O franțuzoaică, primul șaman occidental
Biografia Corinei Sombrun a fost, până la 40 de ani, remarcabilă. A copilărit în Burkina Faso, a făcut Conservatorul la Nisa, a întemeiat o școală de pian și a participat la montarea unor piese de teatru multimedia. După tragedia morții prietenului ei, s-a mutat la Londra. În 1999, a acceptat să lucreze ca reporter al BBC World, pentru care a realizat un documentar despre triburile amazoniene. Dar din 2001, parcursul vieții ei a luat o întorsătură de-a dreptul magică. Se afla în Mongolia, cu echipa de reporteri, printre crescătorii de iaci, la 15 ore de zbor de casă, și altele parcurse cu jeep-ul, prin stepele pustii, pentru a-l întâlni pe Balgir, șamanul locului, unul dintre puținii rămași, azi, în Mongolia. Aici o lăsăm pe Corine să-și retrăiască momentele care i-au schimbat pentru totdeauna viața.
"I-am cerut lui Balgir permisiunea să înregistrez următorul lui ritual. Mi-a răspuns că riscă să supere spiritele, dar că le va întreba. Mi-a dat să cosesc iarbă pentru animalele lui, în timp ce el s-a întins la umbra unui copac. Am muncit până spre seară, până n-am mai putut de extenuare, și abia atunci, Balgir m-a anunțat că spiritele mi-au acceptat cererea... Mai târziu, după ce s-a lăsat întunericul, când abia începuse să-și bată toba ce-l însoțește de obicei în lumea spiritelor, s-a întâmplat ceva neprevăzut. Am simțit încet și irepresibil cum mă scufund în transă. Am început să tremur din tot corpul, nu știu cât a durat, apoi să aud un urlet înfiorător de lup, și imediat mi-am dat seama că urletul ieșea chiar din gura mea. Am simțit că am gheare, mi-am văzut înaintea ochilor nasul de animal... Simțeam mirosul fiecărui lucru din jurul meu cu o intensitate nouă. Senzația era a unei forțe inimaginabile. Balgir a întrerupt ritualul și a început să strige la Naraa, interpreta și însoțitoarea noastră. Era furios. Am înțeles pe urmă de ce. Îi reproșa că nu-i spusese nimic despre «darul» meu. Că ar fi trebuit să știe că sunt, la rândul meu, un șaman puternic, că puteam muri amândoi dacă spiritele noastre se întâlneau pe tărâmul invizibil. Când s-a mai liniștit, m-a chemat să mă așez lângă el și mi-a cerut să rămân în Mongolia și să mă inițiez în arta udganilor, cum sunt numiți șamanii mongoli. Balgir era convins că sunt urmașa unui mare șaman din neamul lor. Să nu-ți cultivi un asemenea dar este, pentru ei, cel mai mare păcat. Am înțeles de la el că spiritele nu mă vor lăsa niciodată în pace, dacă nu-mi împlinesc destinul. La început, nici n-am vrut să aud, vă imaginați, apoi am simțit, pur și simplu, în viscere, că-mi refuzam ceva esențial. Balgir mi-a spus că inițierea va dura trei ani și, când am auzit, iarăși am dat în sinea mea înapoi. Apoi m-am trezit întrebând: «Dar dacă vin pe perioade de câteva luni, așa ar merge?». Și Balgir mi-a spus răspicat că da. Ei bine, m-am pomenit șaman la 40 de ani..."
În următorii ani, Corine s-a văzut cum nu și-a imaginat vreodată, în costum de șaman și bătând în toba ritualică de vreo 10 kilograme, în transe ce durau ore bune. Cât timp călătorea în lumea spiritelor, povestește că suferea și transformări fizice extraordinare: o putere inepuizabilă, dispariția senzației de spațiu și timp, depersonalizări și dialoguri cu personaje din lumea spiritelor. A fost îndrumată în anii ce au urmat, opt la număr, de Enkhetuya, o femeie dintr-o comunitate nomadă (tsataan) de crescători de reni, de la granița cu Siberia. Despre femeia asta spune azi că a fost "cheia" vieții ei și că le leagă o telepatie stupefiantă. "Știa dinainte când urma să sosesc în Mongolia, am încercat chiar să o păcălesc în câteva rânduri, dar n-am reușit niciodată."
Transa șamanică în laborator
Când este întrebată cu ce se aseamănă din interior starea ei de transă, Corine spune, sigură pe ea: "E chiar mai clar ca la cinematograf. Plec într-o călătorie cât se poate de limpede, sunt într-un vis intens din care îmi amintesc perfect fiecare detaliu. De cele mai multe ori, văd lângă mine un lup, totemul meu. Fiecare șaman are un totem, un spirit călăuzitor. El începe să urle și urletul lui mă îndrumă spre un fel de poartă, pe care trebuie să intru. Trec prin ea și mă pomenesc urlând la rândul meu și că mă transform în lup. Apoi, nu pot să descriu în cuvinte ce urmează: lucrurile le văd altfel, în esența lor, și nu cum apar vederii omenești. Spațiul și timpul dispar, culorile, lanțul de cauze și efecte, aparențele... totul se schimbă. În această lume găsesc răspunsuri la întrebările cu care am plecat în călătoria interioară."
Povestea franțuzoaicei ajunsă șaman s-a răspândit în lumea întreagă, interviurile ei au stârnit vâlvă. (A scris mai multe cărți în care își descrie extraordinara experiență. "Spiritele stepei" sau "Jurnalul ucenicei de șaman" sunt două dintre ele.) Împinși de credibilitatea pe care le-a inspirat-o, oamenii de știință s-au arătat interesați să afle ce se întâmplă în creierul ei, atunci când cade în transă. Așadar, cu toată bunăvoința, învățând să intre în starea extatică cu puterea propriei voințe, fără ajutorul tobei, cu o mulțime de electrozi pe cap, ea s-a supus unor cercetări conduse de Pierre Etevenon, specialist în imagistică cerebrală, fost director al Institutului de Sănătate Publică al Franței, și de Pierre Flor-Henry, psihiatru la Alberta Hospital din Edmonton, Canada. Nicio patologie psihică nu i-a fost găsită înainte de începerea experimentului propriu-zis. Corine Sombrun a fost declarată, așa cum era de așteptat, o persoană sănătoasă din punct de vedere mental. În schimb, atunci când a intrat în transă, electroencefalograma ei a luat-o, pur și simplu, razna! Graficul, așa cum a fost prezentat publicului la conferința TEDx, susținută de Corine la Paris acum doi ani, arăta "ca o psihoză generalizată". Medicii nu mai văzuseră așa ceva până atunci. Dr. Etevenon a remarcat că înregistrările unor crize de epilepsie, schizofrenie și maniacale, puse la un loc, nu ar fi dat naștere unei diagrame atât de "furtunoase" ca aceea pe care aveau ocazia să o vadă în acel moment. Scanarea magnetică, de asemenea, punea în evidență o "aprindere" simultană în toate zonele cerebrale. Pur și simplu, un delir electric, ceva de neimaginat și de nedescris se petrecea în creierul femeii. La conferința amintită, ce poate fi urmărită pe internet, Corine prezintă public graficul ieșit din comun al EEG-ului său și un fragment din înregistrarea audio a urletului pe care îl produce în transă, înfiorător și imposibil de ascultat până la capăt...
Aceste experimente au arătat fără dubiu: Corine Sombrun dispune de o însușire ieșită din comun. Cât este de rară această însușire nu putem ști. Pe a ei, franțuzoaica a descoperit-o întâmplător, dar câți dintre noi o au și nu o conștientizează? Starea ei modificată de conștiință este doar un delir psihedelic, sau o călătorie reală într-un inconștient colectiv, ca acela de care vorbește Carl Gustav Jung ?
Șaman - carte de vizită
Într-un articol în care deplânge pierderea acestor tradiții extraordinare, antropologul și informaticianul Jason Godesky descrie șamanul ca fiind un produs fascinant al unei spiritualități foarte vii, pe care am pierdut-o, din păcate, azi: "În societățile tribale, toată lumea aparține grupului, doar șamanul este un singuratic, un marginalizat, atins de aripa lumii de dincolo. El poate să vindece și, la fel de bine, poate să ucidă. Un personaj ambiguu, venerat și temut, ocolit, un străin pe vecie. Când «pleacă» în transă, bea «liana morții», ayahuasca, și un foc îi urcă pe șira spinării, până îi explodează în cap. Senzația este a celor mai vii și mai de neoprit coșmaruri, o experiență teribilă, căreia a învățat să-i supraviețuiască, pentru că așa i-au cerut spiritele. Șamanul nu alege, el este alesul."
Prima sinteză a practicilor mistice ale șamanilor a fost realizată de istoricul român al religiilor, Mircea Eliade, în cartea sa, "Tehnicile arhaice ale extazului". Tot el a extins denumirea de șaman, care înseamnă "cel ce știe", de la triburile tunguse din Siberia, la toți vracii tribali, din orice zonă, care acced în teritoriul spiritelor, pentru a obține răspunsuri la marile întrebări ale comunității lor. Șamanismul mai există azi doar în câteva locuri. Printre indigenii Americilor, în triburile Africii de Est, în Oceania, în Mongolia, Siberia, China și Tibet, la inuiți, dar, în vremurile necuprinse de memorie, el a fost prezent peste tot în lume. Religia dacilor a fost foarte probabil una de tip șamanic, după cum transpare din practicile solomonarilor și tămăduitorilor cu ierburi din satele noastre vechi.
În ciuda diferențelor de zonă geografică, șamanismul are un numitor comun. Viitorul vraci al tribului este ales după criterii speciale, trece printr-un stagiu inițiatic dur și renunță la orice aspirație personală. El învață să-și anuleze sinele și-și dedică viață comunității, ca mediator și călător între lumi. Călătoria "dincolo" o face într-o stare extatică indusă de mișcări și sunete sacadate, de plante și ciuperci halucinogene, tehnici deprinse cu greu, inaccesibile și chiar mortale pentru neinițiați. La revenirea din transă, aduce soluții de vindecare pentru cei suferinzi sau previziuni în situațiile-limită prin care trece tribul - război, molimă, dezastre naturale. Pe lângă puterea supranaturală cu care este învestit, șamanul e și depozitul viu de înțelepciune al tribului, sfătuitorul lui în toate chestiunile practice ale vieții. De exemplu, în triburile de culegători-vânători din Kalahari, șamanul intră în transă și "vede " unde se află turmele sălbatice, pentru ca arcașii tribului să le poată lua urma.
Șamanii vechi și noi
În anii '60, Carlos Castaneda, pe vremea aceea student la antropologie în California, scrie "Învățăturile lui Don Juan Matus", o carte în stilul unui jurnal, în care relatează, etapă cu etapă, cum a fost inițiat în arta delirului vizionar de un înțelept indian yaqui, cunoscător al unor rețete secrete de poțiuni psihotrope. Cartea a avut un succes imens, a atras atenția către cultura populațiilor arhaice, până atunci considerate primitive și superstițioase, și a alimentat dorința crescândă a occidentalilor de a descoperi valențe spirituale noi. Înțelepciunea tribală a devenit un mit la mare modă. A luat amploare neo-șamanismul occidental, cu puzderie de școli și doctrine new-age, care se autodefinesc cu termenul de "șamanism". Însă străvechea cultură a șamanilor a continuat să moară, în ciuda acestui "reviriment". În stepele mongole și în Siberia, ei au fost decimați de comuniști, apoi a intervenit un dușman mai puternic, insidios și implacabil - societatea modernă de consum, șamanismul turistic. Azi, la 3 milioane de locuitori pe care-i are Mongolia, își mai practică știința ancestrală doar vreo 30 de vindecători, în timp ce multe mii de "șamani" de ocazie își oferă serviciile magice și leacurile turiștilor în căutare de exotism și panacee naturale. În Peru, la fel, valuri de turiști vin pentru un sejur în care în pachetul-standard este inclusă întâlnirea cu un șaman și degustarea de ayahuasca, un preparat halucinogen cu acțiune intens psihotropă, folosit de vracii băștinași.
Dar un șaman adevărat nu ar trebui să ceară bani pentru vindecările sale și nici să "călătorească" pentru străini. El aparține comunității lui, pentru care de altfel se și sacrifică. A acționa pe cont propriu înseamnă decădere pentru el.
Americanul Michael Harner, un arheolog care s-a reorientat către antropologie, după ce a fost fascinat de practicile extatice ale triburilor nord-amazoniene, este autorul "bibliei" șamanismului new-age, "Calea șamanului: ghid de putere și vindecare". Studiile întreprinse de el în triburile Conibo au scos șamanismul din manualele de istorie a credințelor religioase, direct pe piața generoasă a noii spiritualități a Vestului. Deși a contribuit mult la cunoașterea academică a fenomenului, Harner a întemeiat și Fundația pentru studii șamanice, care a înflorit ulterior din vânzarea de cărți și seminarii care-și califică clienții să devină șamani. Au urmat altele și altele.
De ce sunt atât de atractive pentru occidentali aceste practici arhaice ? Pentru unii, sigur, ar putea furniza doar contextul perfect pentru consumul de droguri, însă, pentru cei mai mulți oameni, ele par să răspundă unei nevoi esențiale de comuniune pe care societățile moderne nu o mai satifac. "Lumea noastră hipertrofiază inteligența speculativă și ego-ul, în detrimentul inteligenței emoționale și al empatiei", spune Corine Sombrun.
Puterea minții noastre
În 1896, medicul american James R. Walker, veteran al Războiului Civil, a fost desemnat de guvern să intervină în rezervația indienilor oglala din Lakota Pine, unde făcea ravagii o epidemie de tuberculoză. "La început, i-am considerat pe șamanii care încercau să-i vindece pe bolnavi doar niște încurcă-lume și m-am gândit că practicile lor primitive ar trebui terminate, cu orice mijloace. Pe urmă, m-am calmat și am început să le studiez ritualurile, fără prejudecăți. Mi-am dat seama că, deși știau puține despre boala în sine și leacurile lor erau ineficiente, ritualurile erau importante. Bolnavii nu aveau încredere în tratamentele noastre, dar se încredeau total în puterea vracilor lor. Și această încredere îi ajuta să se vindece rapid de bolile curabile, iar dacă aveau boli grave, ca tuberculoza, suferința li se îmblânzea și, indiferent de consecințe, erau împăcați cu deznodământul. Am înțeles cât de mare este puterea minții umane și am decis să-i las pe șamani să-și desfășoare nestingheriți ritualurile."
Walker a lăsat un dosar al evoluției epidemiei, din care a rezultat că tratamentul medicinei clasice a avut rezultate neașteptat de puternice, când a fost aplicat, împreună cu ritualurile șamanilor. Un mare mister stătea în puterea minții umane și dr. Walker îl întrezărise. Au mai trecut de atunci multe zeci de ani, până ce acesta să fie cercetat, măsurat și botezat "placebo" sau autosugestie.
Iată o întâmplare relatată într-un interviu de Michael Harner, după ce a fost întrebat dacă, în experiențele lui șamanice, a fost vreodată martorul unui miracol:
"Una dintre elevele noastre, Carol Herkimer, participa împreună cu alți colegi la o ceremonie practicată în triburile de pe Amazon, dar și în Africa și Australia aborigenă. Se numește «barca spiritului» și reprezintă o călătorie colectivă a mai multor șamani, în scop de vindecare, o tehnică foarte puternică. Foloseam o sală de dans închiriată pe Canal Street, în Manhattan. Ca toate sălile de dans, avea o podea bine lustruită și perfect finisată, iar noi trebuia să fim grijulii să nu o zgâriem, așa că stăteam cu toții pe niște perne puse pe jos. Carol se refăcea după un accident de mașină și era singura care nu se putea așeza, așa că stătea pe un scaun, cu picioare tubulare de metal. Am plecat în «călătorie», cum spunem noi, fiecare urmând să povestească ce văzuse. Când ne-am întors, Carol trecuse printr-un râu de foc, dar nu a trebuit să ne spună cu gura ei asta, pentru că vedeam deja ceva fum ieșind de sub scaunul ei. Ea nu se arsese, dar unul dintre picioarele de aluminiu ale scaunului pe care stătea făcuse, prin topire, o gaură în podea, atât de tare se încinsese. Proprietarii sălii au păstrat până azi acea urmă, ca pe vestigiul unei întâmplări miraculoase, dar, pentru mine, ce se întâmplase acolo era ceva foarte obișnuit."