Howard DELL: Uitaţi visul american. Trăiţi visul românesc

"Tânăr şi neliniştit", şi-a găsit pacea în România

- A devenit cunoscut datorită "nemuritorului"serial în care a jucat rolul detectivului Troy Hawkins. Dar viaţa lui bate filmul. Născut în Canada, într-o familie mixtă, cu mamă albă şi tată negru, dovedeşte de mic abilităţi sportive de excepţie (face bob, atletism, joacă baschet şi fotbal american) pentru a-şi descoperi, în final, vocaţia actoricească şi pe aceea de antrenor de excepţie, meserie pe care a ales să o practice şi în România. Supravieţuitor al unui transplant de ficat, Howard e recunoscător pentru că i s-a dăruit încă o dată viaţa şi încearcă să merite darul primit -

În Bucureşti, cu arme şi bagaje

- Dintre toate ţările lumii pe care le-ai vizitat, de ce ai ales tocmai România, Howard?

- Prima dată am venit în România în 2003, în perioada în care o antrenam pe Raluca Sandu (jucă­toarea de tenis). Prin intermediul ei am cunoscut mai mulţi români, iar unii dintre ei mi-au devenit buni prieteni. Apoi, după ce Raluca a renunţat la tenis, eu mi-am văzut de treburile mele, dar am păstrat legă­tura cu prietenii din Ro­mâ­nia şi, cam o dată pe an, veneam în Bucu­reşti, câte două săptămâni, ca să-i vizitez. Aşa au trecut mai mulţi ani, până când, în noiembrie 2013, unul dintre aceşti prieteni mi-a vorbit despre o potenţială colaborare: un club select, proaspăt deschis la mar­ginea Bucureştiului, îşi dorea o întâlnire cu mine, datorită reputaţiei mele de an­trenor. Se spune că sunt unul dintre cei mai buni din lume. (râde cu modestie). Adevărul e că tehnica mea poate să facă minuni cu sportivi din cinci domenii diferite - tenis, golf, fotbal, atletism şi baschet - iar asta e ceva foarte rar. În orice caz, am venit aici, am mers şi am văzut clubul, am discutat cu oamenii de acolo şi am început să mă gân­desc serios la po­sibilitatea de a accepta a­ceastă colaborare. Final­mente, am zis "OK", am bătut palma şi iată-mă în Bucu­reşti, cu arme şi bagaje. În fond, tot ceea ce făceam în California pot să fac şi aici.

- Tocmai. Dar de ce aici şi nu acolo?

- Canadienii sunt un neam destul de călător, ne plac aventurile, experienţele noi pe care ni le oferă necunoscutul. Şi-apoi eu întotdeauna m-am ghidat du­pă acel citat din Oscar Wilde, pe care l-a făcut ce­lebru Robert Kennedy: "Some men see things as they are and ask why. Others dream things that never were and ask why not."(n. red. "Unii oameni văd lucrurile aşa cum sunt şi întreabă de ce. Alţii visează lucruri care nu au existat niciodată şi întreabă de ce nu.") Mereu am fost omul lui "de ce nu?". Mai mult decât atât, după ce ai trăit o jumătate de viaţă în California, în Newport Beach, o zonă "îm­bâcsită", non-culturală, unde sunt case de milioane de dolari ale unor oameni care au impresia că totul li se cuvine, care nu sunt interesaţi decât de modă şi de bârfe, care se comportă ca şi cum ar stă­pâni planeta, deşi n-au realizat nimic cu substanţă în existenţa lor, te saturi şi vrei altceva, vrei să re­găseşti viaţa nor­mală, în sensul de viaţă adevărată. Or, eu mi-am dat seama că această viaţă adevărată exis­tă în România, aici, în Bucureşti. Oraşul nu are acel aspect de me­tro­polă-monstru, peisajul urban e mai dulce, mai uman: sunt case cu un nivel de înăl­ţime decent, sunt multe case vechi (păstraţi-le şi pre­ţuiţi-le, căci ele sunt ade­vă­rate comori!), sunt încă mul­te străzi pietruite... Aşa ceva e de negăsit în New York sau Los Angeles. Gândeşte-te, de pildă, că între L.A. şi San Diego sunt două sute de kilometri şi pe acest spaţiu se înghesuie douăzeci şi şapte de milioane de oameni! Mergi cu maşina şi nici nu-ţi dai seama când ieşi dintr-un oraş şi intri în altul - şi sunt vreo şapte înşirate pe acest traseu! E o nebunie! Apoi, societatea ro­mânească e... mai paşnică! Din nou, mai umană! Şi aţi izbutit să vă păstraţi destul de mult din acel set de norme ale bunei cuviinţe din timpurile de demult. Uite, chiar zilele trecute, eram într-un res­tau­rant când a venit un grup de români, iar bărbaţii au tras scaunele doamnelor şi au aşteptat să se aşeze ele întâi! Ce imagine minunată! Mi-a adus aminte de tatăl meu şi de Canada mea natală. De altfel sunt multe lucruri de-aici care-mi aduc aminte de Canada, de acea parte a Canadei unde am crescut şi care se numeşte Scutul Canadian: clima este si­mi­lară cu cea de aici, relieful - lacurile, râurile, pădurile, într-o anu­me nuanţă de verde, mai închisă şi mai "plină", mai ro­bus­tă, dealurile ro­tunjite, îmbră­cate într-o mantie de iarbă... Ceea ce lipseşte din Scu­tul Cana­dian sunt munţii. Nu există nişte munţi pro­priu-zişi, ci doar nişte înălţimi stân­coase, care nu se pot com­para nici pe departe cu Car­paţii. Şi mai e ce­va de care îmi dau seama acum, vor­bind cu tine: sen­timen­tul de comu­nitate, acea im­presie că oa­me­nii trăiesc împreună, unii cu alţii, şi nu izolaţi. N-am mai în­tâlnit asta de când am plecat din Belleville. Belle­ville e un oraş micuţ, cu treizeci de mii de locui­tori şi un melanj arhitec­tu­ral: sunt multe clădiri vechi, în stil colonial britanic, şi al­tele, destul de puţine, cu structură ceva mai mo­der­nă, dar nu "du­reros"de modernă. Însă, ceea ce e ca­racteristic şi ceea ce dă sa­voare tra­iului de acolo e spiritul de co­munitate. Care - acum realizez - mi-a lipsit! Ce să mai vorbesc de ferma unde am crescut, care este o oază rurală la mar­ginea oraşului: închipuieşte-ţi un teren imens şi verde, unde sunt multe ani­male şi livezi de meri, peri şi cireşi, cât vezi cu ochii. Cât m-am mai căţărat eu prin copacii ăia şi ce bătăi cu mere încin­geam în copilărie, cu fratele şi cu suro­rile mele! Peisajul ăsta l-am regăsit în România, deci cum aş putea să nu iubesc ţara voastră?!

- N-ai avut nicio problemă de acomodare, nu te-a deranjat nimic la sistemul social şi adminis­tra­tiv românesc? Una e să vizitezi o ţară, să joci rolul turistului, şi alta e să devii trăitor în ea.

- E adevărat, dar România e o ţară civilizată şi, din multe puncte de vedere, cât se poate de în pas cu timpul. Fireşte, eu am avantajul că locuiesc într-un apartament la club, deci sunt scutit de orice fel de tracasări gospo­dăreşti - dacă se sparge o ţeavă sau se înfundă vreun sifon, dau telefon la recepţie şi imediat vine cineva care rezolvă problema. De mâncat, mă­nânc, de cele mai multe ori, la restaurant, de cir­culat, circul cu taxiul - fiindcă nu am încredere în abilităţile mele de şofer în traficul bucureştean (râde) - aşa că, în direcţia asta, sunt privilegiat. Până acum, m-am ocupat de obţinerea ac­telor necesare şederii legale aici: viză de lucru etc. Şi urmează chestiunile legate de planurile mele profesionale. Însă, oricum, la modul general, eu sunt un tip foarte adaptabil, iau lu­crurile aşa cum se prezintă. Sunt precum apa curgă­toare: mă mulez pe relief... Iar românii sunt, în ma­joritate, foarte prietenoşi şi săritori. Şi, în orice caz, e de datoria mea să mă adap­tez, nu de datoria românilor să-mi facă mie pe plac. Mi se pare o chestiune de bun simţ să respecţi regulile şi obiceiurile locului.

Îngerul de pază al cardiacilor

- Cu ce te ocupi acum, mai exact, în Bucureşti?

- Pe lângă activitatea de consultant şi antrenor spor­tiv, fac în continuare film - am terminat de curând fil­mările la o peliculă cu Ste­ven Seagal, în care am ju­cat rolul principal negativ, şi intenţionez să-mi deschid şi o clinică privată, o cli­nică medicală. Sunt expert terapeut (mi-am făcut specializarea în Los Angeles, la cea mai mare clinică dedicată proble­melor cardiace din lume) pe o pro­cedură care se numeşte EECP (n. red. "Enhanced Ex­ternal Counterpulsation"- contrapulsaţie exter­nă) şi care în România încă nu se realizează. EECP re­pre­zintă proverbialul "glonţ magic"pentru afec­ţiunile cardiace - angină, infarct miocardic, cardio­patie ischemică etc. În mod tradiţional, aceste pro­bleme sunt rezolvate prin intervenţii invazive - stent-uri, by-pass-uri, etc. Cu EECP, nu mai ai nevoie de ele. Aceasta este o terapie non-invazivă (practic, omul nu face decât să stea întins pe un pat, în timp ce e conectat la nişte aparate; nimeni nu-l înţeapă, nimeni nu-l taie, nimeni nu-l lezează în niciun fel), fără efecte secundare, care a fost inventată la Harvard şi a fost perfecţionată de chinezi. Tratamentul stan­dard constă în treizeci şi cinci de şedinţe de o oră, care se desfăşoară pe parcursul a 6-7 săptămâni. În plus, terapia EECP poate fi folosită şi profilactic, mai ales de către atleţi. Iar efectele ei sunt fenomenale! O oră de tratament echivalează cu antrenamentul cardio pe care îl obţii după ce alergi la un maraton cu durată standard, numai că primeşti aceste beneficii în timp ce inima ta se odihneşte, deci ea devine mult mai puternică. Pe lângă probleme cardiace punctuale care se rezolvă, EECP are darul de a regenera întregul organism. În esenţă, omul întinereşte cu cel puţin zece ani! După încheierea tratamentului de treizeci şi cinci de şedinţe, poţi să repeţi procedura o dată pe lună. Doar ca să menţii efectele. Aceasta este re­co­mandarea terapeuţilor, însă este important de ştiut că, în cazul EECP, nu există riscul de supradoză. Terapia aceasta se practică în cele mai mari spitale din lume şi rezultatele, după cum îţi spuneam, sunt fabuloase.

- Când vei deschide această clinică?

- Toată aparatura este deja în România. Mo­men­tan, am instalat-o în clinica clubului şi voi începe tratamentele la sfârşitul lunii iulie. Urmează ca, în con­tinuare, să fac şi ceilalţi paşi de natură juridică, birocratică şi practică (sediu etc).

- Care vor fi preţurile pe care le vei practica?

- Pe de o parte, sunt realist. Ştiu care este situaţia economică din România, ştiu că posibilităţile fi­nan­ciare ale românilor sunt reduse. Pe de altă parte, dacă ar fi să-mi aplic singur o "ştampilă", aceea ar fi că sunt un om căruia îi place să ajute. Dacă iz­bu­tesc să îmbunătăţesc viaţa cuiva chiar şi pentru puţin timp, dacă izbutesc să fac pe cineva fericit, atunci eu con­sider că mi-am înde­pli­nit misiunea şi am drep­tul să zâmbesc. Aşa că preţul unei şedinţe de EECP va fi de o sută de euro, deci, tra­ta­men­tul-standard, de trei­zeci şi cinci de şedinţe, va costa trei mii cinci sute de euro. Îmi doresc, de ase­me­nea, foarte mult, să in­tru într-o serie de discuţii cu persoanele abilitate, ast­­fel încât să vedem dacă nu putem identifica o for­mulă prin intermediul că­reia, la fel ca în Marea Bri­tanie, costul tratamen­tului să fie acoperit de sis­temul de să­nă­tate. Pentru că, în felul acesta, literal­men­te, sute sau chiar mii de vieţi ar pu­tea fi salvate şi în Ro­mânia.

- Să vorbim şi despre cariera ta de actor. Ai luat deja contact cu domeniul cine­ma­tografiei din Ro­mâ­­­nia.

- Da, şi mi se pare că situaţia e excelentă! Există mai multe studiouri mari şi puternice şi un număr impresionant de profesio­nişti! Singura problemă mi se pare a fi aceea că nu există un sistem unificat, prin intermediul căruia aceste studiouri să aducă proiecte în România. Eu lu­crez acum pe o idee în această di­recţie: reprezint un grup din Los Angeles, care are 150 de milioane de do­lari investiţi în proiecte de film, şi mă aflu în dis­cuţii cu cei de la Media Pro, astfel încât producţiile respective să fie filmate în România. Ar fi un bun în­ceput pentru implementarea unui sis­tem de mediere.

Muzică şi un suflet-pereche

- Howard, cum a reacţionat familia ta când i-ai anunţat că te muţi în România?

- Nu le-am spus că mă mut aici, ci că o să stau aici o vreme. (râde) Dar oricum, şi familia, şi prie­tenii mei sunt obişnuiţi cu spiritul meu de explorator. Dacă i-ai suna acum pe oricare dintre ei şi le-ai spune că Howard a intrat în programul spaţial al NASA şi urmează să plece în spaţiu cu prima navetă, cu toţii ţi-ar zice "A, da? Tipic pentru Howard!". Nu ar avea o reacţie şocată sau disperată. (râde) Oricum, noi nu mai stăteam împreună de ani şi ani de zile, deci, nu e ca şi cum aş fi plecat acum, pentru prima dată, din cuib. Părinţii mei locuiesc în continuare în Belleville, în casa copilăriei mele, fratele meu este în Suedia, de douăzeci şi cinci de ani, iar surorile mele sunt una în California şi cealaltă în Toronto. De fapt, singurul lu­cru care îi interesează, indiferent unde m-aş afla, e răs­punsul la întrebarea "Eşti fericit?". Dacă eu le spun "Da", atunci totul e în regulă.

- Şi eşti fericit, Howard?

- Da! Dar aş putea să fiu şi mai fericit.

- Ce îţi lipseşte?

- Sufletul-pereche. Vezi, părinţii mei s-au iubit şi se iubesc şi azi incredibil de mult. Sunt trup şi suflet unul pentru celălalt. Asta îmi doresc şi eu. Deşi nu mă tem de singurătate. Sunt capabil să trăiesc singur, să mă motivez şi să mă încurajez singur. Dar atunci când există cineva lângă tine, cineva care să te mân­gâie, să te sprijine, să te în­cu­rajeze, să te motiveze şi, mai presus de orice, a că­rui iubire sinceră şi profun­dă s-o simţi... valoarea vie­ţii tale creşte exponen­ţial! Din păcate, sufletul-pereche, persoana aceea cu care poţi să comunici din­colo de cuvinte şi alături de care păşeşti prin viaţă mână în mână şi inimă lân­gă inimă... e foarte greu de găsit.

- În aşteptarea ei, cu ce-ţi mai umpli viaţa?

- Cânt la pian şi vocal. Dintre toate lucrurile la care mă pricep, la muzică mă pricep cel mai bine, cred că asta e adevărata mea chemare şi totuşi, în mod paradoxal, tocmai mu­zicii nu m-am dedicat niciodată la modul serios. O situaţie pe care, măcar într-o anume măsură, aş vrea s-o corectez. De ase­me­nea, intenţionez să iau lecţii de limba română. Lim­bile străine sunt o pasiune a mea dintot­dea­una - vorbesc trei limbi străine fluent şi mă descurc ono­rabil în încă două-trei. Cu studiul românei sunt încă în fază incipientă. Ceea ce am prins din zbor, până acum, mă ajută să înţeleg cam 30% dintr-o conver­saţie, dar ce bine o să fie când o să pot să înţe­leg 70-80%! În rest, vreau să descopăr muzeele din Bucu­reşti şi vreau să mă urc în maşină şi să pornesc să co­lind ţara. Am auzit că e fascinantă!

- Poate că ultima mea întrebare e prematură, dar totuşi ţi-o adresez: ce înseamnă România pen­tru tine acum?

- Mă simt foarte bine aici, mă simt acasă. Nu mă simt deloc ca un străin. Iar dacă cineva mi-ar cere sfatul, dacă m-ar întreba "Merită să mă mut în Ro­mânia?", i-aş răspunde, fără să clipesc, că da. Întâl­nesc mulţi români care-mi mărturisesc că visul lor este să meargă să trăiască în America, iar eu le spun tuturor că ar trebui să se gândească de două ori, le spun că eu am trăit "visul american"şi că, în opinia mea, el nici nu poate să se compare cu "visul româ­nesc".

Mulţumim doamnelor Iuliana Marciuc şi Maria­na Rusen, de la TVR 2, pentru ajutorul acor­dat în realizarea acestui interviu.