Cu atâtea avantaje la purtător, a decis în vara anului 2008 să-și încerce norocul dincolo de Ocean, mai precis în New York, în speranța de a birui în cariera de actriță. S-a lovit, însă, de o mare... dilemă. A avut de ales între două burse integrale de studii: una la California Institute of the Arts și una la Universitatea din Connecticut. A ales-o pe cea din urmă, pentru că era mai aproape de New York, orașul de care se îndrăgostise la prima vedere. În plus, i se oferea șansa să lucreze ca asistent universitar și să joace în compania locală de teatru. După doi ani intenși de studii, Caroline și-a îmbogățit palmaresul școlar cu un "Master of Arts". A avut șansa să joace într-un film produs de Quincy Jones și să fie partenera lui Eric Roberts și a lui Andy Garcia. Dar lovitura de grație a dat-o în teatru, cu rolul Sophie, din piesa "Ruined", de Lyn Nottage (piesă premiată cu Premiul "Pulitzer"). În urma acestui rol, Caroline a fost acceptată ca membră Equity (Uniunea Actorilor de Teatru din SUA), fiind singura româncă membră a acestei titrate uniuni. Pentru Caroline Gombe, visul american nu are naționalitate și e fericită să își trăiască viața făcând ceea ce iubește mai presus de orice: actoria.
De la Marea Neagră, pe coasta de Est a Americii
- Caroline, când a început odiseea ta americană?
- În vara lui 2007, când am avut norocul să lucrez la Teatrul din Constanța pentru spectacolul "Vrăjitoarele din Salem", un spectacol regizat de Gordon Edelstein (actualmente directorul Teatrului "Long Wharf Theatre", din New Haven). Mi-a plăcut extrem de tare felul în care am colaborat, începând cu audiția pe care am dat-o, apoi primele lecturi și felul în care au decurs repetițiile. Totul s-a desfășurat într-un ritm susținut. Gordon știa exact ce vrea de la spectacol, de la fiecare actor pe care îl distribuise și de la fiecare om care lucra în acea producție. Îmi aduc aminte că am stat foarte puțin în sala de repetiție, ne-am mutat imediat pe scenă și am început să descoperim personajele, în timp ce construiam spectacolul pas de pas. Repetițiile au durat fix o lună. Nu știu cât de încântați au fost ceilalți actori, obișnuiți, ca și mine, cu lunile de repetiții și cu "scoatem premiera când e gata", dar eu m-am simțit mult mai bine lucrând așa, în ritm alert. Cred că am nevoie să lucrez intens. Nu am răbdare să repet luni de zile la o piesă. Lucrând la acel spectacol, am realizat, brusc, că nu mai pot să stau în România, că ritmul meu profesional cere alt orizont, că nu pot să aștept până când sistemul teatral, până când oamenii, până când... Intuiam că există, probabil, un loc, unde lucrurile se întâmplă așa cum funcționez și eu. Nic Ularu, care făcea scenografia la piesă, mi-a spus despre URTA (United Residence of Theatre Artist - n.a). Și cam asta a fost. În iarna lui 2008, am mers la audiții în New York, am avut interviuri cu 7 școli de teatru, în urma cărora am avut două oferte serioase - adică burse complete - una pe coasta de Vest, cealaltă pe coasta de Est. Am ales coasta de Est, adică University of Connecticut, pentru că era aproape de New York, oraș de care deja mă îndrăgostisem, dar și pentru că, financiar, oferta a fost mai bună și îmi dădea nu numai șansa de a lucra ca asistent universitar, dar și să joc în compania locală de teatru.
- Cum a fost impactul cu "țara făgăduinței"? Ai avut o aterizare ușoară?
- Da, a fost un "soft landing", într-adevăr. (râde) Prima audiție pe care am avut-o aici, cea pentru URTA din New York, a fost una din cele mai reușite pe care le avusesem până atunci. Reacțiile au fost neașteptat de bune, iar interviurile care au urmat și ofertele pe care le-am primit au fost extrem de încurajatoare. Apoi a urmat procesul de adaptare la sistemul de aici, la școala de teatru de aici. N-a fost ușor deloc. Programul pe care l-am ales este unul foarte dur, de 15 ore pe zi de școală și lucru în teatru. Trebuia să mă trezesc în fiecare zi la 7 dimineața și ajungeam acasă după miezul nopții, când trebuia să pregătesc ziua următoare. Șase zile din șapte, iar duminică, de cele mai multe ori trebuia să repet în școală, pentru cursuri. Am fost șocată și impresionată de capacitatea de muncă pe care o aveau colegii mei care rareori se văitau de oboseală sau de lipsă de timp, dar mai ales de energia pe care erau dispuși să o pună în tot ceea ce făceau. Am învățat extrem de mult în acel program despre mine, ca om, despre mine, ca actriță, mi-am descoperit și testat limitele, am învățat că ceea ce numim limită este doar o noțiune pe care o definim în funcție de cât de mult ne dorim sau avem nevoie, cu adevărat, să facem un lucru sau altul. În plus, am aflat informații esențiale despre sistemul de lucru de aici, despre tehnica de audiție, cum se lucrează în teatrul profesionist și în mediul universitar. La interviul URTA, mi-au spus deschis că ei pregătesc actori pentru viața de actor din New York, și exact asta au făcut. Și acum, când sunt extrem de obosită și simt că nu mai am energie pentru încă o zi, îmi aduc aminte de perioada petrecută în Connecticut și știu că dacă am reușit atunci, sigur voi putea și acum.
O fetiță colorată
- Ai un arbore genealogic cosmopolit - mama ta e româncă, tatăl este din Republica Centrafricană, iar bunica ucraineancă. Cum a fost perioada copilăriei și adolescenței tale în România?
- Copilăria, ca și adolescența mea, au fost o alegere pe care am făcut-o conștient. Am o mamă extrem de inteligentă și foarte conectată la valorile esențiale ale vieții, o mamă cu un spirit liber înnăscut pe care mi l-a insuflat încă din primii ani de viață. Mi-a lăsat de la început libertatea să aleg eu ce gândesc despre o situație sau alta, m-a lăsat să găsesc răspunsurile mele, nu pe ale ei sau pe ale altora. Țin minte exact ziua când am înțeles că am altă culoare decât toată lumea din jurul meu. Aveam probabil trei ani sau mai puțin, când m-am întrebat dacă e ceva ce pot să fac ca să schimb asta. Am înțeles că nu și mi-am zis: "A, păi atunci, asta e! Să ne preocupăm de altceva!". Mi-a fost și îmi este în continuare greu să înțeleg cum își pierd oamenii atât timp cu lucruri care au atât de puțină importanță cum e, de pildă, culoarea pielii și pe care, oricum, nu le pot schimba. Un alt lucru important pe care l-au făcut mama și bunicii mei a fost deschiderea pe care mi-au creat-o față de artă. Am văzut sute, poate mii de filme împreună cu bunica mea, începând de pe la 3-4 ani. Bunicul mi-a citit toate poveștile posibile, ba cred că a mai și inventat unele (râde). Mama m-a învățat să recit poezii în franceză și rusă, pe care le spuneam în fața blocului celor care doreau să mă asculte. Din clasa a doua m-a dat la școala de muzică, am făcut șapte ani de pian și am luat cursuri de dans. Am crescut într-un mediu intelectual artistic. Asta nu înseamnă că a fost întotdeauna ușor, că oamenii nu au avut reacții diverse, pe care și le-au exprimat mai mult sau mai puțin elegant și la care eu am reacționat mai mult sau mai puțin elegant. Dar, datorită acestei conjuncturi, am atras întotdeauna oameni deschiși la minte, oameni care, la fel ca și mine, sunt interesați foarte puțin de jocul ăsta pe culori, pe nații și pe tot ce mai alegem să ne despartă, dar foarte interesați să se bucure de tot ce ne apropie.
Candidata cu părul albastru
- Ai fost prima studentă româncă de culoare la UNATC. Cum ai fost primită de colegi, de profesori?
- Așa e , am fost prima româncă de culoare admisă la UNATC. Mi-am dorit întotdeauna să fiu actriță, dar trăind în societatea aceea și uitându-mă la filmele românești, nu m-am gândit niciodată serios că aș putea fi actriță în România. În timpul liceului, însă, am început să lucrez ca manechin și am continuat să dansez, făcând diverse filmări pentru televiziunea națională. Într-o zi, mi s-a propus să dau o probă pentru un film franțuzesc. Am obținut un rol în filmul respectiv, iar Patrick Malakian, regizor francez de renume, m-a sfătuit să dau la teatru. Mi-au plăcut enorm zilele de filmare, lucrul la personaj, atmosfera creativă de pe platou. Mi-am dat seama că nu există nimic altceva care îmi place la fel de mult sau vreo altă meserie pe care aș vrea să o fac. Am hotărât că pentru orice trebuie să existe un început, și dacă eu sunt cea care trebuie să-l facă, asta e, cu atât mai interesant! M-am pregătit cu minunatul actor de la Teatrul Odeon, Mircea Constantinescu. El mi-a ales un repertoriu care-mi demonstra nu numai talentul, dar și posibilitatea de a fi distribuită. M-am dus la examen hotărâtă să dau tot ce am mai bun și cu credința că, într-o școală de actorie, talentul e singurul care contează, și că dacă nu o să intru, va fi pentru că nu am fost suficient de bună și nu pentru că am o altă culoare decât majoritatea. De menționat: la momentul acela aveam și părul albastru. (râde) Și am intrat. Nu o să uit niciodată acel telefon. A fost unul din cele mai fericite momente din viața mea. Cât despre profesori și colegi, curios este că, dacă cineva a avut ceva reticențe față de mine, acel cineva a fost din rândul profesorilor. Dar, din prima zi, am avut încrederea și sprijinul total și necondiționat al profesorului meu de clasă, Florin Zamfirescu (care și acum mă susține), căruia îi mulțumesc de câte ori am ocazia. UNATC a fost primul loc din viața mea unde m-am simțit la fel cu toată lumea, m-am simțit acasă, am simțit că aparțin unui grup care are în comun ceva ce pentru mine e esențial - pasiunea pentru artă. Au fost cei mai frumoși și cei mai liberi ani. UNATC era, și cred că într-un fel sau altul o să fie întotdeauna, o oază în care te rupi de la ritmul în care evoluează lumea din jurul tău și te concentrezi pe lumea teatrului, lumea pieselor în care joci, a rolurilor pe care le repeți, îți dai timp să explorezi și să te bucuri. În plus, viața de student la Teatru, cel puțin în București, îți dă acces la evenimente artistice, te conectează la o lume liberă de multe din prejudecățile vieții de zi cu zi. Colegii mei de clasă, dar și de generație, în marea majoritate, mi-au fost și îmi sunt încă prieteni. Am fost o clasă eterogenă, cu oameni din toate colțurile țării și cu experiențe de viață foarte diferite, iar asta ne-a apropiat, ne-a făcut să ne sprijinim unii pe alții, să ne găsim puterea în fiecare dintre noi.
- De ce ai ales să pleci în State?
- Prietena mea din copilărie spune că asta mi-am dorit de mică și, în mare parte, e adevărat. Am crescut cu filme americane la cinema sau la TV, îmi plăcea foarte tare limba engleză și mi-am dorit să joc în engleză. Cred că am știut întotdeauna că o să plec în State, dar nu am știut când și cum. După ce am terminat facultatea, mă gândeam că poate or să vină "Statele" la mine. (râde) Nu am plecat din România pentru că nu aveam de lucru, de când am terminat facultatea și până am plecat din țară, am jucat constant, de cele mai multe ori în mai multe proiecte în același timp. Mi s-a părut amuzant, pentru că "îngrijorarea" exprimată de o profesoară din UNATC era că "ce o să joc eu în România?". Dar rolurile pe care le-am jucat au fost cam toate în același registru. Calitatea mea "exotică" mi-a dat întotdeauna de lucru, dar cu timpul, am simțit că stagnez, că nu mă exprim, că nu mă regăsesc în ce fac, că nu mă mai bucur. Iar când am jucat Tituba, în "Vrăjitoarele din Salem", la Constanța, mi-a devenit extrem de clar că vreau să joc personaje diverse, oameni de tot felul, iar în România nu prea era posibil. Pe de altă parte, tot ce se întâmplă în România, în viața artistică românească, avalanșa de prost gust și producțiile fără sens, calitatea vieții artistice din România, în general, faptul că actorii nu aveau nici un fel de protecție, de organizare sau de perspectivă, toate astea mi s-au părut fără rost. M-am trezit într-o zi și mi-am dat seama că trăiesc într-o lume care pentru mine nu mai înseamnă nimic. Pentru mine, actoria este, cu siguranță, pasiune, dar este și profesia mea. Iar ca să mi-o pot face cel mai bine, trebuia să găsesc și locul în care să funcționez cel mai bine și piața artistică în care sunt cea mai eficientă. Am venit în State să dau o audiție și atât. Am vrut să văd care este reacția mea față de acest loc, dar și reacția locului față de mine. Ne-am sincronizat și de aceea am ales să rămân. (râde)
"Nu cred că am râs niciunde în lume mai mult ca în România"
- Ce îți place cel mai mult în America? Este ceva care îți displace?
- Cel mai tare îmi place atitudinea de "I can" (eu pot). Mi-a luat ani să îi înțeleg valoarea și responsabilitatea. Și, mai ales, să îmi găsesc libertatea și relaxarea să cred în ea. Îmi place că lucrurile au sens aici, că există reguli care se aplică și funcționează. Îmi place că, dacă ceva nu funcționează, cineva sigur se ocupă de asta, sau dacă semnalezi anumite deficiențe, cineva va lua măsurile de rigoare. Îmi place că societatea asta te învață să nu închizi uși, să îți ții întotdeauna opțiunile deschise și să nu iei lucrurile personal, atunci când lucrezi. Îmi place și ideea de credit, nu neapărat cardul de credit, dar sistemul de "credit". De exemplu, în actorie, proiectele pe care le faci și le pui în CV se numesc credite. Asta înseamnă că faptul că ai jucat în filmul sau piesa respectivă este un pas înainte, oamenii cu care ai lucrat se adaugă la lista celor care cred în tine. Și asta se aplică în toate meseriile, niciun lucru pe care îl faci nu e în van. Îmi place că am prieteni cu care mă văd, știu oameni care au reușit prin forțele proprii, îmi place că oamenii vorbesc în permanență despre reușite, nu despre eșecuri, îmi place că oamenii se bucură de izbânzile altora, îmi place că oamenii din jur te susțin și, dacă pot, chiar te ajută. Nu cred că există ceva ce îmi displace în mod profund. Sunt lucruri de care mi-e dor: de mâncarea făcută de mama, de ieșitul și statul la bârfă ore-n șir cu prietenii și de verile la Vama Veche, unde dansam pe plajă până la răsărit, pentru a vedea cum iese soarele din mare, pe Boleroul lui Ravel. Și mi-e dor de umorul românesc, mi-e dor să râd cu prietenii mei de toate absurditățile care ne trec prin cap, să râdem unii de alții și de noi înșine, în același timp. Nu cred că am râs niciunde în lume mai mult ca în România.
- Știu că ai jucat alături de câteva celebrități americane... ai avut ocazia să cunoști câțiva "grei" de la Hollywood...
- Am avut șansa, încă de la începutul carierei, să joc alături de nume mari ale cinematografiei. În primul an de școală, am jucat în "Vacuums", realizat de compania "Stomp" din New York, un film produs de Quincy Jones, pe care am avut onoarea să îl cunosc personal la filmări și care i-a avut în distribuție pe regretatul James Rebhorn, pe Chevy Chase și Rose McGowan. În "Modigliani", un an sau doi mai târziu, am jucat alături de Andy Garcia, un actor desăvârșit, care se bucură să lucreze cu partenerul de platou și care m-a surprins prin relaxarea, modestia și deschiderea pe care nu te aștepți să le găsești la un nume atât de mare de la Hollywood. Pe platou la "Callas Forever", l-am cunoscut pe Jeremy Irons, la care m-a surprins simțul umorului, e un om foarte vesel și jovial, deși din rolurile pe care le face, nu reiese asta. În timpul Festivalului de Film din Manhattan, l-am cunoscut pe Daniel Baldwin, la care m-a impresionat puterea cu care a știut și știe să o ia mereu de la capăt și să se reinventeze. Într-una din piesele în care am jucat aici, coregrafia a fost făcută de Dianne McIntyre, un idol în lumea dansului din America. Acum doi sau trei ani am participat la un proiect cinematografic unic, regizat de Godfrey Reggio, un geniu în lumea artelor vizuale și care m-a frapat prin felul dedicat în care lucrează și prin respectul pe care îl are față de actori. Un alt film în care am jucat a fost scris și produs de Stephen Langford, cel care a creat un serial de mare succes aici, "Family Affair". E un om cu decenii de experiență în domeniu și cu care am avut o discuție foarte interesantă despre felul în care mă pot integra în industria filmului de aici. Ceea ce au toți "greii" în comun este o capacitate de muncă și de dăruire extraordinară, puterea de a se adapta și reinventa și o dragoste nemăsurată pentru ceea ce fac.
Un vis fără naționalitate
- Care este visul tău american, acel mult trâmbițat "the american dream"?
- Visul meu nu a avut naționalitate, am visat să îmi trăiesc viața făcând ceea ce iubesc și să iubesc ceea ce fac. Mi-am dorit să nu am un simplu job, ci să am carieră, să construiesc ceva durabil și real, să depășesc limitele impuse de o societate sau alta. Am vrut să văd cât de departe pot ajunge prin forțele mele, prin determinarea pe care mi-am educat-o, prin energia pe care sunt capabilă să o pun în ceea ce fac. Visul meu a devenit american când am luat decizia să vin aici și apoi când am ales să îmi continuu cariera aici. Iar ca noțiune, cred că "the american dream" este acceptarea faptului că ceea ce ai visat, ceea ce ți s-a părut atât de imposibil, încât nu ai avut curajul să îl definești ca dorință, poate deveni realitate. Tot ce trebuie să faci este să crezi cu toată puterea în asta și să înveți să spui DA!
- Sfaturi pentru cei care încearcă să ajungă în State?
- Cel mai important cred că este să știi de ce vrei să vii în State și ce vrei să faci aici. America e o țară care apreciază profesionalismul, capacitatea de muncă și de a deveni din ce în ce mai bun. Ca actor, cred că e foarte important să îți testezi capacitatea de a lucra aici, adică să vii fie să dai audiție pentru o școală, fie să stai o vreme ca să cunoști oameni din industrie și să mergi la audiții, înainte să iei decizia de a începe o carieră aici. Să înțelegi dacă poți funcționa aici sau nu. America e o țară care te solicită foarte mult emoțional, ești departe de mediul familiar de acasă, de felul în care ne raportăm unii la alții, în Europa. Cineva spunea despre New York că este locul unde vin oamenii care au nevoie să fie singuri. Cred că într-o măsură mai mică sau mai mare, asta se aplică pentru tot restul țării. Este o țară foarte mare, sunt state, orașe, în care oamenii locuiesc la distanță de zeci de kilometri unul de altul. Există un anume nivel de izolare, de singurătate, lucru care mie, personal, mi s-a părut și încă mi se pare câteodată complicat, venind din partea noastră de lume. La fel de important mi se pare ca, atunci când ai ajuns aici, să accepți America drept o experiență total nouă, care nu are legătură cu nimic din ce ai trăit până atunci, să eviți cât poți comparația cu viața de dinainte și să înțelegi că, în momentul în care ai ales să îți construiești o viață aici, nimic nu va mai fi niciodată ca înainte. O să fii pentru tot restul vieții tale un om nou, care nu mai este nici român în totalitate, dar nu poate deveni nici american în totalitate. E un proces greu să te așezi în această nouă identitate, dar cred că te transformă într-un individ eliberat de granițe și alte conotații limitative, te definește ca pe un cetățean al planetei, un om și atât.
- Ce ai de gând pentru viitor?
- Momentan, mă bucur de noua pasiune pe care mi-am descoperit-o: predau actorie în programul de vară de la New York Film Academy. Este extraordinar cât de mult îmi place, cât de mult îmi iubesc studenții și câtă iubire primesc de la ei. Predau aproape toate cursurile de actorie ale programului: tehnică, improvizație, vorbire și mișcare, dans, studiu de text, monologuri, business of acting - lucru care m-a făcut să îmi reîmprospătez toate cunoștințele în materie de actorie. Lucrez în paralel și la un film în care o să joc, dar o să îl și coproduc, împreună cu un prieten regizor, Matia Mollini, cu care am lucrat deja la câteva proiecte. Este un film bazat pe textul lui Matei Vișniec, "Teatru descompus", text de care m-am îndrăgostit la o lectură pe care am avut-o la Institutul Cultural Român din New York. Domnul Vișniec a avut amabilitatea să ne dea drepturile de a folosi textul dumnealui, iar acum lucrăm la ultimele detalii, înainte de a începe filmările în toamnă. Tot în toamnă am și premiera unui film pe care l-am realizat în 2012, "Digital Physics", un film independent, cu o distribuție internațională. Mai am câteva proiecte de film care sunt în fază de discuții și negocieri și despre care încă nu pot spune nimic. Îmi voi continua cariera în State, dar îmi doresc și o carieră internațională. Îmi place enorm să călătoresc și îmi doresc foarte tare să văd lumea, practicându-mi meseria, filmând sau mergând în turnee, în diverse colțuri ale lumii. Bineînțeles că mi-ar plăcea să joc și în filme românești, dar deocamdată nu mi-am găsit locul, în niciuna din poveștile cineaștilor români. Am, totuși, încredere că, mai devreme sau mai târziu, drumurile noastre se vor întâlni.
(San Francisco, SUA)