Iubirea mea a pierit de multe ori. N-a durat niciodată mai mult de vreo trei ani și jumătate. La douăzeci de ani, mi se părea un lucru normal. Eram tânără, aveam capul plin de planuri și n-aveam de gând să mă fixez într-o relație. La treizeci, găsirea unui partener "ideal" nu corespundea conceptului meu de viață. Eram în plină ascensiune profesională, ca arhitect. Un bărbat m-ar fi încurcat și apoi, ce-aș fi făcut, în următorii patruzeci, poate cincizeci de ani lângă el? Să mă plictisesc lângă unul și același bărbat? Așadar, mobilizată puternic în meseria mea, care mă fura și îmi dădea satisfacție, alegeam soluția despărțirii. Nu-mi venea ușor să fac asta. Și eu țineam la ei, ca și la viața pe care o duceam împreună. Însă, pe termen lung, ne stăteam în drum. Iubirea lor n-a depășit niciodată satisfacția uriașă a muncii pe care o făceam. În viața mea de atunci nu mai încăpea altceva, deși recunosc că mi s-a întâmplat, nu o dată, să strâng o pernă în brațe, noaptea, tânjind după o îmbrățișare, iar trupul aprins de dorință nu m-a lăsat să adorm. Bineînțeles că am dus și dorul acelei "mari iubiri", care mă aștepta undeva, în lume, a partenerului desăvârșit, care va privi în ochii mei și mă va recunoaște ca suflet-pereche. Care mă va accepta așa cum sunt - și, desigur, va împărtăși cu mine o pasiune fără limite.
Pe la treizeci și cinci de ani, a urmat, însă, o nouă relație și o nouă despărțire. A fost prima oară când m-a durut cu adevărat, deși deja după câteva luni devenise evident că nu formam nicidecum un cuplu reușit, dar eu m-am cramponat în continuare de omul de care mă îndrăgostisem, chiar după ce și ultima scânteie de pasiune dintre noi se stinsese. Știam că ar fi trebuit să-mi văd de drum, însă nu m-am simțit în stare. Începuse să-mi fie teamă că am exagerat în alegeri și că voi rămâne definitiv singură, deși nu știam cum arată marea iubire, aceea de care nu te plictisești niciodată și care nu te va încurca în carieră. Și pe care mi se părea că mulți alții o trăiau în chip firesc, fără niciun efort. Poate că era vorba, pur și simplu, de proiecte comune? O casă, un copil? Eu nu-mi dorisem niciodată așa ceva, în schimb, învățasem că, de fiecare dată, alături de fiecare partener nou, totul se repetă: euforia îndrăgostirii, primele dezamăgiri, iritările, disputele, dispariția treptată a iubirii.
După ani și ani de încercări, ajunsesem la concluzia că nu există "marea iubire" și "bărbatul vieții noastre". În orice caz, nu pentru mine. Dar această descoperire nu mă îndeamnă la resemnare, ci îmi dă sentimentul ciudat al unei libertăți totale. Doar frica de singurătate a rămas, și drept dovadă, în prezent sunt iarăși implicată într-o relație, care durează de peste trei ani. Totul decurge ca de obicei și prietenele mele mă întreabă: "Îl iubești?". Eu răspund cu o altă întrebare: "Ce e iubirea?". Într-adevăr, mi-ar plăcea să știu. Poate sunt eu incapabilă să iubesc?
Totuși, un lucru e sigur: mă simt bine alături de noul bărbat. Ce-i drept, e și el arhitect, ca și mine. Îmi respectă ambiția profesională, și eu pe a lui. Avem, cumva, un viitor comun, și nu-mi mai e teamă că-mi va bloca ascensiunea profesională. Iar asta trebuie să însemne ceva. Mă mulțumesc cu atât, fără să mă întreb dacă e marea iubire. Poate că timpul ei a trecut. Important este că nu mă mai tem de singurătate. Dar fericită nu sunt.
Se recunoaște cineva în povestea mea? Am scris această scrisoare în speranța că mă va ajuta cineva să înțeleg ce se întâmplă cu mine.
AURELIA
"Mi se pare tragic că nu ne-am salvat iubirea"
A fost iubirea vieții mele. Aveam păreri identice despre oamenii din jurul nostru, eram pasionați de schi și locuiam în două garsoniere micuțe, din același oraș. În ochii tuturor, treceam drept cuplul perfect. Însă, de-a lungul anilor, ne legasem atât de strâns unul de celalalt, aproape ne contopiserăm, încât nici măcar n-am băgat de seamă că, treptat, începuserăm să ne sufocăm reciproc. Dar la un moment dat, am simțit că preocupările noastre evoluau în direcții diferite.
Pe când eu mi-am descoperit interesul pentru ayurveda și am urmat un curs de calificare ca terapeut, el se concentra exclusiv pe câștigul bănesc și muncea câte cincisprezece ore pe zi, ca să-și vadă realizat visul prosperității materiale. Între stilurile noastre de viață, lucrurile în care găseam împlinirea și sensul existenței noastre se ivise o falie, ce se adâncea de la o zi la alta. Și, încet-încet, aproape pe neobservate, mi-a dispărut și admirația pentru farmecul și umorul lui cuceritor, ca și pentru energia și siguranța lui de sine.
Atracția explozivă dintre noi, inclusiv cea fizică, se domolise cu anii, făcând loc unei intimități calme, ca între frați. Știu că multe cupluri acceptă această situație, fără să dramatizeze. Dar între noi stăruia ceva care trebuia limpezit. Și amândoi ocoleam împrejurările prielnice pentru o clarificare. Poate fiindcă bănuiam, cumva, că o discuție deschisă ar fi dus, inevitabil, la despărțire. Evitam tot mai des să mergem la culcare în același timp.
Și, deodată, am constatat că ne deranjau mărunțișuri care înainte n-ar fi reprezentat o problemă. Pe mine mă călca pe nervi covorul de culoarea cerului albastru, cumpărat de el pentru dormitor. Și mă stresa obiceiul lui de a da la maximum aparatul de radio, în fiecare dimineață. Pe el îl supăra faptul că, mai nou, eu priveam critic entuziasmul cu care își băga în viteză motocicleta, făcând-o să scoată un zgomot infernal, deși la începutul relației noastre nu mă dădeam deloc în lături să urc pe șaua din spatele lui și să chicotesc bucuroasă tot drumul. Însă, în ultima vreme, nu mai puteam suferi hărmălaia continuă, cu care lui îi plăcea să se înconjoare și care, în mod evident, nu mă deranja doar pe mine, ci și pe vecini.
Altădată, vedeam numai asemănările dintre noi. Acum, sesizam tot mai clar deosebirile și reacționam la ele cu iritare. Așa au luat naștere nenumărate dezacorduri mărunte, clădind până la urmă o baricadă care ne separa. Cu această povară pe suflet, cu greu mai reușeam să facem față îndatoririlor zilnice.
Am consimțit la sacrificii din ce în ce mai mari unul pentru celălalt. El și-a vândut motocicleta, eu nu m-am împotrivit când mi-a spus că-și găsise un serviciu mai bine plătit în altă localitate și intenționa să se mute acolo. Presupun că, în sinea noastră, speram amândoi că relația la distanță ne va aduce un nou elan. Și, pentru puțină vreme, într-adevăr depărtarea ne-a redat dorința fizică. Dar n-a fost de ajuns ca să se producă o apropiere reală. Cred că atât eu, cât și el, sufeream din pricina indiferenței celuilalt.
După nouă ani, mi-am luat inima în dinți și am pus capăt relației noastre. N-am strigat unul la altul, n-am trântit ușile și nu ne-am jignit cu e-mail-uri răuvoitoare. Am luat-o fiecare pe drumul său, într-o liniște respectuoasă, aproape ca după o înmormântare. N-am regretat vreodată despărțirea, de atunci și până în ziua de astăzi, însă mi se pare tragic ca n-a fost posibil să ne salvăm iubirea. Pur și simplu, nu-l poți convinge pe omul de lângă tine să se schimbe.
Plăcuța cu numele lui a rămas încă pe ușa mea, câteva luni, iar la început, ne întâlneam regulat, ca să stăm o oră-două de vorbă, fără niciun fel de gânduri ascunse. fără intenția de a reveni asupra deciziei noastre. Suntem și acum prieteni buni.
Îndată după despărțire, el și-a cumpărat o nouă motocicletă, iar eu mi-am deschis un cabinet de terapii naturiste, care îmi permite să stau pe propriile mele picioare. Cu toată suferința pe care ne-a provocat-o, despărțirea a însemnat și o eliberare. Pentru amândoi.
(De prisos să mai spun că aștept cu nerăbdare opinia cititorilor. De ce moare, oare, iubirea, chiar și atunci când nu e trădată, când nu există niciun motiv obiectiv să dispară?)
VIORICA - Arad