Iubirea mea a pierit de multe ori. N-a durat niciodată mai mult de vreo trei ani şi jumătate. La douăzeci de ani, mi se părea un lucru normal. Eram tânără, aveam capul plin de planuri şi n-aveam de gând să mă fixez într-o relaţie. La treizeci, găsirea unui partener "ideal" nu corespundea conceptului meu de viaţă. Eram în plină ascensiune profesională, ca arhitect. Un bărbat m-ar fi încurcat şi apoi, ce-aş fi făcut, în următorii patruzeci, poate cincizeci de ani lângă el? Să mă plictisesc lângă unul şi acelaşi bărbat? Aşadar, mobilizată puternic în meseria mea, care mă fura şi îmi dădea satisfacţie, alegeam soluţia despărţirii. Nu-mi venea uşor să fac asta. Şi eu ţineam la ei, ca şi la viaţa pe care o duceam împreună. Însă, pe termen lung, ne stăteam în drum. Iubirea lor n-a depăşit niciodată satisfacţia uriaşă a muncii pe care o făceam. În viaţa mea de atunci nu mai încăpea altceva, deşi recunosc că mi s-a întâmplat, nu o dată, să strâng o pernă în braţe, noaptea, tânjind după o îmbrăţişare, iar trupul aprins de dorinţă nu m-a lăsat să adorm. Bineînţeles că am dus şi dorul acelei "mari iubiri", care mă aştepta undeva, în lume, a partenerului desăvârşit, care va privi în ochii mei şi mă va recunoaşte ca suflet-pereche. Care mă va accepta aşa cum sunt - şi, desigur, va împărtăşi cu mine o pasiune fără limite.
Pe la treizeci şi cinci de ani, a urmat, însă, o nouă relaţie şi o nouă despărţire. A fost prima oară când m-a durut cu adevărat, deşi deja după câteva luni devenise evident că nu formam nicidecum un cuplu reuşit, dar eu m-am cramponat în continuare de omul de care mă îndrăgostisem, chiar după ce şi ultima scânteie de pasiune dintre noi se stinsese. Ştiam că ar fi trebuit să-mi văd de drum, însă nu m-am simţit în stare. Începuse să-mi fie teamă că am exagerat în alegeri şi că voi rămâne definitiv singură, deşi nu ştiam cum arată marea iubire, aceea de care nu te plictiseşti niciodată şi care nu te va încurca în carieră. Şi pe care mi se părea că mulţi alţii o trăiau în chip firesc, fără niciun efort. Poate că era vorba, pur şi simplu, de proiecte comune? O casă, un copil? Eu nu-mi dorisem niciodată aşa ceva, în schimb, învăţasem că, de fiecare dată, alături de fiecare partener nou, totul se repetă: euforia îndrăgostirii, primele dezamăgiri, iritările, disputele, dispariţia treptată a iubirii.
După ani şi ani de încercări, ajunsesem la concluzia că nu există "marea iubire" şi "bărbatul vieţii noastre". În orice caz, nu pentru mine. Dar această descoperire nu mă îndeamnă la resemnare, ci îmi dă sentimentul ciudat al unei libertăţi totale. Doar frica de singurătate a rămas, şi drept dovadă, în prezent sunt iarăşi implicată într-o relaţie, care durează de peste trei ani. Totul decurge ca de obicei şi prietenele mele mă întreabă: "Îl iubeşti?". Eu răspund cu o altă întrebare: "Ce e iubirea?". Într-adevăr, mi-ar plăcea să ştiu. Poate sunt eu incapabilă să iubesc?
Totuşi, un lucru e sigur: mă simt bine alături de noul bărbat. Ce-i drept, e şi el arhitect, ca şi mine. Îmi respectă ambiţia profesională, şi eu pe a lui. Avem, cumva, un viitor comun, şi nu-mi mai e teamă că-mi va bloca ascensiunea profesională. Iar asta trebuie să însemne ceva. Mă mulţumesc cu atât, fără să mă întreb dacă e marea iubire. Poate că timpul ei a trecut. Important este că nu mă mai tem de singurătate. Dar fericită nu sunt.
Se recunoaşte cineva în povestea mea? Am scris această scrisoare în speranţa că mă va ajuta cineva să înţeleg ce se întâmplă cu mine.
AURELIA
"Mi se pare tragic că nu ne-am salvat iubirea"
Pe când eu mi-am descoperit interesul pentru ayurveda şi am urmat un curs de calificare ca terapeut, el se concentra exclusiv pe câştigul bănesc şi muncea câte cincisprezece ore pe zi, ca să-şi vadă realizat visul prosperităţii materiale. Între stilurile noastre de viaţă, lucrurile în care găseam împlinirea şi sensul existenţei noastre se ivise o falie, ce se adâncea de la o zi la alta. Şi, încet-încet, aproape pe neobservate, mi-a dispărut şi admiraţia pentru farmecul şi umorul lui cuceritor, ca şi pentru energia şi siguranţa lui de sine.
Atracţia explozivă dintre noi, inclusiv cea fizică, se domolise cu anii, făcând loc unei intimităţi calme, ca între fraţi. Ştiu că multe cupluri acceptă această situaţie, fără să dramatizeze. Dar între noi stăruia ceva care trebuia limpezit. Şi amândoi ocoleam împrejurările prielnice pentru o clarificare. Poate fiindcă bănuiam, cumva, că o discuţie deschisă ar fi dus, inevitabil, la despărţire. Evitam tot mai des să mergem la culcare în acelaşi timp.
Şi, deodată, am constatat că ne deranjau mărunţişuri care înainte n-ar fi reprezentat o problemă. Pe mine mă călca pe nervi covorul de culoarea cerului albastru, cumpărat de el pentru dormitor. Şi mă stresa obiceiul lui de a da la maximum aparatul de radio, în fiecare dimineaţă. Pe el îl supăra faptul că, mai nou, eu priveam critic entuziasmul cu care îşi băga în viteză motocicleta, făcând-o să scoată un zgomot infernal, deşi la începutul relaţiei noastre nu mă dădeam deloc în lături să urc pe şaua din spatele lui şi să chicotesc bucuroasă tot drumul. Însă, în ultima vreme, nu mai puteam suferi hărmălaia continuă, cu care lui îi plăcea să se înconjoare şi care, în mod evident, nu mă deranja doar pe mine, ci şi pe vecini.
Altădată, vedeam numai asemănările dintre noi. Acum, sesizam tot mai clar deosebirile şi reacţionam la ele cu iritare. Aşa au luat naştere nenumărate dezacorduri mărunte, clădind până la urmă o baricadă care ne separa. Cu această povară pe suflet, cu greu mai reuşeam să facem faţă îndatoririlor zilnice.
Am consimţit la sacrificii din ce în ce mai mari unul pentru celălalt. El şi-a vândut motocicleta, eu nu m-am împotrivit când mi-a spus că-şi găsise un serviciu mai bine plătit în altă localitate şi intenţiona să se mute acolo. Presupun că, în sinea noastră, speram amândoi că relaţia la distanţă ne va aduce un nou elan. Şi, pentru puţină vreme, într-adevăr depărtarea ne-a redat dorinţa fizică. Dar n-a fost de ajuns ca să se producă o apropiere reală. Cred că atât eu, cât şi el, sufeream din pricina indiferenţei celuilalt.
Plăcuţa cu numele lui a rămas încă pe uşa mea, câteva luni, iar la început, ne întâlneam regulat, ca să stăm o oră-două de vorbă, fără niciun fel de gânduri ascunse. fără intenţia de a reveni asupra deciziei noastre. Suntem şi acum prieteni buni.
Îndată după despărţire, el şi-a cumpărat o nouă motocicletă, iar eu mi-am deschis un cabinet de terapii naturiste, care îmi permite să stau pe propriile mele picioare. Cu toată suferinţa pe care ne-a provocat-o, despărţirea a însemnat şi o eliberare. Pentru amândoi.
(De prisos să mai spun că aştept cu nerăbdare opinia cititorilor. De ce moare, oare, iubirea, chiar şi atunci când nu e trădată, când nu există niciun motiv obiectiv să dispară?)
VIORICA - Arad
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
