"Stratereştrii" din Bărăgan

"Oameni alergaţi prin porumb de marţieni, fenomene bizare, lumini inexplicabile şi întâlniri de gradul trei. Pe scurt, un sat terorizat de extrate­reştri", mi-a spus cineva.

Adevărat sau nu, un subiect ca ăsta nu puteam să ratez, trebuia măcar să verific de unde a pornit povestea. Fără să mai pierd nicio clipă, mi-am făcut rapid un rucsac în care am pus ce-am cre­zut că mi-ar fi necesar: aparat foto, repor­to­fon, lanterna pe leduri cu două baterii mici, un bi­noclu (găsit la reducere, în Obor), carnet de no­tiţe, bri­ceag şi, pentru ori­ce even­tua­litate, o căr­ticică de rugă­ciuni. Şi am pornit! Am luat cu asalt Bără­ganul, căutând un sat numit Tres­tieni, co­muna Bre­zoaiele, pe şo­seaua veche, ce duce de la Bu­cu­reşti la Piteşti.
Doamna Aurica îmi adu­ce, pe o farfurioară albă, un pahar cu suc galben, rece. Soarele pa­re că s-a topit şi acum îl inhalăm, chiar dacă stăm la umbra pridvorului. Femeia se aşează cumin­te pe un scăunel şi aş­teaptă să vină şi Florică, soţul ei, pentru a partici­pa şi el la poveste. Sunt trestiereni get-beget, năs­­­cuţi, crescuţi şi rămaşi în sat. Au gospodărie mare, cu două rânduri de case, bine rânduită. Nu le lipseşte ni­mic. La vârsta lor, deja pensionaţi, sănătatea este cel mai im­portant lucru. Au feţele arse de soare, din zilele petrecute în câmp, aşa cum sunt toţi sudiştii. Vorba le e uşoară şi repede. Doamna Aurica mi-a dat prima măr­turie despre prezenţa extrate­reştrilor în Trestieni.

Umbrela uriaşă

"Chiar acolo eram, în curte. Venisem de la câmp şi mă spălam pe picioare. Când îmi ridic ochii, aici, deasupra la casă, niţel mai sus, văd ca o umbrelă lun­gă, cu multe volănaşe pe ea. Era bombată dea­supra şi jos tot la fel. Şi cu mai multe culori: roşcat, verde, albastru, o culoare frumoasă, ca un curcubeu. Şi mer­gea. Aaa! Mă scol, cu picioarele în lighean, şi îl strig pe Florică. Da' între timp s-a bifurcat în sus. N-am văzut cum s-a dus, numa' a dispărut. Era ziua, nu era întuneric ce spun am văzut cum te văd pe matale acum. Noaptea apare altceva: un inel dintr-o lumină gălbuie, ca de bec. O lumină mare, o vedem la trei-patru seri. Până la patru dimineaţa stă aici şi după aia dispare. O singură dată am văzut când a dispărut, că ne-am trezit de dimineaţă, să facem injecţii la găini. Era aşa, ca un balon mare, şi când a pornit, odată n-a mai fost. Nu era stea, era un gol în cercul ăla, era ca un inel. Vă spui ce am văzut, ce n-am văzut nu poci să spui."
Florică, soţul doamnei Aurica, îmi confir­mă tăcut poveştile. Cei doi se uită la mine lung, cu îngrijorare, aşteptând parcă o expli­caţie. Sunt ani de zile de când se petrec lu­cruri ciudate în satul lor. Toţi oamenii ştiu poveşti. Să mai întreb şi la alţii.
Luminile apar din dreptul pădurilor de la intrarea în sat şi se duc către câmpul de dincolo de el, mărginit la câţiva kilometri de alte sate: Drăgă­neasca, Bre­zoaiele, Cosob... Urmez indicaţiile pri­mite. Iau la rând ultimele case, aflate în vecinătatea câmpului. Descopăr cu surprindere că aproape toţi oamenii, cu câteva excepţii, au văzut câte ceva. De teamă să nu fie însă luaţi peste picior, sau mai rău, cum se în­tâmplă în sud, să se căpă­tuiască cu vreo poreclă, au preferat să nu spună nimic până acum. Încu­ra­jându-se unii pe alţii în faţa repor­tofonului, măr­turiile încep să curgă. Am nimerit într-un mo­ment bun, pe înse­rate, când se lasă răcoarea şi oame­nii ies pe băncuţele din faţa porţii, cu chef de vorbă. Poate a contat şi faptul că e vremea recol­tei şi ţăranii din Trestieni sunt bucuroşi de ham­barele pline. În faţa ca­selor ară­toase, cu grădini îngrijite fără cusur, tro­nează căruţe supra-înăl­ţate, pline-vârf cu saci de cartofi sau de grâu, ca nişte trofee uriaşe. La umbra unui corcoduş, în­con­juraţi de copii şi ne­poţi care se joacă în voie, Badea Florica, cu soţul ei, Florea Gheorghiţă, Ion Georgiana şi câteva vecine povestesc des­pre varza care tre­buie pusă ime­diat în locul cartofilor şi despre vre­murile de altădată, "când cânepa nu era de­cla­rată droguri" şi ţeseau toate la borangic, pân­ze ca de lu­mină.
Badea Florica e prima care răspunde la întrebările mele: "Ete, vezi! Săp­tămâna tre­cută văzui în salcâm aşa, o lumină nemiş­cătoare. Am văzut sigur ceva, mamaie, da' nu ştiu ce." Soţul ei, moş Badea, as­cultă şi repetă me­reu cu voce hârâită: "De­pin­de... Păreri...". Dar Şerban Marinela îşi face curaj şi spune ce i s-a întâmplat.

OZN-ul din grădină

„Era în noiembrie, chiar după ce a murit soa­cră-mea. Era iarnă, câmpu' gol, se ve­dea clar până departe, la Stoie­neşti. Soţul m-a chemat să vin repede, că se vedea dincolo de canal ceva. Ezact cum arată ăştia la televizor: un aparat rotund, şi dedesubt şi deasupra, şi în el, ca şi cum ar avea multe lumini, cum e o casă cu ferestrele luminate în interior. A stat aşa, s-a bălăn­gănit... La început, se vedea mic, da' după aia, deo­dată a venit spre noi, şi era mare. Io atunci m-am speriat şi am zis: «Hai să intrăm în casă, că ăsta vine să ne ia!». Mai citisem, mai auzisem că vine şi te ră­peş­te, sau îţi ia casa cu totu', na, te sperii când vezi aşa ceva mare, viind cu viteză spre tine... Soţu' nu a vrut să intrăm. Şi atunci s-a mişcat aşa... şi de-odată, ca şi cum ai clipi din ochi, a dispărut. Era cam pe la canal, zic io."
Mărturia Marinelei e întărită de două fete care lo­cuiesc în vecini. Într-una din nopţi, fetele au sunat-o speriate, ascunse în casă, sub masă: "M-au sunat să ies, că e o umbră mare, rotundă, deasupra grădinilor, în jurul casei. Se învârtea pe lângă salcâmi, foarte aproape de ferestre. Am ieşit, dar nu am apucat să văd nimic. Dar n-am de ce să nu le cred pe fete, că mi-au zis cam ce văzusem şi noi."

Focul pătrat

Nu puteam să plec din Trestieni fără să bat şi la poarta ultimei case din sat, aflate chiar la marginea câm­pului, locul desfăşurării evenimentelor. Acolo lo­cuieşte Gică Cristache, zis a lu' Oţetaru. De pe prispa casei se vede locul ca în palmă şi dacă ceva se întâm­plă, este imposibil să nu observ ceva. L-am găsit pe Gică supărat. Are o afacere cu arbuşti şi cineva tocmai i-a furat din faţa porţii un ghiveci uriaş, cu un buxus, pus "de reclamă". Se scarpină la ceafă, privind locul gol, şi nu înţelege cum au reuşit hoţii să ia ditamai ghiveciul, fără ca el să îşi dea seama. Cât despre acti­vitatea paranormală din apropiere lucrurile sunt clare: "Cam de pe la unu noaptea şi până la ore neli­mitate e plin de ozineuri pe câmpurili astea. Fii atent cum merge el: când pleacă, iese din el o lumină sub­ţi­riiiiică şi să dăsface ca o pâlnie şi parcă, aşa, caută ceva. Pă pământ nu vine niciodată, stă numa' sus, fix în aer. Am urmărit-o mult timp. Şi mie mi s-a părut suspect. La Floreşti şi Palanga sunt discoteci, da' nu de la ei vine lumina aia, deşi se vede şi electrica lor pe cer. O singură dată am văzut vizibil un ozineu şi stra­tereştri pă pământ. Să vedea ca o flacără şi nu să auzea nimic. Mai ezact, erau ca nişte flăcări pătrate. Ca un foc pătrat. Şi m-am uitat foarte mult timp, cam o oră. Da' nu ieşea fum. Prin vorbe poţi să spui, da' îţi trebuie probe, mă înţelegi? Ar fi dă senzaţie o poză", spune Gică, după care se întoarce iarăşi la locul gol, unde era ghiveciul, şi se scarpină la ceafă.
Cine să-i fi furat bucsusul, doar îl legase de un piron, vârât în pământ... "Teroarea noastră umană nu vine de la ozineuri", spune cu mult năduf, "hoţii din sat sunt mai ceva decât stratereştrii".

Podişca blestemată

Toate mărturiile adunate de la ţărani aveau un punct comun: fenomenele ciudate se legau mereu de o anumită zonă a câmpurilor dintre Trestieni, Brezoa­iele şi Drăgăneasca. Mergând pe firul poveştilor, am aflat că undeva, în acea parte, există o podişcă bles­temată. Istoria acelui loc se ştie de pe la 1811, când s-a înfiinţat satul Brezoaiele, dar e de fapt mult mai veche. Oricum, prima amintire este legată de ţiganii aduşi aici de nişte boieri din Bucureşti, ca să defrişeze pădurea şi să facă, în felul ăsta, loc de case şi loc de târg, pentru macedonenii şi grecii veniţi cu mărfuri. Se spune că, într-o iarnă, un ţigan tânăr a plecat după lemne şi, ajungând la podişcă, a văzut cum, sub ochii lui, o cărare nouă se desface spre câmp. Pe măsură ce mergea pe ea, în mod miraculos, cărarea se năştea sub paşii lui, se lungea şi se curăţa. A tot mers pe ea până a ajuns în mijlocul câmpului, departe, în nesfârşirea albă a Bărăganului. Acolo, cărarea a dispărut deodată, zăpada fără urmă de paşi lăsându-l pe bietul ţigan pierdut într-un imens labirint, ca un deşert alb şi în­gheţat. După multe zile de căutări, l-au găsit mort.
Apoi sunt şi întâmplări recente, petrecute nu de mult, de exemplu, pe-a lu' Bădia l-au găsit în faţa po­diştii, mort, cu un ceas pe piept. Un altul şi-a lăsat acolo bicicleta şi pălaria şi l-au descoperit după câteva zile, rătăcind pe câmp, cu minţile răvăşite. O altă fe­meie a ajuns în satul vecin, condusă de la podişcă de două luminiţe. Plus alte arătări, văzute de trecători, aşa zisele "lucruri slabe": pisoi cu ochii roşii, cai negri sau ţapi care stăteau nemişcaţi, urmărindu-i cu privi­rea fixă pe drumeţi. Încercând să găsesc o părere avi­zată despre toate întâmplările astea, am ajuns din poar­tă în poartă, la doamna Eşeanu. Mutată din Bucureşti în Brezoaiele de câţiva ani, dumneaei este pasionată de fenomenele bizare şi le-a urmărit cu atenţie. Una dintre experienţele trăite la noul domi­ciliu este legată chiar de podişca blestemată. Iată ce mi-a declarat:
"Noi am cumpărat acum zece ani căsuţa asta. Când am făcut sobele, am avut un sobar din alt sat şi l-am dus cu maşina într-o seară, că terminase târziu. Era timp de vară şi era porumbu' de fiert. Am oprit maşina să rup nişte ciucălăi, era pe murgite. Nu era foarte departe de podişca de care spuneţi. Am luat un braţ de ştiuleţi şi l-am pus în portbagaj. Porumbu' era destul de înalt la vremea aia, aproape doi metri. Când să mă urc înapoi în maşină, l-am văzut. L-am văzut foar­te clar: era un vârcolac. I-am văzut capul, deasu­pra porumbului. Era atât de fioros! O fiinţă blă­noasă, cu un bot lung, ochi mari, urechi păroase. Semăna cu un lup uriaş, ridicat în două picioare. Era atât de fioros, în­cât i-am strigat soţului: «Hai Titele, nu mai sta!». Şi am pornit în viteză."
Mult timp după această întâmplare, doam­na Eşea­nu a avut coşmaruri cu vârcolacul. Abia după trei ani, la o masă cu nişte prieteni, domnul Titel a mărturisit că şi el a văzut vâr­colacul, dar nu a recunos­cut, de teamă să nu o sperie şi mai tare pe soţia sa. Între timp, doamna Eşeanu a mai obser­vat luminiţe roşii, pâl­pâind spre satul Stoeneşti, şi o crea­tură bipedă, mult mai mare de­cât un om, traversând grădina de lângă casă. Punând toate acestea cap la cap, doamna Eşeanu are o singură expli­ca­ţie: "Eu cred că aici ori e o por­tiţă spre alte dimen­siuni, ori e un câmp magnetic, ori e altceva."

La "Compiuter"

Când vii la Trestieni prin câmp, pe drumul neas­faltat, n-ai cum să o ratezi, e chiar la intrarea în sat, pe stânga: ve­chea cârciumă a cooperativei, astăzi cunos­cută de toţi "La Compiuter". Nimeni nu mai ştie cum i s-a pus numele ăsta, dar e locul binecunoscut unde poţi să te ascunzi de soarele nimicitor al amiezii, poţi bea o bere rece ca să îţi speli gâtlejul de prăfăria câmpului sau, pur şi simplu, poţi să stai seara, pe răcoare, la rezumatul zilei: ca­re cât grâu a treierat, câţi saci de cartofi s-au scos la pogon, ce maşină şi-a luat Gîlmă sau "di ce" a pus pri­maru' în Drăgăneasca băncuţe "ca-n Ciş­migiu", la fiecare poartă. Aici m-am oprit şi eu ca să îmi aşez în ordine informaţiile adunate, despre activitatea extraterestră de pe raza comunei Bre­zoaiele. Subiectul a stârnit un viu interes printre "compiuteriştii", aflaţi la o bere:
"Bre, n-ai înţeles! Aici e poartă straterestră şi din cauza asta porumbul e plin noaptea de vârco­laci. Problema e alta. Dacă po­rum­bul avea doi metri şi vârcola­cului i se vedea capu' deasupra, ce înălţime avea vârcolacul? O înălţime de anvergură mare! Tre­buie să ai tărie de curaj pentru treburili astea...".
"În universul ăsta, cât e de imens, eu nu cred că trăim doar noi, n-are cum! Nu avem cum să îi detec­tăm, acum sunt şi avioane nevăzute făcute de oameni, da' pe stratereştri, care sunt nişte fiinţe mult avansate, nu ai cum să îi detectezi".
"Nu mai vorbi, neicule! Dacă nu poci să îi detectezi, de unde ştii mata că e fiinţe avansate? Poveşti! Io şapte ani am fost pă bicicletă la discotecă, da' nu mi s-a întâmplat niciodată să văd vârcolaci, şi numa' pă câmpu' ăsta am mers. Că să opreş­te motoarili la maşini, că nu mai merge scu­teru'... Păi, dacă n-ai benzină în el, normal că să opreşte. Aiurea, bre, manevre!".
"Am văzut şi eu nişte lumini pu­ter­­nice, nu erau terestre, le ştiu pe alea, că eu sunt şi aviator, am fost pilot pe elicopter de salvare. Era ceva... bătea în verzui, aşa. Şedea 3-4 minute, iar se mişca. Cine ştie ce e ăştia şi ce scopuri au şi ce e în ma­teria lor cenuşie?! Dacă aveam be­noclu' la mine, mă uitam mai bine, da' n-am avut, că n-am ştiut, ăştia vine prin sur­prindere. Eu fac denunţ, dacă e ceva. E fenomene ciudate, care nu avem cunoş­tinţă de ele. Dacă e nevoie ca oamenii învăţaţi să afle adevărul, eu vin să depun măr­turie. Vin, că mie îmi place să descoperim era asta a noastră".
După această ultimă declaraţie a lui Marin Po­pes­cu, zis Stalin, a lu' Oţetaru vine cu soluţia salva­toare:
"Să ai un aparat foto performant şi pac-pac-pac, să fii informat. Adică: să vină o echipă de ziarişti care să urmărească. Să trezeşte ăla, îl vede: bă, l-am văzut! Iese toţi, face poze. Numa' aşa poţi să surprinzi lucrul ăsta, altfel aşa, numa' unu, niciodată nu e credibil. Tre' să fii mai mulţi, ca să îl surprinzi cu mai multe aparate. Dacă se surprinde pro­blema, atunci ai şanse să faci anumite analize. Altfel, n-ai nicio şansă să spui că vezi nişte lumini, toţi vedem dreacu' lumini, unii că n-avem somn."
Şi, fără multe alte explicaţii, se hotă­răşte acolo, pe loc, în cârciuma "La Com­piuter", "o pândă de stra­tereştri". Chiar în seara asta. În câmp. Câţiva se oferă voluntari, treaba e stabilită: la zece seara fix, ne întâl­nim la canal, cu seminţe, bere, lanterne şi, eventual, câteva sape.

Pânda de extratereştri. Carnet de front

22.30 Sunt singur în mijlocul câm­pului, cu o sa­coşă de seminţe şi una de bere. Oţetaru şi Pulaur mi-au trimis vorbă că nu mai vin: "Dă-i dreacu' de stratereştri, ce, ei a stat azi cu noi pe câmp, la car­tofi?"
22.43 M-am instalat undeva de-a lun­gul cana­lului, într-un lan de porumb. Vi­zibilitate foarte bună de jur împrejur. Lună plină.
23.00 În zonă trec foarte multe avioa­ne, dar sunt uşor de recunoscut după luminile de semnalizare. Deo­camdată, nimic neobişnuit. Cer imens, de câm­pie, cu stele răs­firate şi mici. Orizontul e adânc, în­chis parcă de o pânză uşor luminată. Luna e foarte aproape. În lumina ei, toate par ireale: şi valurile unduitoare de grâu din apropiere, şi galbenul lanului de floarea-soarelui.
23.24 Lumină deasupra satului Drăgăneasca. Miş­­care liniară, fără sunet. Păreau două lumini îm­preună, apoi am văzut semnalizarea şi am auzit sune­tul mo­toarelor: avion.
23.56 Lumină alb-argintie, în dreapta, faţă de Tres­tieni. Două sclipiri şi a dispărut. Apoi, o lumină rapidă, de la dreapta la stânga, sus.
24.05 Lumină mare, alb-gălbuie, nemişcată, în dreap­ta satului Trestieni. Stă nemişcată preţ de 3-4 minute. Trece fix pe deasupra mea. Lumina nemişca­tă erau farurile avionului văzute de mine, din faţă.
24.15 Artificii la marginea Trestieniului. Fata popii se mărită. Se aude muzică de la nuntă, dar lumini sau lasere nu sunt. Luna s-a ridicat mai sus.
01.30 Avioanele s-au mai rărit, în rest, nimic neobişnuit.
01.45 Am terminat o jumătate de sacoşă de se­minţe.
02.10 O pisică prin porumb. Ea se sperie de mine, eu de ea.
02.58 Tocmai am o întâlnire de gradul trei. Au venit extratereştrii, transformaţi în roiuri uriaşe de ţân­ţari şi mă atacă fără milă. Cu faţa ciuruită de înţe­pături, ca a unui bolnav de pojar, în faţa acestei in­vazii agresive, aleg o cale non-violentă, demnă de umani­tatea pe care o reprezint în mijlocul porum­bului: mă urc în maşină şi plec.

Zmei şi vrăjitoare

Eram gata să opresc cercetarea mea interstelară şi să închei investigaţia asupra "stratereştrilor" din Tres­tieni, care terorizează ţăranii din Bărăgan, când cineva mă întreabă: "Bre, da' cu nea Ion Împie­dicatu ai vorbit?". Aşa m-am trezit la umbra răco­roasă a unei grădiniţe pline de flori, stând de vorbă cu nea Ion, înţelegând că fenomenele inexplicabile din aceas­tă parte a câmpiei nu sunt de astăzi, de ieri, ci hăt, de demult, din vremea bunicilor şi străbu­nicilor lui.
"Domnule, am 87 de ani şi sunt şofer de 65 de ani, al 5-lea şofer din sat sub democraţia populară. Am întâmpinat în aceşti ani multe lucruri foarte, foarte adevărate. Am mers odată în comuna alătu­rată, Brezoaie, la bal, cu un prieten. La un moment dat, mi-arunc ochii pe cer şi ce văd? Un nor negru ca de smoală. Zic: «Ş-aoleo, Costică, ce ploaie vine! Hai să plecam!». Când am ajuns pe la podiş­că, am zis. «Mă, Costică, i-a luat casa foc lu' Tu­dora lu' Mi­truţă». Da' după aia, focu' ba se ridica, ba se lăsa. Io am zis primu': «Bă, că nu e foc, e zmeu!». Cum am zis cuvântu' zmeu, a şi fost deasupra noastră: un sul de foc cu cap de pisoi! Am ridicat mâna să ne închinăm şi n-am putut. Am făcut cruce cu limba în gură şi deo­dată s-a ridicat, s-a făcut ca o vrabie pe cer. Nu vă mint, că am optzeci şi ceva de ani şi ar fi ruşinos să mint, acum, când aştept moar­tea. În plus, Costică trăieşte, e vecin cu mine aici, puteţi merge să îl între­baţi. Am ajuns acasă cu ţurţuri de praf pe noi şi m-am dus direct la bunicu' să-i zic. Şi el zice: «E zmeu' lu' Joiţa lu' Ghiţă a Savii. O caută de şase luni, că de şase luni e moartă». Or fi şi acum zmei rătăcitori şi lumea le zice în fel şi chip."
La întrebarea mea de unde vin şi cum putem scă­pa de ei, nea Ion oftează şi se gândeşte. Cunoaşte toa­te poveştile astea din bătrâni. Naşterea zmeilor are două cauze şi ele tot la oameni duc. Una dintre ele este Jocul şerpilor, din 11 iunie. Atunci, şerpii se înco­lăcesc şi din spuma lor se naşte o pietricică. Şarpele care ia acea pietricică se poate transforma în zmeu, adică într-un duh sau arătare, după cum e ticăloşia oamenilor. Aşa a păţit sora bunicului său: "Mătuşa a venit în­tr-o zi la bunicu' şi i-a spus: «Mă, io nu mai scap de Bri­boi». Ăsta era unu' care îşi bătuse joc de ea, a zis că o ia de ne­vastă şi după aia a plecat cu alta. Şar­pele-zmeu se face din duhul unui astfel de om şi după aia tot umblă. Mătuşa era plină de muş­cături, atârna carnea pe ea, că eu copil fiind, m-am spe­riat când am văzut. Bunicu' a vorbit cu oamenii din sat. Un văr al lui, Moş Codin, Ciulacu şi Moş Vasile Piticu aveau toţi arme de vânătoare. A învă­ţat-o pe soră-sa să mânjească cu usturoi pe la toate fereştile şi toate intrările, numa' să nu dea pe la uşă şi pe la sobă. Aşa a făcut. Moş Codin s-a urcat pe casă, cu arma pă coş. După ce a intrat ăla în casă, ei după el! Da' era greu de prins, că zmeul e ceva văzut-nevăzut. El s-a băgat pe sub plită, şi când să fugă pe coş, bum! A tras în el cu bilă de argint. S-au luat după dâra de sânge şi s-au dus la vreun kilometru ju­mate. Au ajuns la o salcie veche de ani: el acolo şedea! Au văzut sângele, au aruncat usturoi cu găleata şi i-au dat foc. Chiţăia ca un şobolan prins în cursă, da' nu a ieşit. Şi de atunci nu a mai apărut. Pe vremea aia, să dezonorezi o femeie era o neno­rocire, nu ca acu', şi plăteau oamenii."
A doua cauză a apariţiei zmeilor, pe la răspântii sau podişti, sunt vrăjitoarele. Şi ele lucrează cu du­huri sau spirite, care de multe ori rămân să îşi ia plata sau să îşi termine lucrul pentru care au fost invocate. Chiar în Drăgăneasca a locuit o vrăjitoare puternică şi nea Ion a cunoscut-o bine. "O chema Zamfira, stă­tea aci, pe uliţă cu mine, acum a murit, da' făcea tot felul de farmece de dragoste, de urât, de cuţit. Eu am lucrat în Miliţia populară şi am avut misiune să o ares­tez pentru treburile astea. M-am dus cu Aro de la secţie şi cu alţi doi jandarmi la râu, unde ştiam că des­cântă. Ea făcea farmece pe apă, cu fir de cânepă cu nouă noduri. Când le făcea pe apă, mai scăpa omu', da' dacă le făcea în foc, nimeni nu te mai putea salva. Am găsit-o la miezu' nopţii, pe malul Dâm­boviţei, şi am strigat: «Zamfiro, în numele legii, eşti arestată!». «Să vedem dacă puteţi să mă luaţi», a zis ea. Puteţi să nu mă credeţi ce zic, da' se ridicau pie­trele de pe jos, din jurul ei, şi săreau pe maşina noas­tră. Curgeau pietrele pe noi! «Plecaţi mă, că mu­riţi!», ne-a zis, şi ne-a bătut cu pietre până la intra­rea în sat. Aşa că, poate de la ea, poate de la alţii, cine ştie ce a rămas pe aici, de se tot arată. Ştiţi, se zice că pe vremuri Dumnezeu umbla pe pământ. Da' dracu' şi mai mult! Aşa ştiam noi. N-are decât să stea pe pământ, da' să nu stea în om, că îi întunecă jude­cata şi nu mai vede bine."
În plin soare, pe drumul prăfos ce străbate câm­purile, trece o femeie pe bicicletă. Căruţaşi cu pălării de paie îndeamnă caii năduşiţi. Aerul e plin de dul­ceaţa ierburilor uscate în cuptorul albastru imens, fără niciun nor. Bătrânele care stau la poartă urmă­resc în tăcere trecătorii. Apoi, în răcoarea serii, uliţele se umplu de copii, de râsetele lor şi de jocuri gălă­gioase. Câţiva ţărani discută, teatral, politică, la mă­suţa unei cârciumioare. Miroase a grâu copt. Poveş­tile Bărăganului curg mai departe, cu sau fără extra­tereştri.