OANA IONIȚĂ - "Am jăratic în pantofi"

Ines Hristea
- "Soldat" fidel al postului Prima TV, "bebelușa" de la "Cronica cârcotașilor" s-a mutat cu arme și cu bagaje la "Cusurgiii", o nouă emisiune patronată de Mihai Găinușă, o garanție a zâmbetelor de calitate de pe micul ecran -

- În limba română, cârcotașii și cusurgiii au aproa­pe același sens. De ce e nevoie de o nouă emi­siune?

- "Cusurgiii" este o emisiune care dorește să facă oamenii să zâmbească, dar un zâmbet care să te pună pe gânduri, să te îndemne la atitudine. Temele noastre sunt inspirate de social. Vorbim despre afacerile cu borduri, despre prețurile din piețe, mergem în blocuri, la cetățenii care se plâng de vecinii maneliști, dar îi arătăm și pe oamenii respectați de comunitate. Discu­tăm cu personalități, dar și cu oameni obișnuiți. Încer­căm, de asemenea, să ajutăm copiii cu potențial, dar cu posibilități materiale reduse, vrem să inițiem și niș­te campanii prin care să luăm locul Guvernului în în­zes­trarea școlilor, ne dorim să facem cunoscuți tinerii care vor să reușească în viață, deși se zbat în mari greu­­tăți. Vom aduce în emisiune și copii care știu să cânte, să danseze sau au alte talente speciale, dar și bu­nici, persoane de vârsta a treia, care ne pot demon­stra că, în ciuda unor condiții de trai vitrege, nu și-au pierdut umorul și optimismul - o lecție de care cred că mulți dintre noi au nevoie. Pe scurt, "Cusurgiii" în­cearcă să atragă atenția asupra lucrurilor care nu merg în România, dar nu se limitează la rolul celui care ara­tă cu degetul, ci pune și umărul la rezolvarea proble­melor.

- La o primă vedere, Mihai Găinușă pare un "co­mic vestit al ecranului", dar "Cusurgiii" pare să fie un proiect, mai degrabă, grav...

- În ciuda aparențelor - de tip trăsnit și boem - Mișu (așa îi spunem toți) e un bărbat extrem de inte­ligent, teribil de atent la detalii, cu un standard profe­sional foarte, foarte ridicat și extraordinar de exigent. E întruchiparea perfecționistului! În primii ani, sincer, mi-era și teamă să vorbesc cu el sau în preajma lui, fiindcă, uneori, de emoție, mi se mai împleticea limba în gură și mai scoteam câte-o bâlbă sau înșiram cuvin­tele anapoda, iar el întotdeauna mă corecta. Ajunsese un fel de Bau-Bau! (râde) Însă, cu toată teama, obser­vațiile lui mă bucurau, fiindcă mă ajutau să mă perfec­ționez. E foarte important să ai un bun îndrumător în profesie. Îi sunt foarte recunoscătoare pentru școala pe care a făcut-o cu mine.

- E simpatic, ca om? La fel de simpatic ca pe micul ecran?

- E o persoană destul de interiorizată. Și fără efu­ziuni sentimentale instantanee. Nu se deschide ușor și nu se apropie una-două de tine. Te studiază, te cântă­rește, vrea să se asigure de calitatea ta. Mie mi-a luat vreo zece ani ca să trec prin toate filtrele și testele lui. (râde) Însă, odată ce a decis că ești un om pe sufletul lui, se transformă în prietenul și camaradul cel mai loial, sare pentru tine și-n foc. Dovadă că acum am ajuns să fim și rude: Mișu îmi e naș de cununie și mi-a botezat și copiii. Face parte din familia mea, în sensul cel mai profund al cuvântului, iar pentru mine asta e o uriașă bucurie.

- Nu ți-e teamă că magnetismul lui de pe micul ecran va capta întreaga atenție și te va pune, cumva, în umbră?

- Mie mi se pare normal ca Mișu să fie în centrul atenției. Tocmai pentru că a adunat un capital de ima­gine fantastic, dar și pentru că el e creierul emisiunii. Pe de altă parte, sunt convinsă că oamenii au capa­citatea să decanteze și să aprecieze valoarea fiecă­ruia dintre cei implicați în această producție. Fiecare avem sarcina noastră în emisiune, calitățile sau atuuri­le noastre. De pildă, eu sunt un om expansiv și so­ciabil, nu am o problemă cu ieșirile în lume pe care mi le impune emisiunea, în schimb, Găinușă este un tip retras, care nu agreează adunările mon­dene și gălăgioase, deci pe el niciodată nu-l vei ve­dea abor­dând genul de interviuri pe care le fac eu acum. Im­portant este că, laolaltă, funcționăm per­fect: suntem un "mecanism" bine uns, bine pus la punct.

- Cu excepția episodului în care ai participat la emisiunea "Dansez pentru tine", de la Pro TV, ești fidelă televiziunii Prima TV. Ce te ține pe loc, într-un moment când în lu­mea televiziunii se migrează pe rupte?

- N-am os de mercenar în mine, sunt o persoană constantă și loială. Iar la Prima TV sunt oamenii alături de care am crescut, din punct de ve­de­re profesional, sunt oamenii alături de care am lucrat ani și ani de-a rân­dul, pe care îi cunosc foarte bine și care au o calitate umană ireproșabilă. Am avut oferte din partea multor al­tor televiziuni, dar am ales să rămân ală­turi de Prima, tocmai datorită aces­tui element uman, care nu poate fi com­pensat.

- În paralel cu activitatea de pe micul ecran, conduci o școală de ba­let pentru copii. N-o să te întreb da­că au talent, ci cum arată lumea din care vin? Transmit vreun mesaj des­pre viitor?

- Școala aceasta a mea funcțio­nează în Drumul Taberei, deci într-o zonă cu familii din pătura de mijloc sau chiar din pătura săracă a socie­tății. Am mers acolo special, pentru că știam că nu exista nicio instituție si­milară pe o rază de mulți kilometri. Și pentru că mi-am dorit să ajut copiii din familii modeste să aibă acces la această formă de artă, baletul, și la cultură, în general (de asta și prețu­rile pe care le practic sunt de bun simț, pe măsura po­sibilităților părin­ților). A fost un pariu pe care l-am câștigat. Asta mi se confirmă în fie­care zi. Văd cum acești copii, prove­niți dintr-un mediu cu forță finan­cia­ră precară, mun­cesc cu o dedicație deosebită, ca să facă performanță, să-și construiască un viitor din dans. Am avut chiar și eleve cu sindrom Down - fetițe cu o voință și o dă­ruire de zece ori mai mari decât ale unor copii din familii înstă­­rite. Firește, nu e o regulă, am întâl­nit și copii cu posibilități financiare, care muncesc și sunt extrem de pasionați și de serioși, însă eu mă refer acum strict la acea majoritate cu care mă întâl­nesc zi de zi. Și cum să nu-mi crească inima, când fe­tele mele, de ani buni, urcă pe podiumurile de la toate con­cursurile de balet naționale și internaționale la care participă? Am ajuns să consider că sunt mama a două sute doi copii - doi de acasă și două sute la școală! Sau ce alt exemplu mai bun să-ți dau, de­cât acela al fetiței care e vedeta șco­lii mele și care la toate con­cursurile urcă mereu pe primul loc?! O fetiță care mai are doi frați, ai cărei părinți au venituri modeste, dar care trage de ea cu o ambiție de Sisif. Du­pă școală și lec­țiile cu mine, se duce acasă și acolo stă ore în șir în po­ziții de balet, ca să reușeas­că să facă per­for­manță! Așadar, în opinia mea, din punc­tul de vedere al co­piilor, pre­zentul și viitorul României arată promi­țător. Totul e să le ofere cineva moti­vație. Dacă e să exis­­te o problemă, atunci aceea e la pă­rinți, fiindcă nu toți sunt ase­menea celor care-și aduc copiii la mine, la studio - oa­meni inteligenți, care își doresc să le ofere pruncilor o educație aleasă, care nu-și lasă progeni­turile să zacă în fața televizorului sau cu ta­ble­ta în brațe, ci le dau cărți, îi duc la cursuri de tot felul, stau de vorbă cu ei, îi supraveghează și îi îndrumă con­stant.

- De obicei, poveștile de viață se spun la început. Pe a ta te rog să o spui acum, în încheiere. Cum ai găsit drumul pe care ești?

- Mai întâi a fost baletul. La care am ajuns la patru ani, fiindcă eram o copiliță îngrozitor de slabă, care nu voia sub nicio formă să mă­nânce. Din disperare, părinții m-au dus la cursuri de balet, în speranța că efortul fizic îmi va deschide apetitul. Ceea ce nu s-a prea întâmplat, în schimb, am căpătat un apetit de-a dreptul vorace pentru dans. Așa se face că, în clasa a IV-a, singură-cuc, m-am mutat în Capitală (eu sunt din Ploiești), la Liceul de Coregrafie. Stă­team la internat, departe de fami­lie, și munceam din zori și până-n noapte, ca să devin din ce în ce mai bună. Acum, când privesc în urmă, îmi dau seama că am avut o copilă­rie fără copilărie, marcată de priva­țiuni de tot felul, însă atunci, sincer, viața mea mi se părea normală, nu știam că se poate trăi și într-un alt fel. În orice caz, făceam progrese notabile, eram apreciată și asta era mai important pentru mine decât orice fel de distrac­ție. În liceu, a in­tervenit un moment de cotitură: îm­pre­ună cu alte trei colege (dintre ca­re una a devenit celebră, Alina Co­jocaru, mare balerină în Anglia) am fost selectate să plecăm la Kiev. Însă mama s-a împotrivit cu vehemență. I se părea că eram prea mică și că de­păr­tarea era prea mare. Așa că am rămas, în conti­nua­re, în București. După bacalau­reat, am fost anga­ja­tă la Operă, iar studiile mi le-am conti­nuat la UNATC, la secția de Coregrafie-Pedago­gie. Și, în timp ce dan­sam la Operă, mi s-a propus să mă ocup de partea de core­grafie din cadrul unor emisiuni de televiziune. Așa am prins microbul ăsta. După o vreme, pentru că nu mai făceam față, ca timp, tuturor angajamentelor (la Operă aveam și câte cinci specta­cole într-o săptă­mână) am decis să-mi dau demi­sia de la Operă și să o apuc pe acest făgaș paralel. Dar la dans tot n-am re­nunțat. Pe lângă televiziune, am făcut coregrafii pen­tru mulți dintre cântăreții și trupele de la noi, vreme de șapte ani am fost coregrafa clubului "Amnesia", din Ibiza, care a fost desemnat "Cel mai bun club din lume" și unde se montează niște spec­tacole cu-ade­vărat gran­dioase, absolut impresionante.

- Și nici acum, când ești și mamă a doi copii, nu te-ai potolit...

- Pentru mine, maternitatea n-a fost o opțiune ci, de-a dreptul, o necesitate. Isabela și Mihai sunt marile realizări ale vieții mele și nimic nu e mai important de­cât ei. Însă da, ai dreptate, în continuare am jăratic în pantofi, vreau să fac multe și să le fac pe toate bine. Mă simt incompletă dacă n-am evantaiul larg deschis. Ceea ce însă ar fi imposibil, dacă nu aș fi sprijinită de soțul meu, tenorul Florin Budnaru, de mama și de soa­cra mea. Le mulțumesc și pe această cale.