Eu cred în îngeri și poate de abia acum pot să apreciez prezența lor benefică în viața mea. De ce acum? Pentru că acum am ajuns la vârsta care îmi permite să-mi analizez viața și parcursul ei. Și pentru că acum sunt mai receptivă, mai analitică și cu o dorință specială de a-mi clarifica unele momente pe care le-am trăit. Acum sunt bunică, am în jurul meu pe cei doi copii ai noștri și, de la ei, trei nepoți. Suntem destul de sănătoși, atât eu, cât și soțul meu, ca să ne mai putem bucura de familia pe care o avem. Drumul pe care l-am parcurs până a ajunge aici nu a fost totdeauna presărat cu flori. Am luat viața în piept, încă din copilărie.
Sunt născută în anii războiului și am suferit consecințele lui încă de mică, când tata a fost dat dispărut pe front, și noi, sora mea mai mică și cu mine, am rămas numai cu mama. Am trăit până la cincizeci de ani în comunism. Nu am cunoștințe religioase solide, dar am rămas cu ce am învățat acasă, unde, seara, înainte de culcare, spuneam rugăciunile "Tatăl nostru" și "Înger, îngerașul meu".
După multele necazuri și dureri de care am avut parte în copilărie - mama se îmbolnăvise de cancer și pleca des, la tratament, la oraș - învățasem să mă rog, cel mai des spunând: "Înger, îngerașul meu". Am fost un copil dotat și ambițios. Am terminat liceul cu o medie foarte bună, dar nu am putut intra la facultate, din cauza originii mele sociale. Bunica, declarată chiabură, iar tata, ofițer de contrainformații, dispărut pe front. Deși mama primea pensie de urmaș, nu a fost scutită de anchete în beciurile securității. Se pare că existau informații că tata se refugiase într-o țară vestică și că de acolo complota împotriva regimului comunist. Ca mulți alții în situația mea, m-am mulțumit cu o școală tehnică postliceală, după care am primit un loc de muncă. După câțiva ani de la absolvire, când eram deja căsătorită, ni s-a permis să dăm examen la una dintre facultățile care aveau cursuri serale sau fără frecvență, cu condiția unei recomandări de la locul de muncă.
Mi s-a admis dosarul la Academia de Studii Economice și am început pregătirea pentru examenul de admitere. Eram sigură pe mine la economie politică și geografie dar, la matematică, am început să fac pregătire cu soțul meu, acasă, după orele de serviciu. Nu eram prea rezistentă fizic. Orele de pregătire, după oboseala unei zile de muncă, reprezentau pentru mine un mare efort și o mare răbdare pentru soțul meu, care trebuia să lupte să mă țină atentă. Mă bazam că voi lua note mari la examenele de economie și geografie. Eram destul de îngrijorată pentru matematică, la celelalte eram convinsă că voi lua note mari. Și așa a și fost. Mă asigurasem de un 8 la primele examene și a venit la rând cel la matematică. Am lucrat ușor primele două exerciții dar, la al treilea, m-am poticnit. După regulile pe care le știam, nu ieșea un rezultat rotund. Am răsucit în cap toate posibilitățile, tot nu-mi ieșea. Aveam totdeauna la mine câteva petale de crin sfințite la Catedrala Sf. Iosif și m-am rugat pentru ajutor. La un moment dat, am aplicat altceva, pe inspirație, nu pe regulă. Mi-a ieșit un rezultat pe care l-am socotit bun. Am ieșit destul de nesigură pe mine și am scris exercițiul pe tablă. Profesoara nu m-a întrebat nimic, mi-a spus să-i dau carnetul de note și că am primit nota 10. Reușisem. Intram la facultate cu media 9, datorită matematicii. Trebuia să ies din sală, dar eram atât de emoționată, că m-am îndreptat spre fereastră. M-am oprit de abia când profesoara mi-a spus râzând că nu crede că vreau să mă arunc pe fereastră. Cert este că pluteam, când mă gândeam că familia, și mai ales soțul meu, vor fi tare bucuroși de izbânda mea, iar eu îmi îndeplineam un vis.
Mai târziu, după ce am absolvit facultatea, din propriile mele experiențe de viață, am înțeles că dacă ceri ajutor ceresc, ba, uneori, chiar dacă nu ceri, dar ești în pericol, îngerii tăi păzitori te vor ajuta. După cum am spus, până la cincizeci de ani, am trăit în comunism, fără alte mijloace de informare decât cele oficiale. Așa că, de abia după pensionare, fără a mai avea presiunea serviciului și a copiilor, care de acum sunt la casele lor, am început să-mi completez educația religioasă și să-mi dau seama că am avut ajutor în diferite momente dificile din viață. Cred că ei, îngerii noștri păzitori, înțeleg mai bine pericolul care te paște și acționează în consecință.
Așa cum s-a întâmplat când încă eram în facultate. Un profesor binevoitor a acceptat, contra cost, să ne predea câteva lecții mai dificile. Era o zi de duminică, și am plecat de acasă pentru cursul care dura cam trei ore. Apoi, urma să mergem la Snagov cu soțul meu și un grup de prieteni. A fost prima oară când profesorul nu a putut veni. Colegii mei au decis să mergem, cu toții, la o bere. Am ezitat mult, dar mi-am zis că mai bine mă întorc acasă mai repede, ca să mă pregătesc pentru excursia la Snagov. Eram bucuroasă. Zburam cu gândul că vom avea o zi frumoasă. Dar nu a fost să fie așa. Acasă, dormitorul meu era... ocupat. Soțul meu era și el "ocupat" cu una din prietenele cu care urma să plecăm. Venise mai repede, să-i țină companie până veneam eu. Dacă orele de la facultate nu s-ar fi suspendat, nu aș fi aflat în vecii vecilor ce se petrece în casa mea și aș fi continuat să cred că am un soț devotat și o prietenă onestă. De fapt, și ea era căsătorită, și ne întâlneam toți patru destul de des. Consternarea mea a fost totală. Nu-mi venea să cred ce văzusem. A fost momentul zero al căsniciei noastre. A fost dureros, a fost deprimant, a fost șocant, dar se vede că venise momentul să știu ce se petrece în căsnicia mea. Dacă nu aș fi venit mai repede acasă, nu aș fi aflat poate niciodată sau aș fi aflat atunci când nu s-ar mai fi putut repara nimic. Acum îmi dau seama că atunci am fost trimisă acasă pentru binele meu. De fapt, a fost o lecție de viață, pe care am primit-o amândoi și din care fiecare trebuia să învețe și să-și aleagă drumul cel mai potrivit pentru el.
Aveam de luat o decizie grea. Indiferent care ar fi fost ea, nu-mi mai aducea înapoi curățenia relației noastre. De acum, între noi urma să existe pentru totdeauna un intrus. Nu eram coerentă în ce gândeam, iar soțul meu nu-mi era de niciun ajutor. Ruperea relației cu ea a fost pentru el un calvar. Era tenace și foarte insistentă, și eu simțeam asta. Până la urmă, m-am decis atunci când am aflat că sunt însărcinată. Nimic altceva nu putea să-mi arate mai clar ce trebuie să aleg. Ce putea să fie mai frumos decât acest dar, pe care îl primeam amândoi, pentru perioada de iubire și înțelegere ce fusese între noi. A fost modul în care am fost atenționați că încă mai avem resurse de a trăi împreună și nu trebuie să renunțăm la ele. Ne-am continuat viața, dar fără să clarificăm întâmplarea. Mie îmi făcea rău numai gândul la o asemenea discuție ce mi-ar fi putut perturba și sarcina. Dar viața mergea înainte. La examenele din sesiunea de iarnă, eram deja în luna a șasea. Am luat toate examenele, deși nu mai aveam aceeași capacitate de a mă concentra și de a rezista la efort. De vină erau și sarcina și gândurile mele învălmășite. Următorii doi ani au fost grei. Copil, gospodărie, examene, serviciu. De multe ori, învățam cu fetița în brațe, citind cu voce tare, fapt care pe mine mă ajuta, și pe ea o adormea. Cam așa am terminat facultatea. A fost greu, solicitant, nu am prea știut ce este timpul liber și distracția, dar a meritat. În paranteză fie spus, și fata noastră și-a ales aceeași profesie ca a mea, după o experiență de trei ani la Politehnică. Ea, fetița noastră, a fost balsamul de care aveam nevoie și ne-a conectat pe amândoi la noutatea din viața noastră.
Am devenit părinți responsabili și ne-am ajutat reciproc. Nu vorbeam despre problemele noastre sentimentale, dar participarea afectivă și activă în primii ei ani de viață a fost benefică pentru copil. După câțiva ani, după multe ezitări din partea mea și multe insistențe și atenții din partea soțului meu, am acceptat ca prima sarcină ce va veni să o păstrez. A fost o sarcină dificilă, dar am reușit. Dumnezeu îmi dăruise un băiat.
Dar cel de-al doilea copil nu-mi pusese pe inimă balsamul pe care îl așteptam. Relația dintre noi era la fel de încordată, iar atmosfera în casă era conflictuală. De-a lungul timpului, nu venise nicio explicație, nicio scuză, niciun gest de reparație, deși, în unele situații, el ar fi putut să găsească un moment potrivit pentru motivații sau pentru a-și exprima regretul. Erau vremurile când aveam două ore de televizor, niciun film interesant în oraș sau la televizor, și, din păcate, o atmosferă încordată în familie. Eu nu mai eram puștoaica veselă, încrezătoare și plină de visuri. Ca femeie, eram decisă să nu rămân blocată în eșecul din mariajul meu, pentru că fusese un eșec. Nu îmi doream decât să-mi înăbuș partea asta de suferință și să-mi continui viața alături de copiii noștri, pentru că acum rolurile noastre erau și acelea de părinți, iar copiii nu aveau nicio vină. Aveam nevoie totuși de o confirmare a calităților mele, pentru a nu mă simți devalorizată. Așa că m-am implicat cu toate puterile în activitatea profesională care, în scurt timp, mi-a adus satisfacțiile de care aveam nevoie.
Apoi au trecut anii, copiii au plecat la casele lor. Noi locuiam într-o casă mare, ca doi simpli locatari, pentru că de mai mult timp ne separaserăm. Eram pensionată de câțiva ani, îmi făceau plăcere zilele de duminică și sărbătorile, când ne adunam din nou cu toții, la masa de prânz. Într-o bună zi, am simțit că îmi este un dor nebun de bărbatul meu. Am fost pur și simplu uluită de mine când, de ziua lui de naștere, parcă mă văd și acum cum am plecat brusc din bucătărie, cu șorțul la brâu, ca să-l întâmpin și să-i spun "la mulți ani". Arătam minunat, el în pijama și eu cu șorțul la brâu. Ne-am uitat unul la altul și l-am întrebat: "Oare ne cunoaștem de undeva? Dacă nu, mi-ar plăcea să facem cunoștință. Ce părere ai?" Și am făcut cunoștință cu un altfel de bărbat decât cel care fusese cândva. Mi-ar fi plăcut să am un astfel de bărbat încă de la începutul căsătoriei noastre, dar am fost bucuroasă că, din acel nou moment, viața ne-a dat înapoi ce noi pierduserăm de mult: puterea de a iubi din nou și de a comunica. A fost un dar minunat.
Acum privesc altfel aceste întâmplări din viața mea. Am fost ajutată sau prevenită. Nu pot decât să mulțumesc acestor ființe de lumină, care au fost îngerii mei păzitori, care m-au călăuzit în viață și mi-au ocrotit familia. Eu, ca femeie și mamă, mă simt împlinită. Copiii au fost cei care mi-au dat puterea să merg înainte, chiar și atunci când eram copleșită de insatisfacții în viața de cuplu. A fost greu, uneori a fost dur, dar am reușit poate mai mult decât am sperat în tinerețe. Se vede că la greu am avut lângă mine aceste minunate ființe de lumină, care sunt îngerii mei păzitori.
Am scris această poveste pentru că mă simt datoare acestor ființe care sunt în jurul nostru și cărora aș vrea, și pe această cale, să le mulțumesc.
20 septembrie 2014
THEODORA