Eminescu și d-na Link
- În arta românească, numele dumneavoastră este sinonim cu excelența. Prea puțin cunoscută de generația tânără, iubitorii de dans din anii 60-90, au avut în dvs. un idol: întruchiparea perfecțiunii. Atitudinea aceasta, a dansului transformat în zbor, se moștenește sau se învață?
- Vedeți, eu sunt moldoveancă, născută la Piatra Neamț, dar crescută la Buhuși, în colonia fabricii de postav. Asta, datorită tatei, care lucra ca funcționar acolo. Colonia aceasta alcătuia o comunitate aparte. Datorită importanței și amplorii fabricii, în permanență erau aduși din afară specialiști străini. Ca atare, comunitatea reprezenta, de fapt, un amestec de nații și de tradiții. Într-o casă locuia un inginer din Belgia, în cealaltă unul din Norvegia, într-alta, era un funcționar din Germania, dincolo cineva din Cehoslovacia... Așa cum eram și noi, de altfel, căci tata a fost cetățean cehoslovac - conform împărțirii lumii din acea perioadă. Colonia - așezată în vale, spre deosebire de orașul propriu-zis, care era pe deal - respira un aer internațional, împletit din această fuziune formidabilă de elemente disparate, dar care, totuși, se îmbinau perfect. Noi, copiii, cel puțin, eram extraordinar de fericiți. Mai ales că sărbătorile se țineau de câte două-trei ori fiecare, în funcție de cultul religios și de calendarele diverselor familii. Mereu eram ocupați cu socoteala: care sărbătoare a fost, care urmează, peste cât timp, cum ne pregătim... Era foarte frumos! De asemenea, aveam parte și de o viață culturală foarte bogată: tot timpul eram vizitați de teatre - cele mai bune din București și din țară - de filarmonici... Aveam ocazia să vedem spectacole de elită, să asistăm la concerte minunate, susținute de muzicieni de prestigiu... Peste toate astea, la noi în casă se făcea foarte multă muzică: mama dădea lecții de pian, fratele meu, Jean Tausinger, a fost pianist, compozitor, dirijor și, finalmente, directorul Conservatorului din Praga. Așadar, muzica era prezentă în viața noastră la modul cotidian, iar cultura, în general, "umbla" slobodă prin familia noastră. În plus, exista și o pasiune particulară pentru poezie. Pe care am moștenit-o și eu. Ea mi-a fost remarcată de o profesoară de limba română, doamna Maricica Almășanu, devenită ulterior și prietenă a casei, care a sesizat că aveam abilitatea de a înțelege versurile, și atunci a decis să mă ajute, astfel că, la paisprezece ani, Eminescu, pentru mine, era deja un "prieten" intim. Inițial, am fost ajutată de această doamnă profesoară să mi-l tălmăcesc, apoi am dobândit propriile păreri, pentru ca, în sfârșit, la paisprezece ani, după cum vă spuneam, ajunsesem să-l cunosc și pe dinafară, dar, mai ales, pe "dinăuntru". Ei, și-așa, în contextul acesta extrem de bogat, într-o zi, am făcut cunoștință cu o doamnă, pe nume Kähte Link, care era soția unui funcționar austriac, proaspăt sosit de la Viena. Din pricina vârstei, doamna Link renunțase la dans, însă, din drag pentru meserie, s-a decis să organizeze în colonie un grup de copii, pe care să-i inițieze în această artă. M-am dus și eu. Acolo am învățat un sistem de gimnastică și o tehnică de dans ceva mai speciale, prin comparație - după cum aveam să-mi dau seama mai târziu - cu celelalte care se învățau în România acelei epoci. Și tot acolo am mai învățat încă o lecție, predată fără cuvinte, dar pe care am păstrat-o toată viața: aceea că un grup trebuie cultivat în mod egal, nimeni nu trebuie să fie lăsat deoparte, nimeni nu trebuie să se simtă ignorat și inutil, însă copilul care demonstrează aptitudini deosebite trebuie să fie cultivat și separat, ca să dobândească "uneltele" cu ajutorul cărora să-și poată atinge potențialul. Aceste "unelte" nu le sunt la îndemână celorlalți, însă lui îi sunt esențiale. Mai târziu, aceeași metodă am aplicat-o și eu, atât în cei patruzeci de ani în care am fost profesoară la Liceul de Coregrafie, cât și atunci când am predat în facultate: la cursuri, îmi tratam toți elevii în mod egal, însă aveam grijă ca excepțiilor să le consacru și ore de studiu în plus. Mereu și mereu mi s-a dovedit că această abordare este cea mai nimerită.
Un castravete și câteva linguri de fasole
- Când ați hotărât că dansul va fi pentru dvs. "linia vieții"?
- Viața mea nu a curs pe traseul tipic al unui dansator, nu s-a încadrat în "standard". Pentru mine a decis istoria. Istoria care a venit, în primul rând, cu războiul - care a oprit totul, a pus punct și ne-a risipit traiul senin de până atunci. În al doilea rând, au fost persecuțiile rasiale. Eu sunt evreică. Iar în astfel de momente, cu pasiunea - pentru dans, în cazul meu - nu mai ai ce face. Și nici măcar nu se poate spune că, în perioade din acestea, trebuie să ai răbdare, fiindcă răbdarea înseamnă deja speranță, or, de cele mai multe ori, speranța se stinge. Singurul lucru care-ți mai rămâne este să faci ceea ce te poate salva pe loc, atunci... Țin minte, de pildă, că în ziua în care am fost dată afară de la școală, tata mi-a zis foarte calm: "Nu-i nimic. Iei un creion, un caiet, uite și cartea de engleză! Apucă-te și învață singură!" Aveam treisprezece ani, dar nu am protestat. Mi s-a părut natural - asta era tot ceea ce mai puteam să fac... Familia mea a fost salvată de doamna Almășanu. Dânsa avea foarte multă afecțiune pentru noi și suficientă influență, astfel încât a izbutit să-i convingă pe ai mei să plece din Buhuși. Altfel, cine știe ce s-ar fi ales de noi... Am fugit și-am ajuns la București, unde mama avea frați și ei ne-au ajutat să supraviețuim. Încet, încet, am încercat să ieșim din nou la mal. La un moment dat, am reușit să reiau școala, apoi, după o pauză de aproape cinci ani, am revenit și la dans. M-am înscris la mai multe școli particulare, care m-au primit fără bani. Lecții cu bani am luat foarte puține, fiindcă nu-mi permiteam. Ulterior, ca să mă mai descurc cât de cât, am început să dau și eu lecții: am pornit prin a preda acele mișcări de gimnastică învățate de la profesoara mea vieneză, însă, dintr-un anume punct, am prins să inventez eu alte mișcări, care să se potrivească diverselor cerințe: pentru o doamnă grasă, pentru o persoană cu un mic handicap etc. Mă străduiam cât puteam, făcând slalom printre greutățile vieții: mâncarea era o problemă mare - când mâncam la cantină un castravete mărișor și câteva linguri de fasole, era foarte bine. O vreme, de teama bombardamentelor, împreună cu părinții, m-am refugiat într-un sat din apropierea Bucureștiului, dar tot veneam în oraș ca să-mi susțin examenele...
- Cum arăta societatea bucureșteană în perioada războiului? Astăzi se vorbește foarte puțin despre anii aceia grei, care au ghilotinat epoca.
- Oamenii o duceau foarte greu. Se făcea foamea, se îngheța de frig... Îmi amintesc, de pildă, cum căram eu surcele în spinare, ca să le duc la studioul de dans, unde nu exista decât un godin micuț, în care nu încăpeau bucăți mai mari de lemne. Iar surcelele firește că se consumau rapid. Însă măcar apucau să "înmoaie" puțin atmosfera... Diminețile erau crunte, fiindcă te trezeai și imediat erai asaltat de vești proaste. De toate soiurile... Desigur, în esență, atunci, ca oricând în istorie, totul depindea de caracterul fiecăruia, dar, în general, deși detest generalizările, mi se pare că societatea era mai omenoasă. Dacă tu aveai niște pâine și celălalt nu avea deloc, îi dădeai din puținul tău, nu-l lăsai să moară de foame. Acesta mi se pare un detaliu revelator, căci să dai când, de fapt, nici tu nu ai, este cel mai important. Când ai, e ușor să dai. Abia când nu ai, când împarți puținul tău cu alții, abia atunci se poate vorbi, cu-adevărat, de generozitate și umanitate. Apoi, ceea ce, din nou, mi se pare esențial pentru tabloul epocii, este faptul că, în ciuda acestor vicisitudini, oamenii demonstrau, în continuare, o mare dragoste pentru cultură. Se alerga de la Ateneu la o conferință, de la o conferință la un teatru, de la un teatru la o expoziție sau la un concert... Și eu făceam parte dintr-un grup de tineri foarte legat, pentru care a "respira" cultură era o necesitate, deoarece, conștient sau nu, asemenea restului oamenilor, asimilam cultura cu supraviețuirea. Cultura era salvarea. De aceea, când unul dintre noi aducea vestea că "Sosește marele pianist X. O să țină concert la sala Y. Ce facem?", cu toții răspundeam fără să clipim "Păi, mergem, nu? Ori spargem ușa din spate, ori sărim pe fereastră..." Deseori, nu puteam să plătim intrarea, fiindcă nu aveam bani. Ne strecuram cum puteam, numai să nu ratăm niciun eveniment de cultură.
Dansul fără pereche
- Dansul, ca oricare artă, depinde de un "maestru". Dvs. l-ați întâlnit?
- Da, am întâlnit un mare profesor: pe Trixi Checais. Opera din București n-a păstrat nici fotografii, nici filme, nici date biografice, deși el a fost solist al acestei instituții, un extraordinar dansator clasic. Dar nu numai! Trixi a fost o personalitate culturală, în adevăratul sens al termenului: a făcut și dans modern, cum se numea acest stil atunci, a fost arhitect, scenograf, pictor și... un om fantastic. Era o ființă de o cultură și un rafinament indescriptibil. Care a ajuns să fie aruncat la Canal, unde a fost făcut praf! S-a întors de-acolo bătrân și distrus. Doar mintea îi mai rămăsese, din fericire, întreagă! Însă, la vremea când l-am cunoscut eu, Trixi era în plină splendoare artistică și muncea enorm. Era prieten foarte bun - am înțeles că au și dansat împreună - cu dansatoarea Iris Barbura, care studiase în Germania, în vremea aceea un centru foarte puternic de naștere a unui dans... care nu era clasic, ca să nu mai folosesc nicio etichetă. Un centru populat cu mari personalități, care veneau deseori și-n România să dea spectacole. Asta, din două motive: pentru că românii erau spectatori foarte educați și foarte receptivi față de această artă și apoi pentru că în București erau foarte multe școli de dans modern. În plus, exista și Opera - o instituție profesionistă, cu dansatori de excepție: Florea Capsali, Elena Penescu-Liciu (mătușa lui Irinel Liciu), maestrul Anton Romanovski, venit din Rusia, cu o școală fantastică... Întâlnirea cu Trixi m-a marcat din mai multe puncte de vedere. Pe de-o parte, trebuie să înțelegeți că, din pricina acelei pauze impuse de aproape cinci ani, o pauză imensă, eu n-am mai putut să urmez drumul normal al unui dansator. Cum drumul normal îmi fusese închis, am apucat-o pe alte cărări, adiacente, am fost nevoită să-mi inventez un bagaj personal cu care să lucrez și pe baza căruia să mă dezvolt. Am ajuns la o formă de dans pe care nu aș da-o ca exemplu, nu aș insista ca o altă persoană s-o adopte și s-o facă exact așa cum am făcut-o eu, fiindcă e o formă de dans bazată pe personalitate, e un dans pe care eu îl apropii foarte mult de creația poeților sau a pictorilor, a acelor artiști care au creat pornind de la personalitatea lor unică. E adevărat că am avut și șansă, fiindcă, în acea perioadă, personalitatea conta enorm. Personalitatea era coloana vertebrală a artistului. Aceasta era și viziunea lui Trixi. El dansa cu noi, la lecție, dar nu ne cerea să-l copiem. Alegea o muzică - în paranteză fie spus, muzica era asigurată, la pian, de cei mai buni pianiști din țară, astfel încât aveam parte, de fapt, de două lecții: una de dans și una de muzică - ne punea s-o ascultăm, după care ne spunea: "Fiecare să facă orice simte pe această muzică." Lucram astfel cu toții, în studioul acela încălzit doar de un mic godin, iar Trixi ne observa pe fiecare și, la sfârșit, mai făcea câteva dansuri cu câțiva oameni pe care îi dădea de exemplu, dar nu ostentativ, nu jignitor, ci din dorința de a coagula și mai mult grupul, de a-i face pe cei mai slabi să se mobilizeze, din dorința de a crea un soi de emulație. Cu persoanele care dovedeau aptitudini deosebite, Trixi lucra, desigur, și în afara grupului. Mergea pe ideea clară, că o personalitate distinctă trebuie tratată ca atare, fiindcă se naște rar. Și era atât de generos! Cultura lui, modul în care ne vorbea, în care ne descria desenul de arhitectură care se aranja în dans, în care ne tălmăcea muzica... Era o încântare! Din păcate, după o vreme, mie, dansul mi-a fost din nou oprit. De data aceasta de boală și pe o perioadă cu mult mai lungă, de aproape zece ani. Practic, ar fi fost imposibil să mai revin ca dansatoare. Dar, sincer, în anii aceia, eu nici măcar nu-mi mai puneam această problemă. Voiam doar să pot din nou să merg pe stradă. Ceea ce, până la un moment dat, părea să fie un vis imposibil. Dar imposibilul s-a transformat în posibil, datorită unui medic minunat, Dinu Coniț, care, știind că trupul meu a făcut multă mișcare și că-i place mișcarea, s-a apucat să lucreze cu mine și, încetul cu încetul, m-a adus înapoi, în lumină. Și nu doar că am putut din nou să merg, dar am revenit și la dans, susținând recitaluri solistice în cadrul matineelor duminicale de la Teatrul Evreiesc de Stat, care, de-altfel, m-a găzduit ani de zile, punându-mi la dispoziție o sală de repetiții.
- Atunci a intervenit și cotitura către teatru. Ați devenit studenta marii actrițe Marietta Sadova...
- Și a Anei Barcan și a Elenei Negreanu. Alte trei modele de excepție, fiecare în felul ei. Cu Ana și Elena am devenit chiar prietenă. Nu doar că au fost niște actrițe extraordinare - Elena a fost și regizoare la Radio - dar, mai presus de asta, au fost niște personalități foarte umane: au ajutat și au salvat foarte mulți elevi, căci - nu uitați! - aceea a fost o epocă a dosarelor.
- La vârsta senectuții, pe care o trăiți cu o strălucire a spiritului neabătută, ați putea defini esența mesajului dvs. artistic?
- Mi-am dorit să influențez oamenii întru frumos, dăruindu-le frumos. Asta nu înseamnă că m-am atins numai de subiecte frumoase, ca-n povești. Nu! M-am atins de tot felul de subiecte, foarte variate. Ceea ce conta era modul în care transmiteam. Și conta, firește, și cât de disponibil era publicul să preia mesajul meu, și cât de mult voiau oamenii să înțeleagă, și cât de educați erau. Pentru mine, era, în fond, o nevoie interioară, foarte intimă și foarte puternică, de a comunica și de a dărui. Și era și o continuare a lecției învățate în perioada războiului: că salvarea stă în cultură.
- D-nă Miriam Răducanu, oare exemplul dvs. e repetabil, excepția se poate învăța? De ce anume au nevoie dansatorii ca să se desprindă din pluton și să strălucească?
- În cazul meu, nu cred că se poate vorbi despre un exemplu personal. Traseul meu a fost, așa după cum v-am explicat, atipic. Iar dacă v-am povestit niște elemente de biografie, vă asigur că n-am făcut-o nici ca să mă proiectez ca un exemplu, nici ca să stârnesc compasiunea cititorilor. Nu vreau să se spună: "Vai, prin ce-a trecut Miriam! Vai de capul ei!". Aceste elemente de biografie nu sunt esențiale. Esențial este ceea ce am realizat profesional și esențial este că în viața mea au existat niște oameni care, în niște momente critice, m-au ajutat: medicul care m-a făcut să merg din nou, Margareta Niculescu, de la Teatrul "Țăndărică", gazda "Nocturnelor", Ion Brad, directorul Teatrului "Nottara", care mi-a fost alături când s-a încercat să mi se interzică spectacolul "Maria Tănase", pentru că atacasem și partea ei foarte dramatică, foarte puternică (pentru că n-o prezentasem pe marea artistă doar ca pe o "săltăreață"), actorul Ion Besoiu, pe atunci directorul Teatrului "Bulandra", care m-a sprijinit ca să pot realiza spectacolul "O lume pe scenă"... Așa cum au fost și oameni care, în alte momente critice, nu m-au ajutat sau chiar m-au lezat. Dar eu n-am ranchiune. Gelozia, răutatea și invidia nu prea pot fi dirijate, mascate. Sunt sentimente pe care le ai sau nu le ai. Slavă Domnului, eu nu le am! Am doar luciditate. Totuși, ca să vă răspund la întrebare, cred că există câteva lucruri care sunt limpezi: mai întâi, în arta dansului, la fel ca în oricare altă artă, ca să reușești, ai nevoie de un "alfabet" bine pus la punct, un "alfabet" bogat. Apoi, trebuie conștientizat faptul că nu oricine are "alfabetul" poate să-l și exprime foarte bine. În al treilea rând, trebuie să vrei să spui oamenilor, prin dans, ceva important. Și, în al patrulea rând, că, în rest, nu există legi clare și fixe, adică o cauză nu creează același efect la persoane diferite.
- La 90 de ani, păstrați neatinse darurile de început ale vieții: personalitatea, energia creativă și inteligența. Priviți cu optimism către viitor?
- Nu sunt nici optimistă, nici pesimistă. Au trecut tancuri multe peste mine și întotdeauna am spus același lucru: nu cred că am niște merite intelectuale deosebite sau vreo forță psihică ieșită din comun, care să-mi dea puterea să merg mai departe. Pur și simplu, am putut și pot să duc. Probabil, pentru că mereu găsesc ceva frumos prin care să mă salvez. Slavă Domnului, că atât natura, cât și omul, au făcut multe lucruri frumoase! Și mai e ceva: niciodată n-am uitat să stau eu cu mine. Mulți oameni nu știu ce înseamnă asta: să vezi în tine însuți, să te rupi de bombardamentele exterioare. Nu-i învață nimeni că nu poți rezolva nimic dacă nu stai puțin tu cu tine. Degeaba vorbești cu alții, degeaba îi asculți pe alții, dacă nu te asculți și pe tine!
- Mariajul cu domnul Cornel Răducanu, un rafinat intelectual și un jurnalist de marcă, este o altă mare izbândă a destinului dvs. Artiștii sunt mai degrabă fluturi pe flori, în ceea ce privește iubirea...
- În privința iubirii, nimeni nu poate da lecții, nu există formule de succes, bătute în cuie. Fiecare om, artist sau nu, are propria viziune asupra vieții și simte altfel contextul. În cazul meu, mariajul cu Cornel a fost mai mult decât o salvare. Pur și simplu, nu s-ar fi putut altfel! Suntem căsătoriți din 1949 și am trecut amândoi prin multe. Amândoi! Pe acest cuvânt cade accentul! În viața mea, acest "amândoi" a fost și este vital. Repet: privind cu inima și cu mintea, nu s-ar fi putut altfel! Și nimic nu s-ar fi putut!
Carte de vizită
Între marile realizări profesionale ale d-nei MIRIAM RĂDUCANU, considerate drept antologice, se află seria "Nocturnelor", de la Teatrul "Țăndărică", cu minunații dansatori Gigi Căciuleanu, Gh. Iancu, Raluca Ianegic, Sonia Dumitrescu și muzicienii Aurelian Popa și Wolfgang Güttler, colaborările realizate cu personalități precum Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, George Teodorescu, Cătălina Buzoianu, Lucian Pintilie, Vlad Mugur, Alexandru Dabija, Mihai Măniuțiu, Ion Caramitru, Gina Patrichi, Mariana Mihuț, Olga Tudorache, Adela Mărculescu, Virgil Ogășanu, Victor Rebengiuc etc. ori celebrul spectacol "Maria Tănase și alte portrete", de la Teatrul "Nottara", care a fost la un pas de a fi interzis. Anul trecut, la 89 de ani, d-na Miriam Răducanu a scos o nouă premieră la "Unteatru": "Poezia visului", un spectacol pe versuri de Emil Botta, interpretat de actorul Lari Giorgescu.