Pe dealul din partea stângă a iazului vechi, într-o casă vopsită în albastru, trăia Ion Luhei cu nevasta și pruncii, mulți la număr. Pe celălalt deal, pe partea dreaptă a drumului și a râului plin de pești, avea casă șogorul lui, cumnatul mai tânăr decât el, Văsălie al Râpului. Râpu și Luhei erau cumnați, căci se însuraseră cu două surori gemene. Toată lumea-i știa de cei mai mari mincinoși de pe vale. Cei doi nu se-ntreceau în pământuri și averi, și nu se lăudau nici măcar cu pruncii cei mulți. Grija lor de zi cu zi era să născocească alte și alte minciuni, din ce în ce mai mari, mai tari, adică din ce în ce mai adevărate.
Odată s-au întrecut în fața vecinilor, într-o toamnă când s-au întâlnit la horincie, ca din întâmplare, căci unde mergea unul, imediat apărea și celălalt. Mai întâi, Ion le-a povestit oamenilor înșirați pe laiță cum și-a arat ogorul cu gâsca înhămată la plug. "O fo' ușor de arat în anu' ăla și lesne tare, că gâsca nu cere bani ca plată și nici horincă la gătatu' lucrului. Bine o fo', tare!" Văsălie a râs cel mai tare de povestea cumnatului Ion, căci știa deja că a câștigat întrecerea: el n-avea nevoie de plug, el tocmai și-a arat grădina cu pintenii cocoșului pe care-l ține de vreo cinci ani.
În hohotele de râs ale celorlalți, Văsălie și-a adus aminte și de vaca lui minunată, "drăguța de ea", care în durerile facerii și-a mâncat lanțul cu care era legată de iesle. Minunea s-a văzut mai târziu, când vaca a fătat un vițel voinic, ce-avea legat în jurul gâtului tocmai lanțul pe care l-a înghițit mumă-sa.
Ion n-a râs deloc la vorbele astea. S-a apropiat numai gospodărește de cazan, a mai pus un lemn pe foc și-a povestit, cu o voce îngrijorată, de năcazul cel mare ce-a venit peste el când și-a rupt ferăstrăul, în prag de iarnă, încercând să taie o ciupearcă uriașă pe care-a crezut-o un fag bătrân.
Zbârlindu-și mustața cenușie, Râpu le-a mărturisit cumetrilor că și-a uitat la sfârșitul războiului pușca rezemată de linia cerului, adică la capătul lumii, și-i părea rău că n-o mai are ca să împuște oarece șoldani de toamnă. "Pă Dumnezău' meu că nu era o pușcă așe cum îs alelalte, e mare năcaz că am uitat-o, că nu știu când oi mai putea ajunge io tocma' la capătu' pământului. Cu pușca aiasta am pușcat mulți dușmani, că avea o șmecherie: nu trebuia să ieși din ascunziș ori din tranșeu ca să tragi. Stăteam după case ori după copaci, puneam pușca la ochi și țeava ei se-ndoia ușurel, drept spre locul unde erau dușmanii. Nu trebuia decât să apăs pe trăgaci, că ea ochea singură și împușca dușmanul chiar ascuns după colțul casei."
Ion n-a zis nimica, în timp ce toți ceilalți râdeau de se prăpădeau. S-a ridicat, a mai gustat din firicelul de horincă ce se scurgea în butoiașul de lemn și s-a așezat la loc mulțumit. Mulțumit și fără griji: "Am io o armă și mai și, cu care-i bat pă tăți dușmanii mei. Am un mâț care de vreo câțiva ani știe nemțăște. Umblă tătă zâua pă la vecinul Renner, ascultă tăt ce să povestește pă la el prin casă și-apoi vine și-mi spune mie ce să-ntâmplă dincolo de gard. Mai văzut-ați așe ceva? Dăștept mâț, care o-nvățat că dacă vrei să-ți bați dușmanul, îi musai să-i știi limba!".
Și uite-așa, poveștile țineau până dimineața și nimeni nu știa să spună cine-i câștigătorul. Oricum, nimeni nu pierdea și era clar pentru toți că Ion și Văsălie erau cei mai tari în minciuni și că au reușit să unească cele două dealuri, unde trăiau, prin poveștile lor trăsnite. Cu siguranță, sprijiniți unul de altul, mai stau și azi, pe-acolo pe undeva, pe puntea lor de povești înflorite. Și asta se întâmplă mai ales la sfârșit de octombrie, când peste copacii brumați de la marginea pădurii se-ntinde, ca o ceață fumurie, mirosul amar al sâmburilor de prune.