Cu atâtea avantaje la purtător, a decis în vara anului 2008 să-şi încerce norocul dincolo de Ocean, mai precis în New York, în speranţa de a birui în cariera de actriţă. S-a lovit, însă, de o mare... dilemă. A avut de ales între două burse integrale de studii: una la California Institute of the Arts şi una la Universitatea din Connecticut. A ales-o pe cea din urmă, pentru că era mai aproape de New York, oraşul de care se îndrăgostise la prima vedere. În plus, i se oferea şansa să lucreze ca asistent universitar şi să joace în compania locală de teatru. După doi ani intenşi de studii, Caroline şi-a îmbogăţit palmaresul şcolar cu un "Master of Arts". A avut şansa să joace într-un film produs de Quincy Jones şi să fie partenera lui Eric Roberts şi a lui Andy Garcia. Dar lovitura de graţie a dat-o în teatru, cu rolul Sophie, din piesa "Ruined", de Lyn Nottage (piesă premiată cu Premiul "Pulitzer"). În urma acestui rol, Caroline a fost acceptată ca membră Equity (Uniunea Actorilor de Teatru din SUA), fiind singura româncă membră a acestei titrate uniuni. Pentru Caroline Gombe, visul american nu are naţionalitate şi e fericită să îşi trăiască viaţa făcând ceea ce iubeşte mai presus de orice: actoria.
De la Marea Neagră, pe coasta de Est a Americii
- Caroline, când a început odiseea ta americană?
- În vara lui 2007, când am avut norocul să lucrez la Teatrul din Constanţa pentru spectacolul "Vrăjitoarele din Salem", un spectacol regizat de Gordon Edelstein (actualmente directorul Teatrului "Long Wharf Theatre", din New Haven). Mi-a plăcut extrem de tare felul în care am colaborat, începând cu audiţia pe care am dat-o, apoi primele lecturi şi felul în care au decurs repetiţiile. Totul s-a desfăşurat într-un ritm susţinut. Gordon ştia exact ce vrea de la spectacol, de la fiecare actor pe care îl distribuise şi de la fiecare om care lucra în acea producţie. Îmi aduc aminte că am stat foarte puţin în sala de repetiţie, ne-am mutat imediat pe scenă şi am început să descoperim personajele, în timp ce construiam spectacolul pas de pas. Repetiţiile au durat fix o lună. Nu ştiu cât de încântaţi au fost ceilalţi actori, obişnuiţi, ca şi mine, cu lunile de repetiţii şi cu "scoatem premiera când e gata", dar eu m-am simţit mult mai bine lucrând aşa, în ritm alert. Cred că am nevoie să lucrez intens. Nu am răbdare să repet luni de zile la o piesă. Lucrând la acel spectacol, am realizat, brusc, că nu mai pot să stau în România, că ritmul meu profesional cere alt orizont, că nu pot să aştept până când sistemul teatral, până când oamenii, până când... Intuiam că există, probabil, un loc, unde lucrurile se întâmplă aşa cum funcţionez şi eu. Nic Ularu, care făcea scenografia la piesă, mi-a spus despre URTA (United Residence of Theatre Artist - n.a). Şi cam asta a fost. În iarna lui 2008, am mers la audiţii în New York, am avut interviuri cu 7 şcoli de teatru, în urma cărora am avut două oferte serioase - adică burse complete - una pe coasta de Vest, cealaltă pe coasta de Est. Am ales coasta de Est, adică University of Connecticut, pentru că era aproape de New York, oraş de care deja mă îndrăgostisem, dar şi pentru că, financiar, oferta a fost mai bună şi îmi dădea nu numai şansa de a lucra ca asistent universitar, dar şi să joc în compania locală de teatru.
- Cum a fost impactul cu "ţara făgăduinţei"? Ai avut o aterizare uşoară?
- Da, a fost un "soft landing", într-adevăr. (râde) Prima audiţie pe care am avut-o aici, cea pentru URTA din New York, a fost una din cele mai reuşite pe care le avusesem până atunci. Reacţiile au fost neaşteptat de bune, iar interviurile care au urmat şi ofertele pe care le-am primit au fost extrem de încurajatoare. Apoi a urmat procesul de adaptare la sistemul de aici, la şcoala de teatru de aici. N-a fost uşor deloc. Programul pe care l-am ales este unul foarte dur, de 15 ore pe zi de şcoală şi lucru în teatru. Trebuia să mă trezesc în fiecare zi la 7 dimineaţa şi ajungeam acasă după miezul nopţii, când trebuia să pregătesc ziua următoare. Şase zile din şapte, iar duminică, de cele mai multe ori trebuia să repet în şcoală, pentru cursuri. Am fost şocată şi impresionată de capacitatea de muncă pe care o aveau colegii mei care rareori se văitau de oboseală sau de lipsă de timp, dar mai ales de energia pe care erau dispuşi să o pună în tot ceea ce făceau. Am învăţat extrem de mult în acel program despre mine, ca om, despre mine, ca actriţă, mi-am descoperit şi testat limitele, am învăţat că ceea ce numim limită este doar o noţiune pe care o definim în funcţie de cât de mult ne dorim sau avem nevoie, cu adevărat, să facem un lucru sau altul. În plus, am aflat informaţii esenţiale despre sistemul de lucru de aici, despre tehnica de audiţie, cum se lucrează în teatrul profesionist şi în mediul universitar. La interviul URTA, mi-au spus deschis că ei pregătesc actori pentru viaţa de actor din New York, şi exact asta au făcut. Şi acum, când sunt extrem de obosită şi simt că nu mai am energie pentru încă o zi, îmi aduc aminte de perioada petrecută în Connecticut şi ştiu că dacă am reuşit atunci, sigur voi putea şi acum.
O fetiţă colorată
- Ai un arbore genealogic cosmopolit - mama ta e româncă, tatăl este din Republica Centrafricană, iar bunica ucraineancă. Cum a fost perioada copilăriei şi adolescenţei tale în România?
- Copilăria, ca şi adolescenţa mea, au fost o alegere pe care am făcut-o conştient. Am o mamă extrem de inteligentă şi foarte conectată la valorile esenţiale ale vieţii, o mamă cu un spirit liber înnăscut pe care mi l-a insuflat încă din primii ani de viaţă. Mi-a lăsat de la început libertatea să aleg eu ce gândesc despre o situaţie sau alta, m-a lăsat să găsesc răspunsurile mele, nu pe ale ei sau pe ale altora. Ţin minte exact ziua când am înţeles că am altă culoare decât toată lumea din jurul meu. Aveam probabil trei ani sau mai puţin, când m-am întrebat dacă e ceva ce pot să fac ca să schimb asta. Am înţeles că nu şi mi-am zis: "A, păi atunci, asta e! Să ne preocupăm de altceva!". Mi-a fost şi îmi este în continuare greu să înţeleg cum îşi pierd oamenii atât timp cu lucruri care au atât de puţină importanţă cum e, de pildă, culoarea pielii şi pe care, oricum, nu le pot schimba. Un alt lucru important pe care l-au făcut mama şi bunicii mei a fost deschiderea pe care mi-au creat-o faţă de artă. Am văzut sute, poate mii de filme împreună cu bunica mea, începând de pe la 3-4 ani. Bunicul mi-a citit toate poveştile posibile, ba cred că a mai şi inventat unele (râde). Mama m-a învăţat să recit poezii în franceză şi rusă, pe care le spuneam în faţa blocului celor care doreau să mă asculte. Din clasa a doua m-a dat la şcoala de muzică, am făcut şapte ani de pian şi am luat cursuri de dans. Am crescut într-un mediu intelectual artistic. Asta nu înseamnă că a fost întotdeauna uşor, că oamenii nu au avut reacţii diverse, pe care şi le-au exprimat mai mult sau mai puţin elegant şi la care eu am reacţionat mai mult sau mai puţin elegant. Dar, datorită acestei conjuncturi, am atras întotdeauna oameni deschişi la minte, oameni care, la fel ca şi mine, sunt interesaţi foarte puţin de jocul ăsta pe culori, pe naţii şi pe tot ce mai alegem să ne despartă, dar foarte interesaţi să se bucure de tot ce ne apropie.
Candidata cu părul albastru
- Ai fost prima studentă româncă de culoare la UNATC. Cum ai fost primită de colegi, de profesori?
- Aşa e , am fost prima româncă de culoare admisă la UNATC. Mi-am dorit întotdeauna să fiu actriţă, dar trăind în societatea aceea şi uitându-mă la filmele româneşti, nu m-am gândit niciodată serios că aş putea fi actriţă în România. În timpul liceului, însă, am început să lucrez ca manechin şi am continuat să dansez, făcând diverse filmări pentru televiziunea naţională. Într-o zi, mi s-a propus să dau o probă pentru un film franţuzesc. Am obţinut un rol în filmul respectiv, iar Patrick Malakian, regizor francez de renume, m-a sfătuit să dau la teatru. Mi-au plăcut enorm zilele de filmare, lucrul la personaj, atmosfera creativă de pe platou. Mi-am dat seama că nu există nimic altceva care îmi place la fel de mult sau vreo altă meserie pe care aş vrea să o fac. Am hotărât că pentru orice trebuie să existe un început, şi dacă eu sunt cea care trebuie să-l facă, asta e, cu atât mai interesant! M-am pregătit cu minunatul actor de la Teatrul Odeon, Mircea Constantinescu. El mi-a ales un repertoriu care-mi demonstra nu numai talentul, dar şi posibilitatea de a fi distribuită. M-am dus la examen hotărâtă să dau tot ce am mai bun şi cu credinţa că, într-o şcoală de actorie, talentul e singurul care contează, şi că dacă nu o să intru, va fi pentru că nu am fost suficient de bună şi nu pentru că am o altă culoare decât majoritatea. De menţionat: la momentul acela aveam şi părul
- De ce ai ales să pleci în State?
- Prietena mea din copilărie spune că asta mi-am dorit de mică şi, în mare parte, e adevărat. Am crescut cu filme americane la cinema sau la TV, îmi plăcea foarte tare limba engleză şi mi-am dorit să joc în engleză. Cred că am ştiut întotdeauna că o să plec în State, dar nu am ştiut când şi cum. După ce am terminat facultatea, mă gândeam că poate or să vină "Statele" la mine. (râde) Nu am plecat din România pentru că nu aveam de lucru, de când am terminat facultatea şi până am plecat din ţară, am jucat constant, de cele mai multe ori în mai multe proiecte în acelaşi timp. Mi s-a părut amuzant, pentru că "îngrijorarea" exprimată de o profesoară din UNATC era că "ce o să joc eu în România?". Dar rolurile pe care le-am jucat au fost cam toate în acelaşi registru. Calitatea mea "exotică" mi-a dat întotdeauna de lucru, dar cu timpul, am simţit că stagnez, că nu mă exprim, că nu mă regăsesc în ce fac, că nu mă mai bucur. Iar când am jucat Tituba, în "Vrăjitoarele din Salem", la Constanţa, mi-a devenit extrem de clar că vreau să joc personaje diverse, oameni de tot felul, iar în România nu prea era posibil. Pe de altă parte, tot ce se întâmplă în România, în viaţa artistică românească, avalanşa de prost gust şi producţiile fără sens, calitatea vieţii artistice din România, în general, faptul că actorii nu aveau nici un fel de protecţie, de organizare sau de perspectivă, toate astea mi s-au părut fără rost. M-am trezit într-o zi şi mi-am dat seama că trăiesc într-o lume care pentru mine nu mai înseamnă nimic. Pentru mine, actoria este, cu siguranţă, pasiune, dar este şi profesia mea. Iar ca să mi-o pot face cel mai bine, trebuia să găsesc şi locul în care să funcţionez cel mai bine şi piaţa artistică în care sunt cea mai eficientă. Am venit în State să dau o audiţie şi atât. Am vrut să văd care este reacţia mea faţă de acest loc, dar şi reacţia locului faţă de mine. Ne-am sincronizat şi de aceea am ales să rămân. (râde)
"Nu cred că am râs niciunde în lume mai mult ca în România"
- Ce îţi place cel mai mult în America? Este ceva care îţi displace?
- Cel mai tare îmi place atitudinea de "I can" (eu pot). Mi-a luat ani să îi înţeleg valoarea şi responsabilitatea. Şi, mai ales, să îmi găsesc libertatea şi relaxarea să cred în ea. Îmi place că lucrurile au sens aici, că există reguli care se aplică şi funcţionează. Îmi place că, dacă ceva nu funcţionează, cineva sigur se ocupă de asta, sau dacă semnalezi anumite deficienţe, cineva va lua măsurile de rigoare. Îmi place că societatea asta te învaţă să nu închizi uşi, să îţi ţii întotdeauna opţiunile deschise şi să nu iei lucrurile personal, atunci când lucrezi. Îmi place şi ideea de credit, nu neapărat cardul de credit, dar sistemul de "credit". De exemplu, în actorie, proiectele pe care le faci şi le pui în CV se numesc credite. Asta înseamnă că faptul că ai jucat în filmul sau piesa respectivă este un pas înainte, oamenii cu care ai lucrat se adaugă la lista celor care cred în tine. Şi asta se aplică în toate meseriile, niciun lucru pe care îl faci nu e în van. Îmi place că am prieteni cu care mă văd, ştiu oameni care au reuşit prin forţele proprii, îmi place că oamenii vorbesc în permanenţă despre reuşite, nu despre eşecuri, îmi place că oamenii se bucură de izbânzile altora, îmi place că oamenii din jur te susţin şi, dacă pot, chiar te ajută. Nu cred că există ceva ce îmi displace în mod profund. Sunt lucruri de care mi-e dor: de mâncarea făcută de mama, de ieşitul şi statul la bârfă ore-n şir cu prietenii şi de verile la Vama Veche, unde dansam pe plajă până la răsărit, pentru a vedea cum iese soarele din mare, pe Boleroul lui Ravel. Şi mi-e dor de umorul românesc, mi-e dor să râd cu prietenii mei de toate absurdităţile care ne trec prin cap, să râdem unii de alţii şi de noi înşine, în acelaşi timp. Nu cred că am râs niciunde în lume mai mult ca în România.
- Ştiu că ai jucat alături de câteva celebrităţi americane... ai avut ocazia să cunoşti câţiva "grei" de la Hollywood...
- Am avut şansa, încă de la începutul carierei, să joc alături de nume mari ale cinematografiei. În primul an de şcoală, am jucat în "Vacuums", realizat de compania "Stomp" din New York, un film produs de Quincy Jones, pe care am avut onoarea să îl cunosc personal la filmări şi care i-a avut în distribuţie pe regretatul James Rebhorn, pe Chevy Chase şi Rose McGowan. În "Modigliani", un an sau doi mai târziu, am jucat alături de Andy Garcia, un actor desăvârşit, care se bucură să lucreze cu partenerul de platou şi care m-a surprins prin relaxarea, modestia şi deschiderea pe care nu te aştepţi să le găseşti la un nume atât de mare de la Hollywood. Pe platou la "Callas Forever", l-am cunoscut pe Jeremy Irons, la care m-a surprins simţul umorului, e un om foarte vesel şi jovial, deşi din rolurile pe care le face, nu reiese asta. În timpul Festivalului de Film din Manhattan, l-am cunoscut pe Daniel Baldwin, la care m-a impresionat puterea cu care a ştiut şi ştie să o ia mereu de la capăt şi să se reinventeze. Într-una din piesele în care am jucat aici, coregrafia a fost făcută de Dianne McIntyre, un idol în lumea dansului din America. Acum doi sau trei ani am participat la un proiect cinematografic unic, regizat de Godfrey Reggio, un geniu în lumea artelor vizuale şi care m-a frapat prin felul dedicat în care lucrează şi prin respectul pe care îl are faţă de actori. Un alt film în care am jucat a fost scris şi produs de Stephen Langford, cel care a creat un serial de mare succes aici, "Family Affair". E un om cu decenii de experienţă în domeniu şi cu care am avut o discuţie foarte interesantă despre felul în care mă pot integra în industria filmului de aici. Ceea ce au toţi "greii" în comun este o capacitate de muncă şi de dăruire extraordinară, puterea de a se adapta şi reinventa şi o dragoste nemăsurată pentru ceea ce fac.
Un vis fără naţionalitate
- Visul meu nu a avut naţionalitate, am visat să îmi trăiesc viaţa făcând ceea ce iubesc şi să iubesc ceea ce fac. Mi-am dorit să nu am un simplu job, ci să am carieră, să construiesc ceva durabil şi real, să depăşesc limitele impuse de o societate sau alta. Am vrut să văd cât de departe pot ajunge prin forţele mele, prin determinarea pe care mi-am educat-o, prin energia pe care sunt capabilă să o pun în ceea ce fac. Visul meu a devenit american când am luat decizia să vin aici şi apoi când am ales să îmi continuu cariera aici. Iar ca noţiune, cred că "the american dream" este acceptarea faptului că ceea ce ai visat, ceea ce ţi s-a părut atât de imposibil, încât nu ai avut curajul să îl defineşti ca dorinţă, poate deveni realitate. Tot ce trebuie să faci este să crezi cu toată puterea în asta şi să înveţi să spui DA!
- Sfaturi pentru cei care încearcă să ajungă în State?
- Cel mai important cred că este să ştii de ce vrei să vii în State şi ce vrei să faci aici. America e o ţară care apreciază profesionalismul, capacitatea de muncă şi de a deveni din ce în ce mai bun. Ca actor, cred că e foarte important să îţi testezi capacitatea de a lucra aici, adică să vii fie să dai audiţie pentru o şcoală, fie să stai o vreme ca să cunoşti oameni din industrie şi să mergi la audiţii, înainte să iei decizia de a începe o carieră aici. Să înţelegi dacă poţi funcţiona aici sau nu. America e o ţară care te solicită foarte mult emoţional, eşti departe de mediul familiar de acasă, de felul în care ne raportăm unii la alţii, în Europa. Cineva spunea despre New York că este locul unde vin oamenii care au nevoie să fie singuri. Cred că într-o măsură mai mică sau mai mare, asta se aplică pentru tot restul ţării. Este o ţară foarte mare, sunt state, oraşe, în care oamenii locuiesc la distanţă de zeci de kilometri unul de altul. Există un anume nivel de izolare, de singurătate, lucru care mie, personal, mi s-a părut şi încă mi se pare câteodată complicat, venind din partea noastră de lume. La fel de important mi se pare ca, atunci când ai ajuns aici, să accepţi America drept o experienţă total nouă, care nu are legătură cu nimic din ce ai trăit până atunci, să eviţi cât poţi comparaţia cu viaţa de dinainte şi să înţelegi că, în momentul în care ai ales să îţi construieşti o viaţă aici, nimic nu va mai fi niciodată ca înainte. O să fii pentru tot restul vieţii tale un om nou, care nu mai este nici român în totalitate, dar nu poate deveni nici american în totalitate. E un proces greu să te aşezi în această nouă identitate, dar cred că te transformă într-un individ eliberat de graniţe şi alte conotaţii limitative, te defineşte ca pe un cetăţean al planetei, un om şi atât.
- Ce ai de gând pentru viitor?
- Momentan, mă bucur de noua pasiune pe care mi-am descoperit-o: predau actorie în programul de vară de la New York Film Academy. Este extraordinar cât de mult îmi place, cât de mult îmi iubesc studenţii şi câtă iubire primesc de la ei. Predau aproape toate cursurile de actorie ale programului: tehnică, improvizaţie, vorbire şi mişcare, dans, studiu de text, monologuri, business of acting - lucru care m-a făcut să îmi reîmprospătez toate cunoştinţele în materie de actorie. Lucrez în paralel şi la un film în care o să joc, dar o să îl şi coproduc, împreună cu un prieten regizor, Matia Mollini, cu care am lucrat deja la câteva proiecte. Este un film bazat pe textul lui Matei Vişniec, "Teatru descompus", text de care m-am îndrăgostit la o lectură pe care am avut-o la Institutul Cultural Român din New York. Domnul Vişniec a avut amabilitatea să ne dea drepturile de a folosi textul dumnealui, iar acum lucrăm la ultimele detalii, înainte de a începe filmările în toamnă. Tot în toamnă am şi premiera unui film pe care l-am realizat în 2012, "Digital Physics", un film independent, cu o distribuţie internaţională. Mai am câteva proiecte de film care sunt în fază de discuţii şi negocieri şi despre care încă nu pot spune nimic. Îmi voi continua cariera în State, dar îmi doresc şi o
(San Francisco, SUA)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
