"Lumea virtuală condamnă creierul la o lene colosală"
- Domnule doctor, realitatea tristă a sondajelor arată că în lume, depresia creşte în mod îngrijorător. În România, se depistează anual 300.000 de noi cazuri de depresie, care ne situează, conform unor date ONU, pe locul 2 în lume. Ce se întâmplă cu lumea în care trăim?
- Nu sunt un fatalist să cred că lumea în care trăim va muri de tristeţe sau de depresie. Este însă o lume în profundă schimbare. Fiinţa umană are capacităţi nelimitate de adaptare, dar aceste capacităţi, ca să se poată exprima, au nevoie de timp. Dezvoltarea tehnologică a mijloacelor de comunicare creşte în proporţie geometrică, iar capacitatea noastră de adaptare rămâne lineară. În faţa ritmului infernal al tehnologiei ne trezim neputincioşi. Acum, indiferent unde suntem, suntem conectaţi permanent la toată informaţia mondială. Or, omul nu este proiectat să recepteze toată această informaţie, pentru că sistemul lui nervos îl obligă să raporteze totul la sensibilitate. Şi, brusc, i se pare că lumea devine ameninţătoare. Nu sunt mai multe nenorociri ca înainte, doar că acum suntem mereu la curent cu ele. Suntem în permanenţă bombardaţi cu ştiri negative, fiindcă media a devenit o oglindă foarte deformată a realităţii. Şi toată această realitate se răsfrânge şi asupra sentimentelor şi gândurilor noastre.
- Spuneaţi că lumea este în trecere de la un stadiu la altul. Să înţeleg că prefacerile care însoţesc această trecere provoacă, de fapt, depresia?
- Galaxia Gutenberg, cum a numit Marshall McLuhan această epocă ce a început cu inventarea tiparului, se prăbuşeşte. Când o galaxie dispare, în locul ei rămâne o gaură neagră. Aceasta se va umple cu lumea virtuală a internetului. Ne îndreptăm spre o civilizaţie virtuală. Dar întrebarea care se pune sună: "Este ea, din punct de vedere informaţional, superioară?". Omul primitiv a trăit într-o civilizaţie a imaginii suprapuse pe un conţinut. Faţă de acest conţinut, mintea omenească a construit imaginarul: o lume de vise, imagini, proiecţii, închipuiri. Curând vom trăi însă într-o lume de imagini fără conţinut, imagini prelucrate, adăugate, virtuale. Ni se livrează permanent pe stradă, la televizor, pe internet tot felul de imagini prefabricate, modele, ersatz-uri de imaginar. Atunci şi personalitatea noastră slăbeşte, imaginaţia la fel, capacitatea noastră de a visa, de a crea scade şi ea. Internetul vine din ce în ce mai aproape. Întâi era pe computer, apoi a ajuns pe telefon, acum există deja şi în ochelarii Google. În curând, vom trăi cu totul în această lume a imaginarului. Îi place creierului nostru lumea virtuală? Nu ştim, un lucru e însă sigur: îl condamnă la o lene colosală. Îi oferă totul de-a gata. Funcţionează exact ca drogurile. Senzaţia nu mai vine de unde ar trebui să vină, adică dinspre simţuri spre creier, unde creierul să o prelucreze. Drogul (ca şi internetul) întrerupe acest circuit normal, iar plăcerea se creează direct în creier, nu mai are o sursă reală, nu mai rezultă din simţuri, din contactul cu lumea adevărată, ci din efectul unei substanţe chimice asupra creierului, care ne dă senzaţii artificiale. Internetul e un paradis artificial, cum l-ar fi numit Baudelaire. Toate aceste schimbări profunde care se produc, trăitul artificial fără aderenţă la realitate, alienează fiinţa umană, o însingurează şi îi provoacă depresia.
"Tulburarea de atenţie cu hiperkinezie e provocată de internet"
- Psihicul uman se modifică, asta e cert. Sindromul ADHD (tulburarea de atenţie cu hiperkinezie) a crescut la vârsta adolescenţilor din SUA de peste trei ori, şi legătura nu se poate face decât cu internetul. Nu ştim cum vor fi copiii din "generaţia Z", cum au fost numiţi cei care s-au născut cu computerul şi nu se pot descurca fără el. E o generaţie cu alt sistem de gândire. Un lucru e cert, internetul a redus şi sentimentul responsabilităţii, şi încrederea în sine. Mă uit la studenţii soţiei mele, care e şi ea psihiatru. Când vine vorba să pună un diagnostic, niciunul nu e capabil să ia decizii de unul singur, se consultă imediat pe facebook, iar deciziile nu le iau neapărat pe argumente, ci pe numărul de "like"-uri.
- Am împrumutat obiceiurile Occidentului, acum pare că îi împrumutăm şi bolile. Cum vă explicaţi că depresia e mai ales apanajul lumii vestice?
- Depresia apare des în lumea occidentală, fiindcă este o lume ultrainformatizată. Presiunea informaţională este enormă, presiunea competiţională este şi ea enormă. Modelul competiţional a venit cu noi boli: anorexia, fiindcă trebuie să fim toţi slabi şi perfecţi, fobia socială şi atacul de panică, fiindcă presiunea e mare şi ne e frică de eşec, ne e teamă că nu vom fi la înălţime, depresia, fiindcă ne înstrăinăm de toţi. Societăţile necompetiţionale nu cunosc depresia. Ştiţi care e culmea? În dictaturi, s-a studiat, depresiile sunt mult mai puţine, ca şi sinuciderile. În faţa unui duşman comun, grupul se coagulează, devine suportiv. Apoi, în dictaturi există o anumită organizare ierarhică. Mintea omenească simte nevoia de ordine, este anti-entropică. Democraţia asta de tranziţie, democraţia anomică, aşa cum avem în România sau Ucraina, este o lipsă de ordine.
- Se spune că numai oamenii slabi fac depresie. Există o tipologie anume a celor care ajung să fie atinşi de această boală? Cine e mai predispus?
- Persoanele care au deprins o anumită "neajutorare învăţată"de la familiile lor sunt mult mai supuse riscului de depresie. Ce înseamnă asta? Eşti copil şi vrei să-ţi speli fusta, mama sare: "nu, stai liniştită şi învaţă, o spăl eu."Moare tata, tu vrei să dai o mână de ajutor la înmormânare, ţi se spune "nu, tu nu te stresa, ne descurcăm". În felul ăsta, eşti mereu învăţată să fii neajutorată, să facă mama, şoferul, servitorul ce ai putea face chiar tu. Mai departe, ieşi premiantă cu coroniţă şi intri în viaţa reală, unde te angajezi. Numai că la serviciu dai de Mărioara, care a rânit şi la vacă, a făcut şi şcoală, şi-a cusut şi fusta, a avut grijă şi de fraţii mai mici. Mărioara e adaptată şi a învăţat diferite mecanisme de mărire a rezistenţei la stres. Îşi pune fundul la bătaie, găseşte soluţii, în timp ce tu te chinui, eşti mereu în deficit, n-ai prieteni, nu ştii să supravieţuieşti neajutată, fiindcă ai fost mereu protejată. La final de an e promovată Mărioara, tu eşti doar felicitată că ţi-ai făcut bine treaba şi începi să-ţi distrugi imaginea de sine: "Cum adică? Sunt o incapabilă? Eu, care am fost mereu premiantă?". Culmea e că, atunci când vine vremea măritişului, tot Mărioara, care între timp s-a stilat şi a devenit şefă, e mai curtată. Şi uite aşa, te umpli de frustrări şi faci depresie. Ce se poate face? În primul rând, să ne educăm copiii să facă faţă unei situaţii reale, unei societăţi competiţionale. Să nu-i lăsăm să trăiască în puf, într-o lume imaginar-virtuală. Copiii cocoloşiţi sunt necompetitivi, fac depresie mai devreme sau mai târziu şi evadează în alcool, droguri sau jocuri virtuale.
- Putem găsi nenumărate definiţii pentru depresie, dar totul pleacă de la dezechilibrul care apare la un moment dat între neurotransmiţători. Ei sunt aceia care asigură mişcarea semnalului prin creierul nostru. Dacă între neurotransmiţători există o lipsă, mişcarea semnalului va fi mai lentă sau nu va fi deloc, iar corpul va intra în starea de depresie. Ce caracterizează starea de depresie? Anhedonia, cum spuneau anticii, adică lipsa plăcerii. Nimic din ceea ce mă bucura anterior, din ce îmi făcea plăcere nu mai există. Dar dacă lucrurile care îmi făceau plăcere nu mă mai interesează, nici activităţile care îmi făceau plăcere nu mă mai interesează: nici cititul, nici sexul, nici călăritul, nici statul cu prietenii, nici vacanţele etc. Dacă nu există plăcere, nu există motivaţie. Iar dacă nu există motivaţie, nu mai există acţiune. Apoi, o altă caracteristică a depresiei este lentoarea. Totul se face mai lent, cu încetinitorul. Depresivul merge cu paşi lenţi, apăsaţi, cu bărbia în piept, răspunde cu greu la întrebări, gândurile sunt încâlcite în cap, ce făcea altădată într-o oră face acum în patru. Chiar percepţia lumii se face mai lent, iar atenţia e şi ea mult mai lentă, o seamă de lucruri îţi scapă, nu mai poţi face asociaţii şi sinteze logice, iar memoria nu mai receptează chiar totul. Se întâmplă exact ce se întâmplă la un calculator, unde memoria RAM este blocată. Mult mai greu procesează, până răspunde îţi vine să dai doi pumni la ecran. E nevoie de minute bune să-ţi aminteşti un vers, o poveste, un nume. Lumea se îndepărtează de tine şi tu de ea. În depresie, se mai produce şi o micşorare a sentimentului vital. Îţi pierzi puterea de a trăi. Dacă ţi se îngustează orizontul vital, nu mai poţi vedea viitorul, timpul se termină undeva foarte aproape de tine şi atunci eşti foarte tentat să te întorci cu faţa spre trecut. Aşa nu mai poţi înainta. Ba mai mult, începi să te simţi o povară pentru ceilalţi. Îţi pierzi încrederea şi imaginea de sine. Trăieşti doar cu imaginea a ceea ce ai fost cândva. Simţi că nu ai pentru ce continua. Îţi pierzi şi motivaţia şi curiozitatea de a trăi mai departe. În definitiv, noi pentru ce trăim mai departe? Dincolo de motivaţiile de ordin profesional sau afectiv pe care ni le găsim fiecare, trăim şi din curiozitate. Viaţa e frumoasă cât timp ea ne poate oferi surprize, cât timp există o doză de neaşteptat, cât timp din ceea ce trăim ne rămâne bucuria, ca în titlul cărţii lui Jean Giono. Îmi spunea un pacient de-al meu depresiv: "Sunt zile întregi în care, peste tot cartierul meu, ninge cu cenuşă". În depresie, dispar culorile, nu le mai poţi percepe, dispar mirosul, gustul, alimente care-ţi plăceau nu-ţi mai spun nimic. Sensibilitatea tactilă se toceşte şi eşti într-o anestezie afectivă. Nu mai ai poftă de mâncare, eşti constipat, totul e lent, nu mai ai dorinţă sexuală, bărbaţii nu mai au erecţie, femeile nu mai ajung la orgasm, toată viaţa instinctuală se stinge, nu mai ai vitalitate, în plus, nu poţi dormi. Ai insomnie sau hipersomnie, nu vrei să te mai ridici din pat ca să nu înfrunţi o nouă zi.
Tristeţea nu e depresie
- Când ştim că deprimarea de care suferim a depăşit limitele normalităţii, că ar trebui dusă la doctor?
- Să ne înţelegem, când suferi un doliu, când pierzi ceva sau pe cineva, o fiinţă dragă, un loc de muncă, un statut, o avere, intervine tristeţea adâncă. Dar tristeţea nu e depresie. Tristeţea, ca sentiment, poate să fie o sursă fertilă pentru creaţie, poate oferi o viziune asupra lumii, te poate ajuta să te cunoşti mai bine. Ea este absolut normală în anumite momente ale vieţii. Şi, cu cât te îndepărtezi de eveniment, scade în intensitate şi începi să uiţi circumstanţa traumatizantă, că aşa ne-a lăsat Dumnezeu, să uităm şi să mergem mai departe. Unii însă nu pot face lucrul ăsta şi, cu cât trece timpul, se lasă tot mai cuprinşi de durere, lasă depresia profundă să se instaleze. E foarte important de ştiut că boala numită depresie, odată instalată, începe să modifice structura anatomică a creierului, să lase cicatrici care pot duce mai târziu la alte boli psihice, la demenţă ş.a.m.d. De aceea, dacă cineva se recunoaşte în simptomele de mai sus sau un apropiat îi sugerează că are un comportament deviat, e salvator să meargă de urgenţă la medicul psihiatru. Degeaba merge la psiholog, degeaba mănâncă naturist, degeaba îşi schimbă stilul de viaţă, depresia e o boală a neurotransmiţătorilor şi, netratată, lasă sechele. Doar medicul are responsabilitate medicală şi poate prescrie un tratament. Lumea trebuie să ştie şi să înţeleagă că există antidepresive care rezolvă 85% din depresii, care au schimbat radical faţa lumii şi au golit spitalele de psihiatrie de pacienţi, fiindcă pot fi luate acasă. Au redus suferinţa a zeci de milioane de oameni. Ele chiar funcţionează, atât timp cât sunt luate corect şi recurgerea la ele e obligatorie în cazul depresiei. Abia apoi pacientul se poate gândi, ca terapie adjuvantă, la psihoterapie sau altele. Eu lucrez în echipă cu şase psihoterapeuţi care ţin şedinţe de terapie şi sunt în permanentă legătură cu mine.
"Internetul ne uniformizează. Ne face să ne pierdem identitatea"
- Vă propun să ne întoarcem la pericolele cu care ne ameninţă internetul. Unul dintre ele e, în mod sigur, însingurarea. Nu contribuie şi ea la instalarea depresiei?
- Noi nu putem evolua, ca indivizi, în afara afecţiunii şi a comunicării. Avem nevoie de atenţia, dragostea şi prezenţa reală a altor oameni în jurul nostru. Or, comunicarea în reţea e o falsă comunicare. Pentru că acolo, pe internet, suntem cvasianonimi, nu ne asumăm toate consecinţele dialogului, nu ne interesează real problemele celuilalt, suntem mai curajoşi şi mai iresponsabili decât în viaţa reală. Totul e superficial, oricând putem şterge un prieten şi adăuga altul, care nu ne pune probleme. Ne dăm like sau share, ne complimentăm gratuit, toată lumea e prietenoasă, dar când ai nevoie de ajutor, eşti singur, n-ai pe cine suna. Mai grav decât lipsa unei comunicări reale mi se pare însă pericolul dezidentificării pe care internetul îl aduce.
- La ce vă referiţi exact?
- Internetul ne uniformizează, ne face să ne pierdem identitatea, personalitatea, să semănăm unii cu alţii. Ce înseamnă să ai identitate? Să ştii cine eşti, unde eşti, cum eşti în raport cu ceilalţi, care sunt valorile tale. Ce te face pe tine unic? În ce crezi tu? Să te asumi! Să-ţi asumi punctele de vedere, credinţele, unicitatea, nu să le adopţi pe ale altora. Să-ţi asumi valorile personale şi să le raportezi la cele universale. Fiindcă degeaba ai valori personale, dacă ele sunt deraiate, eronate, dacă sunt false.
- Întâlniţi tot timpul tineri la cabinet. Care sunt acele valori fundamentale care credeţi că au început să se piardă, să se clatine?
- În primul rând, solidaritatea umană. Iubirea faţă de ceilalţi. Cum pot să fiu eu fericit, dacă nu-i iubesc pe ceilalţi, dacă le sunt ostil? Cum aş putea să-mi fac meseria, cum aş putea, de pildă, să fiu doctor sau jurnalist, dacă nu iubesc cu adevărat oamenii? Apoi, responsabilitatea. Ce trebuie să fac eu? Ce ţine de mine? Care-mi sunt obligaţiile, datoriile? Moralitatea. Adevărul. Dreptatea. Respectul faţă de ceilalţi. Empatia faţă de aproapele meu, să-l simt şi să-l pot ajuta. Credinţa în Dumnezeu şi sentimentul că fac parte dintr-o comunitate. Cea mai mare parte a celor care trăiesc de unii singuri, extraşi din grupuri, departe de Dumnezeu, sfârşesc în alienare şi depresie. Şi lista e mult mai lungă.
- Ce sfaturi le daţi tinerilor dependenţi de internet? Cum ar putea să se regăsească, să se reconstruiască, să scape din hăţişul virtual?
- Credeţi că şi cultura, creaţia, tot acest bagaj intelectual ne-ar putea ajuta să aruncăm o ancoră în realitate, ne-ar putea oferi o anumită viziune despre viaţă, care să ne sprijine mai departe?
- Pe termen lung, cultura e o sursă inepuizabilă de fericire şi de satisfacţie, care nu mai depinde nici de corpul care se degradează şi îmbătrâneşte, nici de banii din cont, care se pot împuţina. Cultura e o valoare sigură. Îmi amintesc că eram foarte săraci şi trăiam modest, la ţară, unde mama era farmacistă, iar tata era medic, aveau domiciliu obligatoriu şi, fiindcă era iarnă, mama m-a învăţat literele pe geamurile aburite. Aveam doar patru ani când am descoperit că cititul e cel mai mare remediu împotriva plictiselii şi e şi cel mai bun prieten. La 13, 14 ani, citisem deja toate cărţile de aventuri şi science fiction accesibile vârstei mele, în special pe cele ale fabulosului Jules Verne, care îmi creaseră cu totul alte orizonturi. Cititul te schimbă în profunzime, adaugă alte şi alte straturi fiinţei tale. Dar dacă nu te interesează nimic pe lume, din ce să-ţi găseşti motivaţia de a
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
