Cu turmele, pe acoperișul lumii
"Ait Atta!" Strigătul păstorului se aude ca o avalanșă de pietre, ca răpăitul copitelor pe pământul uscat. Turme de capre, de cămile și oi, urcă muntele în spatele lui. Un sunet sacadat și continuu, de o rezonanță aspră, barbară, asemenea istoriei ciobanilor berberi. O epopee trepidantă și sângeroasă, purtată pe cai, cu sabia, prin cețurile Evului Mediu, apoi cu pușca în mână, prin văile sumbre și reci care înconjoară partea marocană a Munților Atlas. Acolo sus, pe masivul de piatră aflat la granița nordică a continentului african, își duc zilele tot mai lungi și mai grele berberii - păstorii nomazi din Maroc. Imposibil de dezrădăcinat din tradiție - cu toate eforturile colonialismului francez și ale puterii statale centralizate - triburile Ait Atta (fiii lui Atta, în limba berberă) stau agățate de munte, de peste o jumătate de mileniu. Un munte acoperit de nisip, tăiat de văi și prăpăstii, dar presărat cu padini și cu pășuni. O țară splendidă și sălbatică, amenințată de impulsul civilizator și uniformizator al mileniului ce a început acum aproape 15 ani. Îi vor supraviețui tenacii berberi?
Înarmați cu o încăpățânare de piatră, specifică tuturor ciobanilor montaniarzi, fiecare neam de berberi urcă an de an Munții Atlas, în căutare de pășunat pentru turme - averea lor. O existență aspră, departe de lumea modernă, dar atât de apropiată de universul ancestral. Aici, prezentul nu este decât un trecut reactualizat fără încetare. Berberii nu au ceas și nici agendă. În Munții Atlas, timpul nu e fiul Soarelui, ci al Cerului veșnic.
Din aprilie și până în octombrie, în perioada călduroasă a anului, oamenii și animalele urcă pe acoperișul Atlasului, o pășune pe cât de deasă, pe atât de mănoasă. Acolo, pe culmile îngropate în nori, nu există nici grajduri pentru animale, nici școală pentru copii și nici spitale sau cimitire. Iarba, munții și cerul țin loc pentru tot. Acesta este destinul lor, până când prima ploaie de toamnă dă semnalul pentru strângerea taberei, și turmele de animale, flancate de cămile și de măgari, se pregătesc să coboare spre căldura Saharei. Acolo jos, în câmpie, berberul trebuie să-și câștige pâinea de toate zilele, vânzând carnea și lâna animalelor. Un minimum necesar. Singura concesie pe care și-o-ngăduie e ceaiul - vinul mahomedanilor. El acaparează, împreună cu zahărul, până la jumătate din bugetul unei familii de berberi.
Marele Moș
Coborând și urcând într-o veșnică transhumanță, viețuind permanent în aerul tare al înălțimilor, reticentă și rezervată precum o castă față de venetici, ramura uduruș a marii familii Ait Atta știe de unde se trage și se mândrește cu originea sa. Rădăcinile sale coboară în secolul al XVI-lea, la Dadda Atta, un strămoș spiritual. Orice străin poposește pe-aceste locuri îi va auzi povestea rostită sau cântată-n balade. Amintirea lui Dadda Atta îl însoțește pe berber în așa măsură, încât istoria scrisă și actualitatea sunt ignorate total. El este zeul. Un fel de Zamolxis al dacilor care trăiește împreună cu fiii săi. Învățăturile sale sunt legi de viață, sufletul său zboară peste Muntele Sarhro, unde s-a născut. El vede și aude tot, veghind peste nenumăratele sale progenituri, de la poiana în care i se află mormântul și până în Valea Draa, prin care berberii coboară din munți.
Firea berberilor seamănă cu munții, cu nisipul și gheața printre care trăiesc: "caidat". Un cuvânt arab care desemnează în primul rând autoritatea, noblețea unui spirit puternic, dar și umil, indulgent și, în primul rând, îndurător. "Allah este cu cel care are răbdare", spune Coranul. Caidatul este codul bunei purtări. Să-i respecți pe bătrâni, să nu-i contrazici, să nu mănânci în timp ce mergi, să nu întorci spatele cuiva, să nu întorci spre el vârful piciorului sau călcâiul fără să te scuzi, să nu fumezi în fața rudelor, să nu te lauzi, să celebrezi cultul morților. Femeia trebuie să aplece privirea în fața unui necunoscut, să-și pieptene părul și să-și acopere creștetul capului cu un fular, să vorbească încet și să nu râdă în hohote. Atât bărbatul, cât și femeia, trebuie să fie atenți să evite cuvintele care aduc ghinion (bizară particularitate a Magrebului, care constă din superstiția față de pronunțarea unui lucru funest). Pentru a alunga piaza rea, cuvintele negre sunt înlocuite cu opusul lor: văzător pentru orb, viu pentru mort sau alb pentru negru.
Civilizarea franceză
O lume cu reguli bine stabilite. A funcționat ca un fel de republică pastorală până în 1933, an în care Franța s-a hotărât să cucerească țara Ait Atta. Și a făcut tot posibilul pentru a reuși, mobilizând 83.000 de soldați și 44 de avioane, contra a doar 1.500 de puști, pentru cei 9.000 de locuitori ai djebelului Sarhro. Lupta, dacă se poate numi astfel, a durat o lună și jumătate. Prinși în clește, hărțuiți pe pământ și prin aer, amețiți de potopul de fier și foc, partizanii berberi au cedat și, adunându-și femeile și copiii, s-au retras în masivul Bou Ghafer. Un ultim bastion în calea "civilizării" franceze.
O soție verișoară
Dar ordinea socială a clanului Ait Atta, consultativă și egalitară, nu poate să ignore autoritatea puterii centrale din Maroc. Exodul rural, instrucția, sindicatul, radioul, islamul autoritar, care vrea să-și controleze credincioșii, au dărâmat vechiul edificiu al tribului. Musulman tradițional, bărbatul Atta trebuie să rămână monogam toată viața sa, în vreme ce femeia poate să iasă pe stradă, fără să-și ascundă fața, ci numai părul, considerat drept un element erotic esențial. Ea poate să se machieze cu farduri făcute din plante.
Marea familie uduruș este unul dintre clanurile care au rămas profund legate de țară, deci de transhumanța tradițională. Odată primăvara venită, ciobanii urcă împreună cu femeile și copiii către pășunea din Munții Atlas, de unde coboară doar la venirea toamnei. În timpul lungii veri de pe munte, toți trăiesc sub cortul pe care femeia îl țese din păr de capră sau de cămilă.
Cuvântul dat ține în continuare loc de pact sacru. Nu există altă formă de contract decât jurământul făcut pe mormântul unui sfânt. Să vinzi o oaie, o cămilă sau lână și să cumperi ceai, zahăr sau gaz pentru lampă - asta înseamnă adevăratul negoț. Cât despre mâncare, este cât se poate de frugală. Pentru micul dejun: pâine de orz coaptă pe foc, măsline, curmale și smochine uscate, ulei de măsline și apă proaspătă. La prânz: cușcuș din grâu, ceapă, usturoi, fasole uscată, ceai fierbinte de mentă, uneori cafea întărită cu piper! Și, din când în când, carne sărată și uscată. Un regim din care lipsesc laptele, legumele și fructele proaspete. Mâncarea se îmbunătățește în zilele de sărbătoare. La uduruși, ca și la toți berberii, carnea rămâne ceva sacru. Ea implică sacrificiu, dedicarea unei vieți Creatorului, ofranda sângelui berbecului. Sângele - nectarul sufletului. În cadrul tribului, el leagă pe individ de grup și, din această cauză, orice ocazie în care va curge sânge devine un moment sacru: naștere, circumcizie, deflorarea din timpul nopții de după nuntă. Acest respect al sângelui, "dam" în limba arabă, care înseamnă în același timp "pământ" și "sânge", transformă în tragedie sterilitatea femeii și celibatul bărbatului. Și, în consecință, violul și uciderea devin crime absolute. Sângele apropiat este cel mai bun: soția ideală este întotdeauna o verișoară de gradul întâi. De fapt, instituirea mariajului cosangvin, care frizează uneori incestul, pune o gravă problemă de sănătate tribului Ait Atta și berberilor, în general.
Este greu să nu te gândești la viitorul acestui trib, la despărțirea sa iminentă de pământul ancestral. Ea va avea loc încet-încet, în ritmul emigrării către oraș, fără prea multă tevatură, așa cum se întâmplă și în satele românești. Sigur, clanul uduruș este în continuare lipit de locul slăvit de Dadda Atta. Peisajul este aspru și grandios iarna, splendid și luminos primăvara. De-a lungul Văii Draa, între deșert și pietre, sunt zone cu iarbă unde cresc plopi, tuya, pini de Alep, cedri de Atlas, frasini și migdali. Nu trebuie uitat curmalul - arborele sfânt pe care Mahomed te sfătuiește să-l iubești "ca pe propria mătușă". Cu toate acestea, pe înălțimile Munților Atlas, din cauza secetei care persistă de ani încoace, viața a devenit tot mai grea. Când apa dispare, iarba se usucă și animalele slăbesc. Sfântul strămoș, Dadda Atta, va asculta oare rugăciunile fiilor săi care-i cer torente de ploi salvatoare? Dacă norii vor lipsi în continuare de pe cerul cristalin, asta ar însemna sfârșitul pentru ciobanii nomazi din Sarhro. Toate triburile berbere ar renunța să trăiască în ritmul turmelor și al anotimpurilor. Familiile din clanul uduruș ar strânge pentru ultima dată cortul din piele de capră. Ar muri o civilizație ancestrală, atât de diferită de secolul internetului care nivelează tot.