care poţi să baţi şi, dacă în Moldova din zece uşi poate ţi se deschide una, aici, din zece uşi sigur ţi se deschid măcar cinci. În România, oamenii apreciază mai curând munca, strădaniile şi talentul, spre deosebire de Moldova, unde banul dictează. Acolo, dacă nu ai bani, oamenii nu te prea ajută. Aici, chiar dacă eşti modest, din punctul de vedere al veniturilor, văzând că ai talent, că eşti serios şi vrei să faci treabă, se gă­sesc oameni care să-ţi sară în ajutor şi să te călău­zeas­că. Cel puţin, aceasta a fost experienţa mea şi asta am auzit şi de la ceilalţi basarabeni cu care mă cu­nosc. Eu am mai multe persoane cărora le port re­cu­noş­tinţă pentru ajutorul pe care mi l-au dat, dar probabil cel mai mare "Mulţumesc" i-l dato­rez domnului Petre Geambaşu, pe care l-am cunoscut în urmă cu aproape patru ani şi care m-a adoptat profe­sional cu o gene­rozitate incredibilă. Domnul Geam­başu este un om minunat, care îşi pune tot sufletul şi toată energia în a-i ajuta pe alţii să izbândească în muzică. Ce să mai spun despre profesio­nalis­mul dumnealui?! Dom­nul Geambaşu nu ac­ceptă jumătăţile de mă­sură, este întru­chiparea perfecţionistului, însă mi se pare admi­rabil că şi atunci când corijează pe cineva, o face cu mult tact şi întotdeauna argumentat. În esenţă, este un Scorpion care înţeapă nu cu venin, ci cu miere.

Dulceaţa sufletului

- Nu ai avut parte de niciun incident neplăcut, legat de faptul că eşti moldoveancă de peste Prut?

- În şapte ani, de când am venit în România, nu am întâlnit decât trei persoane care s-au arătat reti­cente faţă de mine. E vorba de trei profesoare de la Conservator, care nu doar că mi-au spus în faţă că n-am ce căuta aici, c-ar fi trebuit să rămân la mine, în Basarabia, şi c-am venit aici numai ca să iau cetăţenia română şi să mă căpătuiesc, dar au şi încercat să-mi pună beţe-n roate pe parcursul anilor de studiu. În rest, chiar şi în şcoală, ceilalţi profesori şi românii, în general, au fost extraordinar de calzi şi de binevoitori.

- Astăzi, când destinul tău artistic a intrat pe orbită, ce crezi că datorezi Basarabiei natale?

- Ştiu că sună banal, dar eu asta chiar simt: că datorez Basarabiei totul! Cred că nu întâmplător m-am născut acolo. Aplicat vorbind: îi datorez meşte­şugul muzical. Conservatorul din Bucureşti este o şcoală extraordinară, însă, venind încoace, mi-am dat seama că lucrurile care se învaţă aici la nivel de studii superioare eu le învăţasem deja în Basarabia, în liceu, şi în orele de studiu particulare. Şi-i mai datorez Ba­sarabiei... Nu ştiu exact cum să spun... O formă de dulceaţă a sufletului, care se simte nu doar în felul în care trăiesc, în felul în care comunic cu oamenii, ci şi în felul în care cânt. Prin comparaţie, cred că românii sunt puţin mai aspri, ceea ce e însă perfect explicabil: iureşul în care trăiesc, mai ales bucureştenii, le im­primă această asprime a eficienţei în timp-record.

- Discreţia şi bunul simţ le percepi tot ca pe nişte moşteniri basarabene?

- Cu siguranţă că de-acolo le am! La noi se pune foarte mare accent pe acea educaţie care implică bunul simţ, buna măsură, buna cuviinţă, res­pectul faţă de cei mai în vârstă sau faţă de cei mai învăţaţi, dis­creţia şi seriozitatea, în ceea ce priveşte lucrul care tre­buie să fie bine făcut... Am înţeles că şi aici situaţia era cam aceeaşi până acum vreo douăzeci de ani. Uite, acesta e chiar un neajuns al societăţii româ­neşti şi, mai ales, al societăţii româneşti urbane.

- Educaţia aceasta solidă şi dulceaţa sufletească să fie cheia reuşitei moldovenilor veniţi în Ro­mânia? Pare că Basarabia e o pe­pinieră de talente - mulţi dintre basarabeni au izbândit în România, de­venind foarte vizibili, mai ales în domeniile artis­tice. Sau poate e vorba de o motivaţie mai puternică, năs­cută din faptul că vin dintr-o ţară mică şi destul de săracă?

- Cred că e câte puţin din toate cele po­menite de tine, dar, mai presus de orice, cred că ecuaţia reuşitei moldovenilor o reprezintă ro­mânii. Cu rare excepţii, după cum îţi po­vesteam, românii i-au primit foarte frumos şi cu multă generozitate pe moldoveni, le-au deschis larg uşile, i-au sprijinit.

- În sufletul tău, Basarabia a rămas "acasă" sau ai înglobat în acest cuib al inimii şi România?

- România e locul meu! Pe viaţă! După ce am terminat Conservatorul, aş fi putut să mă întorc în Chişinău. Ai mei mă aşteptau şi nici profesional n-aş fi eşuat. Însă mie nici nu mi-a trecut prin minte! Îmi iubesc Moldova natală la nebunie - acela e locul în care pulsul mi se domoleşte şi pot să uit de orice probleme - însă acum, la fel de mult iubesc şi Ro­mânia, visul meu împlinit. Când mi-am luat cetăţenia română am fost extraordinar de fericită. Pentru mine, momentul acela n-a însemnat dobândirea unui act, a însemnat validarea apartenenţei la patria-mamă, a însemnat că - iată! - nu doar în su­fletul meu, ci şi în ochii ce­lorlalţi, sunt româncă. Iar să fii român nu e deloc puţin lucru. Cel puţin, eu aşa simt. Aşa că acum sunt un om foarte bogat, pentru că am doi acasă: la Bucureşti şi în Chişinău; un acasă mai molcom şi un acasă energic, dar am­bii la fel de dragi.

Vise şi aripi

- Din ce se alcătuieşte viaţa ta de dincolo de mu­zică şi de scenă?

- Îmi place la nebunie să fac mâncare! Dacă sunt supărată, eu merg în bucătărie. Dacă sunt fericită, eu merg în bucătărie. Acolo mi se limpezesc gândurile cel mai bine, fiindcă, în timp ce inventez reţete de mân­care, gândurile îmi a­leargă slobode. Deseori, când am avut probleme, soluţiile le-am găsit în timp ce bucătăriseam. Îmi place, de asemenea, să-mi ţin casa curată şi dichisită. Cred că nimic nu poate fi mai odihnitor decât ca, după o zi plină şi obositoare, după un concert în care ţi-ai dat sufletul pe scenă, să te întorci într-o casă în care să-ţi facă plăcere să intri, într-o ca­să în care să te simţi acasă. În zilele mai libere citesc: ador să mă cufund în po­veştile de viaţă ale altor oameni, fie că sunt reale sau de ficţiune. Apoi, sunt pa­sionată de călărie. De fapt, iubesc ani­­malele, în ge­neral, acasă am un pisoi! Şi - de curând - am des­coperit şi savoa­rea zborului cu pa­rapanta. E in­credibil! Plutind acolo, printre ra­ze de soare sau nori, ai o senzaţie de eliberare fan­tastică! Parcă tot balastul zilelor de jos, de pe pământ, rămâne acolo, departe, sub picioarele tale, iar tu navighezi uşor peste privelişti de vis.

- Despre dragoste n-ai spus nimic. Nu e impor­tantă? Nu ai întâlnit-o încă?

- Ba da. De patru ani îl am alături pe Costin, logodnicul meu, un buzoian care a terminat, la rândul lui, Conservatorul, dar la contrabas. Cântă însă şi la pian şi-n felul acesta putem să fim împreună şi profesional: mă acompaniază în concerte. Costin e o persoană cu un suflet de o mare bunătate, dar e şi inteligent şi foarte înţelept. Tot tim­pul îmi spune că sunt frumoasă şi deşteaptă, că trebuie să am încredere în mine şi în talentul meu, că am toate atuurile ca să reu­şesc în profesie, dar să nu uit nicio secundă că, dincolo de aplauze, de premii şi de laude, ce contează e viaţa de acasă, căminul în care mă va aştepta întotdeauna. Costin mă susţine în partea de profesie, dar e foarte atent şi la sufletul meu, îşi doreşte să-mi întreţină confortul emoţional şi psihologic. Cu toate astea... Vezi, în urma unor experienţe pro­prii, dar şi din poveştile auzite de la alţii, eu am căpătat con­vingerea că e posibil ca atunci când iubeşti din tot sufletul un om sau un lucru, acel om sau acel lucru să-ţi fie luat. Uneori, soarta nu-i îngăduie omului prea multă fericire. Din pricina acestei temeri faţă de oamenii pe care îi iubesc - Costin, mama, tata şi sora mea - eu mă port ceva mai rezervat. Dacă vrei, încerc să păcălesc soar­ta, ca să nu mi-i ia. Dispariţia ori­căreia din­tre aceste iubiri, pentru mine ar echivala cu sfârşitul lumii.

- Toamna e anotimpul recoltelor, dar în muzică, după iureşul estival, ea reprezintă mai degrabă un început. Ce planuri ai pentru viitor? Există şi un vis pe care vrei să îl împlineşti?

- Pun la cale primul meu album. Deşi compun şi eu, deocamdată am ales să apelez la altcineva pentru melodii. Mă tem să-mi folosesc propriile compoziţii. Mi se pare că ar fi o îndrăzneală prea mare. Am de gând să testez mai întâi apele, scoţând un prim single, care va fi însoţit şi de videoclip. Dacă voi vedea că oame­nii îl primesc bine, atunci voi continua pe dru­mul către album. De asemenea, păstrez colaborarea cu domnul Petre Geambaşu: cântările alături de dumnealui, de echipa şi de orchestra dumnealui, sunt întotdeauna o mare bucurie. În plus, onorez şi toate celelalte contracte pe care le am, pentru cântări în cluburi şi la evenimenteprivate. Cât despre vis, el este steaua călăuzitoare a vieţii mele. Care e visul meu cel mare şi îndepărtat? Să ajung la o repre­zen­tare artistică şi la o carieră ca aceea a lui Celine Dion. Ea a izbândit prin vocea, prin talentul ei. Nu a mizat pe fuste scurte, pe sâni falşi, pe scandaluri mondene, ci a mizat pe talentul ei şi pe şlefuirea lui prin muncă asiduă. A cântat live, cinstit, fără zorzoane tehnice, scoase din calculator. Asta îmi doresc şi eu. Pentru mine, muzica nu e un pretext, ci e, pur şi simplu, o pre­lungire exte­rioară a sufletului meu, aripile care mă ajută să zbor.