Istoria de care avem nevoie: Sfânta Sofia din Constantinopol

- Timp de 1000 de ani, Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol a fost cea mai mare catedrală construită vreodată în întreaga lume. Pentru creştinii ortodocşi, ea a şi rămas cea mai importantă de pe întregul pământ, maică a tuturor bisericilor -

Rândurile acestea au început să prindă chip în mintea mea pe malul Bosforului, într-o noapte cu lună plină, o lună atât de mare şi de limpede, cum numai în Orient poţi întâlni, o lună care spulberă bezna nopţii şi o preface în zi. Un vânt fierbinte, care sufla încet dinspre câmpiile arse de soa­re ale Anatoliei, aducea cu el, peste strâmtoare, mires­mele grele ale Asiei, miresme de piatră încinsă, prinsă între ierburi pitice şi calcinate. Eram de câteva zile la Istanbul, văzusem Sfânta Sofia, maica tuturor biseri­cilor ortodoxe şi încercam să înţeleg de ce Constantin cel Mare îşi durase măreaţa ce­tate chiar la hotar, acolo unde molatecul Ră­sărit, cel mereu învelit în taine, se întâlnea cu elanul Apusului. Un oraş cât o punte. Iste­ţimea şi curajul romanilor s-au împletit aici cu înţelepciunea şi adâncimea de suflet care dospiseră timp de milenii în Levant. Aşa a luat naştere o civilizaţie unică, civili­zaţia bizantină, o îngemănare fericită a min­ţii cu inima, la picioarele crucii. Şi aşa s-a născut Sfânta Sofia, timp de o mie de ani, cea mai măreaţă catedrală a lumii. O bise­rică-hotar, aşezată chiar la mal, între Orient şi Occident, casa lui Dumnezeu, în care s-au unit, fericite, rugile uriaşe ale celor două lumi, şi la umbra căreia am crescut şi ne-am împlinit credinţa şi noi, românii.

Biserici în flăcări

Când Constantin cel Mare şi Sfânt a vrut să-şi ridice o capitală în răsăritul Imperiului Roman, a ales Byzantiumul, o micuţă cetate de pe malul strâm­torii Bosforului. Numele orăşelului fusese dat de greci, după Byzas, întemeietorul său, un legendar rege trac ce poposise aici, ridicându-l din temelii. Constan­tin, care ajunsese să creadă în Hristos, a vrut să dureze o altfel de cetate, imaculată şi creştină, spre deosebire de Roma cea îmbătrânită în corupţie şi păgânism. Aşa că a zidit biserici şi s-a înconjurat de demnitari care mărturiseau aceeaşi credinţă ca şi el. Pe vremea aceea, în locul în care acum se înalţă Sfânta Sofia se afla un templu închinat zeiţei Artemis. Constantin l-a dărâmat şi a început să construiască în locul lui un lăcaş măreţ care a fost numit simplu - Marea Biserică (Megale Ekklesia lb. gr.). Sfântul împărat nu a apucat să-l vadă terminat, dar fiul său, Constantius al II-lea, l-a târnosit în anul 360.
În această uriaşă bazilică nu s-a slujit decât 44 de ani. În anul 404, ea a fost incendiată, în timpul revoltei populare declanşate împotriva exilu­lui Sfântului Ioan Gură de Aur. Împă­ratul Theodosie al II-lea o va reclădi din temelii, cu o altă arhitectură, iar noua biserică va dăinui timp de un veac, până în ianuarie 532, când o nouă revoltă a poporului o va pune la pământ. Iustinian, un împărat înţelept şi sfânt, şi-a pus atunci în inimă să ridice în locul ei un alt lăcaş, care avea să devină cel mai măreţ ridicat vreodată pe pământ de ucenicii lui Hristos. Avea să-l închine Sfintei Sofia, adică Înţelepciunii Dumne­zeieşti.
Împăraţii daci ai Bizanţului
Puţini mai vorbesc astăzi despre faptul că Iustinian avea origine dacică. A fost nepot de soră al lui Iustin, un dac născut la sud de Dunăre, în Dacia Aureliană, într-o familie de ţă­rani, un tânăr atât de ambiţios şi de viteaz, încât a reu­şit o ascensiune socială care în acele vremuri era aproa­pe imposibilă - de la coarnele plugului, la mâne­rul aurit al tronului de la Constantinopol. Un traseu spectaculos, pe care l-a parcurs intrând de tânăr în Excubitorii - garda personală a împăratului Leon I, şi el de origine dacică. În 50 de ani de carieră, Iustin a par­curs toate gradele militare, de la soldat, la coman­dant al gărzii palatului imperial, ajungând apoi împă­rat. În anii de domnie, l-a luat la palat pe nepotul său, Iustinian, căruia i-a dat o educaţie strălucită. Spre sfâr­şitul vieţii, Iustin ajunsese prea neputincios ca să mai facă faţă atribuţiilor monarhice, aşa că frâiele impe­riului erau ţinute, de fapt, de nepotul său, Iustinian.

Întruparea unui vis

Destinul viitorului împărat începe însă cu o poveste de dragoste care avea să semene cu un război. Iustinian o iubea nebuneşte pe Teodora, o actriţă umilă din Roma. Iubirea lor era interzisă prin lege, întrucât împăraţii nu aveau dreptul să se căsătorească decât cu femei de sânge albastru. Dar sângele care curgea prin venele lui Iustin şi Iustinian nu era nici el de culoarea cerului, el având mai degrabă culoarea ţărânei, ambii fiind copii de ţărani. De ce nu şi-ar fi urmat, aşadar, căi­le inimii? Iar dacă dreptul roman se împotrivea ini­mii, cu atât mai rău pentru acesta! Aşa că dacul Iustin a abrogat legea romană, care-l împiedica pe nepotul său, Iustinian, să o ia de soţie pe actriţa Teodora. Adău­gaţi la acest gest curajos şi faptul că actorii, în acele vremuri, erau socotiţi drojdia societăţii, iar me­se­ria lor libertină era criticată aspru de Biserică. Şi to­tuşi, Iustinian şi-a ascultat inima, iar cerul i-a bine­cuvântat îndrăzneala. În anul 527, era încoronat bazi­leu. Avea 44 de ani şi o soţie de o frumuseţe răpitoare, pe care şi-o alesese cu inima.
Ajuns pe tron, Iustinian s-a dăruit total guvernării. A fost omul unui sin­gur gând, un împărat care ştia să ardă pen­tru o singură idee, să lupte pentru ea până la ultimul strop de sudoare sau de sânge. Visul său a fost acela de a reface măreţul Imperiu al roma­nilor, aşa cum fusese în zilele de odini­oară, când Marea Me­diterană era în­conjurată de pămân­turile stăpâ­nite doar de ei, de urmaşii Ce­tă­ţii Eter­ne. Şi a ­reuşit, în mare parte, acest lucru, cu sa­crificii enorme şi cu ajutorul a doi mari generali - Narses şi Belizarie. La moar­tea lui Iusti­nian, ro­manii dom­neau din nou pes­te o parte a Italiei şi peste nordul Africii.
I s-a spus "împă­ratul care nu doarme ni­ciodată", pentru că aţipea doar câteva ore pe noapte. În anii în care a condus imperiul, a reuşit să dea un nou cod de legi, care va dăi­nui veacuri la rând, stând la baza dreptu­lui european de astăzi, şi care, datorită Teo­do­rei, proteja pentru prima dată femeile ro­mane, dân­du-le drepturi la care nimeni nu îndrăznea să viseze în antichitate. Iustinian a fost şi un mare ascet. Se hrănea frugal, de cele mai multe ori postind aspru. A rămas omul unei singure femei şi al unei singure mari iubiri. Nu şi-a îngăduit plăceri, nu a avut răgaz pentru sine. A avut o viziune şi a tras după el tot imperiul, silindu-l să lupte pentru împlinirea ei. Dar nemulţumirile au izbucnit repede. Constantinopolul a răbufnit, furios că taxele care sus­ţineau armata crescuseră. Răsculaţii au proclamat un alt împărat, iar Iustinian s-a gândit să părăsească pala­tul. Dar Teodora s-a opus. Acesta a fost punctul culmi­nant al domniei sale. Apoi, un general aprig, Belizarie, i-a înfrânt pe răsculaţii care arseseră Marea Biserică. În semn de mulţumire pentru că Dumnezeu îi lăsase tronul, şi-a propus să ridice o altă bazilică, pe locul ce­lei arse de răsculaţi, una pe măsura strălucirii pe care o căpătase Constantinopolul.
Imperiul întreg s-a pus în mişcare pentru noua ca­te­drală. Corăbiile nu încetau să aducă piatra galbenă a Siriei, porfirul Egip­tului, marmura verde a Thesaliei, au­rul, argintul şi lemnul cel mai scump. Tot ce era mai bun şi mai frumos în Asia, Africa şi Europa urma să fie aşezat cu migală de cei zece mii de meşteri tocmiţi la ridicarea Sfintei Sofia. Dar Iustinian nu se mulţumea doar cu atât. Dorea ca şi arhitectura bisericii să fie unică în lume. Iar ca visul să i se împlinească, i-a adus la Constantinopol pe cei mai mari spe­cialişti în matematici şi ştiinţe exacte, doi greci celebri - Anthemius din Tralles şi bătrânul fizician Isidor din Miletus. Şi le-a cerut să-i proiecteze ceva ce lumea nu mai văzuse. Iar cei doi, care până atunci nu mai con­strui­seră nicio clădire, au forţat legile geo­metriei şi ale fizicii şi au gândit o cupolă uriaşă, pe care nimeni nu mai îndrăznise să o ridice până atunci. De la pământ, avea să le pară credincio­şi­lor aproape sus­pen­dată în aer, pentru că nu era susţinută de nicio co­loană, doar de imensele ziduri de piatră. Măreaţa catedrală a fost terminată în doar cinci ani şi zece luni. Când a fost gata, pe 27 decembrie 537, se spune că Iustinian ar fi exclamat - "Slavă lui Dumnezeu, care m-a ajutat să săvârşesc o astfel de lucrare! Solomon, te-am învins!". Împăratul făcea referire la regele So­lo­mon, cel care ridicase măreţul templu din Ieru­salim.
Dar catedrala nu a avut o viaţă liniştită. La doar şaisprezece ani după ce fusese sfinţită, uriaşa cupolă s-a prăbuşit din pricina a două cutremure de pământ. Ele nu făceau decât să împlinească o perioadă lugu­bră, în care imperiul fusese devastat de cea mai mare epidemie de ciumă care-l bântuise vreodată. Istoricii spun că atunci au pierit jumătate din locuitorii lui, şi din această încercare, bizan­tinii nu şi-au mai revenit niciodată. Iustinian, care s-a îmbolnăvit şi el de ciumă, a supravieţuit. A trăit să-şi vadă soţia răpusă de cancer şi a apucat să reclădească cupola Sfintei Sofia. A murit la 83 de ani, lăsând în urmă un imperiu care nu va mai atinge ni­ciodată strălucirea şi frumuseţea pe care a cunoscut-o sub domnia lui. Din toate realizările sale, măreaţa catedrală va străpunge singură veacurile, na­vigând prin vremuri şi reuşind, împotriva tuturor în­cer­cărilor, să ajungă până la noi, aşa cum a visat-o el: splendidă, măreaţă, fără egal. Opera unui dac! Bise­rica i-a răsplătit asceza şi râvna, trecându-l în sinaxare drept Iustinian, Împăratul cel Mare şi Sfânt.

Crucile siluite

Mă apropii, cu inima făcută ghem, de Piaţa Sul­tanahmed din Istanbul, de unde mai am doi paşi până la Sfânta Sofia. La aeroport, un ghid îmi explicase politicos, dar ferm, că nu merg la o biserică, ci la un mu­zeu. Şi rostise apăsat muzeu, nu care cumva să-mi treacă prin gând să fac acolo un pelerinaj. Din anul 1934, de când preşedintele Mustafa Kemal Ataturk, părintele Turciei laice, a transformat-o din moschee în muzeu, descoperindu-i splendidele icoane în mo­zaic, catedrala este mereu supusă presiunilor. Creştinii ortodocşi, sprijiniţi şi de cei catolici, ar vrea ca ea să fie din nou biserică, iar musulmanii radicali şi-ar dori ca ea să fi rămas moschee, ca în timpul sultanilor. Greu de împăcat cele două tabere... Deocamdată, mă bucur că Sfânta Sofia este măcar muzeu, deci poate fi vizitată în pace şi de unii, şi de ceilalţi.
Din piaţa largă, îi zăresc cupola maiestuoasă. Se ridică dominator peste zidurile masive de piatră. O catedrală cât o cetate.
Intru prin poarta sudică. Două uşi masive de aramă străjuiesc intrarea. Sunt grele de timp şi de istorie. Pe aici intrau, acum o mie cinci sute de ani, mulţimile care veneau la rugăciune. Fiecare uşă de aramă purta odinioară pe ea Sfânta Cruce. Musulmanii au retezat braţele orizontale ale crucii, lăsând doar stâlpul verti­cal. O cruce siluită, care a privit la măcelărirea creşti­nilor şi la orori greu de pus în cuvinte. Deasupra intră­rii, un mozaic superb. În centru, Maica Domnului îm­bră­cată într-un veştmânt albastru, cu Pruncul în braţe. De o parte şi de alta, smeriţi, cu capul aplecat, sunt cei doi mari bazilei - Constantin, care ţine în mâini o miniatură a cetăţii Constantinopolului, şi Iustinian, care are în braţe Sfânta Sofia. I le întind Fecioarei Ma­ria, spunând parcă: "Nu sunt ale noastre! Le-am ri­dicat pentru Domnul!" Aurul mozaicului luceşte stins şi nobil, mărturie a măreţiei din vremurile imperiale.
Intru pe porţi şi după câţiva paşi sunt în mijlocul catedralei. O altă lume! Aerul vechi şi plin de rugăciu­nile murmurate veacuri de-a rândul îmi umple pieptul de dor după Dumnezeu. Înăuntru e o altă lumină - au­rie, blândă, lucind în foşnete mătăsoase, pe icoane şi mar­mură. Nimic nu e aspru, strident. Totul e nobil, maiestuos, imperial. Şi liniştit, adânc, delicat. Culori, aer, miresme. Deasupra mea, suspendată parcă, se întinde măreaţa cupolă zidită acum o mie cinci sute de ani. Are patruzeci de ferestre, un număr sfânt pen­tru creştini, aidoma zilelor petrecute de Hristos în post şi rugăciune, în pustiul Carantaniei. Prin ele, lumina se înfige ca nişte suliţe, ţintuind şi patimile, şi zbuciumul.
Catedrala e plină de turişti, dar mă simt singur. Singur şi fericit. Deşi mare, Sfânta Sofia nu te striveşte, ea cântă din orice colţ un imn de bucurie închinat lui Dumnezeu - "Unule-Născut, Fiule şi Cu­vântul lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de moarte şi ai primit, pentru mântuirea noas­tră, a Te întrupa din Sfânta Născă­toare de Dum­nezeu şi pururea Fecioară Maria." Imnul acesta a fost scris de Sfân­tul Împărat Iustinian, iar creştinii l-au iu­bit atât de mult, încât îl cântă la fiecare li­turghie.
Mă apropii de partea de răsărit, în care a fost odinioară Sfântul Altar. Sus, dea­supra locului în care în trecut era Sfânta Masă, tronează o icoană superbă a Fecioa­rei Maria. Stau pe locul în care un şir nenumărat de patriarhi au slujit liturghia. Ur­mele lor s-au imprimat în marmura de sub tălpile mele. Păşesc pe sfinţenie, pe rugăciune îmbibată-n piatră. Aici, chiar pe locul unde stau, au fost măcelăriţi ultimii credincioşi ortodocşi care veni­se­ră să se roage, înainte de căderea Constan­tino­polului.

Împăratul de marmură

S-a întâmplat într-o zi de marţi, pe 29 mai 1453. De patru zile, cetatea toată era învelită într-o ceaţă groasă, aşa cum locuitorii ei nu mai văzuseră nici­când. Focuri stranii se arătaseră pe acoperişul Sfintei Sofia, făcându-i pe mulţi să creadă că Duhul Sfânt părăsea oraşul. Domnul trimite uneori semne vizibile, semne ale sfârşitului.
Turcii erau la porţile Constan­tinopolului de aproa­pe două luni. Două luni în care împăratul Constantin al XI-lea Paleologul ţinuse piept, cu doar 7.000 de ostaşi, celor peste 90.000 de duşmani, deseori luptând cot la cot cu soldaţii săi. Armiile aşezate sub flamura Semilunei se izbiseră de zidurile groase ridicate de bazilei, dar nu reuşiseră încă să le dărâme. Ceea ce tunurile turceşti sfărâmau ziua ostaşii creştini reparau în timpul nopţii. Dar Mahomed al II-lea era liniştit. Ştia că, în cele din urmă, puhoiul condus de el va năpădi micuţa oaste creştină.
În dimineaţa acelei zile, el a trimis mai multe va­luri de atacatori. A ţintit o porţiune de zid care fu­sese dărâmată, în urmă cu două veacuri, de cruciaţi. Un loc mai slab. Acolo au izbit năpraznic ienicerii, ata­când ca o urgie. Dar sol­da­ţii împăratului i-au întors, până când generalul geno­vez Gio­vanni Giustiniani, care co­manda trupele ve­nite ca aju­tor din Apus, a fost grav ră­nit pe metereze. A fost înce­putul sfârşitului. Soldaţii lui au început să se retragă în degringoladă, iar turcii au năvălit în cetate.
Când împăratul Con­stan­­tin al XI-lea a văzut că totul e pierdut, s-a aruncat vitejeş­te în luptă, alături de ostaşii săi. Dorea să moară pentru cruce ca orice sol­dat. Nu voia să fie cruţat de inamici doar pentru că era împărat. A fost rănit. "De moarte", spun unii istorici, dar poporul are legenda lui.
Grecii povestesc că îm­pă­ratul Constantin s-a refu­giat în Sfânta Sofia după ce a fost rănit. Aici, pe lespe­dea de marmură pe care se ru­ga­seră toţi înaintaşii lui dorea el să-şi dea sufletul.În cate­drală era o mulţime mare de creştini. Nădăj­duiau că vor fi ocrotiţi dacă turcii îi vor afla în rugă­ciune. Doi preoţi au înce­put slujba Sfintei Li­turghii. Se vor fi vărsat la­crimi multe, aşa cum în vre­mu­rile de pace nu vezi nicio­dată. Afară, pe străzi, se stâr­nise urgia. Mahomed al II-lea le promisese ostaşi­lor săi că, dacă vor reuşi să intre în cetate, Constanti­no­polul este al lor, timp de trei zile. Trei zile de jafuri, violuri şi ucideri. Trei zile de întuneric, după care măreţul oraş urma să reintre sub comanda sa.
Când turcii au sfărâmat încuietorile de aramă ale uşilor mari, Sfânta Liturghie era în toi. Şi atunci, spun legendele, s-a întâmplat cel mai mare miracol din istoria catedralei. Când au năvălit turcii, peretele de răsărit s-a deschis miraculos, ca o poartă spre o altă lume. Preoţii au luat Sfântul Potir cu Sângele Mântui­torului şi Sfântul Disc cu Trupul Lui şi au intrat înă­un­tru. Acolo, un înger i-a preschimbat în statui de mar­mură. Pe preoţi şi pe împăratul Constantin. Şi aşa dorm şi acum, înveşniciţi în piatra rece. Se mai spune că, în urma lor, zidul de răsă­rit al bisericii s-a închis la loc, iar în Sfânta Sofia a în­ce­put prăpădul. Turcii au îm­părţit creştinii în două cete - buni pentru sclavie şi nevol­nici. Pe cei nevolnici, bătrâni şi copii, i-au omorât pe loc, iar pe femei le-au siluit chiar acolo, sub privirile îndure­rate ale sfinţilor din icoane.
Dar nu acesta este sfârşi­tul legendei. Se spune că va veni o zi în care Constanti­no­polul va fi din nou al creş­tinilor, când Sfânta Cruce va fi aşezată iarăşi în vârful cu­polei minunate a Sfintei So­fia, iar credincioşii se vor strânge din nou, pentru a se ruga. Atunci şi doar atunci, preoţii vor ieşi din zidul ba­zi­licii, împreună cu împăra­tul lor Constantin şi vor con­tinua slujba din clipa în care turcii au întrerupt-o.

Firul de adevăr din miezul legendei

Povestea lui Constantin al XI-lea Paleologul, ulti­mul împărat bizantin, e lămu­rită de istorici abrupt: a murit ca un erou, apărându-şi ceta­tea. Şi totuşi, multe enigme în­conjoară această versiune. În primul rând, otomanii nu i-au putut găsi nicicum tru­pul. Sultanul nu l-a luat pri­zo­­nier, iar fuga sa este exclu­să, de vreme ce el nu a mai apărut niciodată în vreo parte a lumii. Alţi urmaşi ai săi au pretins să sunt din stirpea lui şi au revendicat tronul de la Constan­ti­nopol.
Mai aproape de vremurile noastre, legenda împă­ra­tului de marmură avea să fie întărită de o descope­ri­re stranie. În anul 1847, la porunca sultanului Abdul Medjit, Gaspare Fossati, un arhitect elveţian, avea să puceadă la renovarea catedralei Sfân­­ta Sofia, pe atunci încă moschee. În tim­pul când lucra la Constantinopol, arhitectul i-a scris unui prie­ten despre o descoperire stra­nie, o ca­me­ră secretă, pe care a aflat-o în timpul lucră­rilor, şi pe care a folosit-o drept birou. Când a ple­cat, spuneFossati, a sigilat la loc came­ra, fără să spună nimănui nimic despre ea. De ce a ţinut totul în taină e foarte greu de în­ţeles. Să fi văzut acolo ceva ce nu pu­tea fi dez­văluit turcilor? Legenda spune că, după căderea marii cetăţi, un creştin a des­coperit această cameră secretă, unde i-a văzut pe îm­păratul Constantin al XI-lea şi pe cei doi preoţi, preschimbaţi în statui de mar­mură. Asta spune legenda, dar istoricii refu­ză să o creadă. Şi dacă istoricii se înşeală şi poporul care a ţesut povestea împăratului de mar­mură are dreptate? Dacă Sfânta Sofia este încă un loc al miracolului?