Pentru cei care îl preţuiesc pe autorul Cronicii de familie (şi suntem mulţi după ce cărţile lui au fost reeditate sau traduse, aproape toate cele ce meritau), dar şi pentru cei preocupaţi de viaţa spirituală, iată o carte inedită care-i va interesa. Când a evadat din R.P.R., în 1960, Petru Dumitriu avea 35 de ani şi o situaţie socială şi materială rară pentru un tânăr scriitor din România comunistă: Premiul de Stat, funcţii de conducere în sistemul editorial şi Uniunea Scriitorilor, includerea în manuale şcolare, privilegii, călătorii, bani. Pentru toate acestea, prozatorul foarte cultivat şi talentat, dar cu origine "nesănătoasă"şi studii în Germania nazistă făcuse "pactul cu diavolul". Se vânduse, punându-şi înzestrările în slujba propagandei de Partid şi a "realismului socialist", fără să aibă nici măcar scuza unor utopice convingeri doctrinare. A mai trăit în străinătate, în Germania şi Franţa, încă 42 de ani, timp în care a publicat mai multe romane şi eseuri scrise în franceză şi engleză, între care şi capodopera sa, "Incognito". Conaţionalii din ţară şi din exil (chiar cei ce admiteau că trilogia "Cronică de familie", cu toate concesiile ideologice, rămâne unul din marile romane balzaciene ale literaturii române) nu-i puteau ierta compromisurile morale şi estetice intitulate "Drum fără pulbere" (romanul despre construirea Canalului, publicat în 1951) sau "Pasărea furtunii"din 1952, pe care cei din generaţia mea au avut-o ca lectură obligatorie în şcoala elementară. Iar în 1996, când a revenit pentru prima oară la Bucureşti după 36 de ani, la invitaţia lui Ion Iliescu şi s-a lăsat folosit de acesta, primind în schimb funcţia de consilier cultural itinerant, intelectualii din opoziţie au văzut în susţinerea partidului ce luase puterea o continuitate a vechilor compromisuri interesate. Trebuie spus că viaţa lui Petru Dumitriu în Occident n-a fost pe măsura aşteptărilor şi a valorii lui reale. A trebuit să trăiască din slujbe oarecare, fără legătură cu vocaţia sa de scriitor, ba mai mult, să accepte postura umilitoare de întreţinut al unui Mecena. Trecerea de la statutul de vedetă îndestulată la anonimat şi sărăcie, dezamăgirile, l-au dus în anii '70 la crize existenţiale grave, până în pragul sinuciderii. S-a salvat prin puterea morală a rugăciunii şi prin meditaţie, concretizată în mai multe eseuri pe teme metafizic-religioase (de altfel, acestea - problema răului din om, a iubirii de semeni, a revelaţiei unui Dincolo de cunoaşterea raţională etc. - apăreau diseminate şi în romane). Non credo, oro, scrisă în engleză în ultimii ani de viaţă, este cartea testamentară a lui Petru Dumitriu, un amestec de eseu filosofic şi confesiune, o autobiografie spirituală, cu atât mai interesantă cu cât autorul nu e preocupat doar de salvarea sufletului propriu ci şi a omului ca specie ameninţată. De la nu cred, nu ştiu, mă rog, la pietatea care dă sens existenţei, Petru Dumitriu nu dă lecţii, ci îşi povesteşte propria aventură spirituală, jalonată de evenimentele vieţii sale în Estul comunist şi în Vestul egoist, cu învăţămintele lor. Vorbeşte de bine despre fiecare dintre femeile iubite - Henriette Yvonne Stahl, Irina Medrea, cu care a avut două fete, şi Françoise Mohr, marea dragoste târzie, care i-a stat alături până la sfârşit. Nu ezită să-şi spovedească păcatul de tânăr jurnalist flămând care se decide în 1947 să se facă frate cu dracul pentru a trece puntea şi modul cum această tovărăşie îi devine insuportabilă: "am scris tot ce a stors din mine partidul tiran, ca şi din toţi cei care doreau să supravieţuiască: submisiune, sclavie. Eram plătit regeşte, dar după câţiva ani am decis că nu mai pot şi nu mai vreau să continui. Durase prea mult ca să trec podul peste râul Timpului. Acum aveam peste 30 de ani şi trebuia să scriu cărţi adevărate, din suflet, şi să ispăşesc pentru mizeriile pe care le scrisesem sub comunişti". Cu toate dezamăgirile şi crizele de identitate, Occidentul i-a dăruit şi bunătatea, nobleţea sufletească a unor oameni care l-au salvat din nefericiri, tot aşa cum rugăciunea (rostită numai în româneşte, limba copilăriei lui) l-a vindecat de teama de moarte, căci ea este "oferirea, dăruirea şi abandonarea sinelui nostru sub formă de vorbire adresată Celui Necunoscut pe care îl numim în mod tradiţional Dumnezeu".
Selecţia "Formula AS"
Petru Dumitriu, "Non credo, oro. Nu cred, mă rog", traducere de Ruxandra Diana Dragolea; prefeţe de Ion Vartic şi Marta Petreu, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 400 p.
Pentru cei care îl preţuiesc pe autorul Cronicii de familie (şi suntem mulţi după ce cărţile lui au fost reeditate sau traduse, aproape toate cele ce meritau), dar şi pentru cei preocupaţi de viaţa spirituală, iată o carte inedită care-i va interesa. Când a evadat din R.P.R., în 1960, Petru Dumitriu avea 35 de ani şi o situaţie socială şi materială rară pentru un tânăr scriitor din România comunistă: Premiul de Stat, funcţii de conducere în sistemul editorial şi Uniunea Scriitorilor, includerea în manuale şcolare, privilegii, călătorii, bani. Pentru toate acestea, prozatorul foarte cultivat şi talentat, dar cu origine "nesănătoasă"şi studii în Germania nazistă făcuse "pactul cu diavolul". Se vânduse, punându-şi înzestrările în slujba propagandei de Partid şi a "realismului socialist", fără să aibă nici măcar scuza unor utopice convingeri doctrinare. A mai trăit în străinătate, în Germania şi Franţa, încă 42 de ani, timp în care a publicat mai multe romane şi eseuri scrise în franceză şi engleză, între care şi capodopera sa, "Incognito". Conaţionalii din ţară şi din exil (chiar cei ce admiteau că trilogia "Cronică de familie", cu toate concesiile ideologice, rămâne unul din marile romane balzaciene ale literaturii române) nu-i puteau ierta compromisurile morale şi estetice intitulate "Drum fără pulbere" (romanul despre construirea Canalului, publicat în 1951) sau "Pasărea furtunii"din 1952, pe care cei din generaţia mea au avut-o ca lectură obligatorie în şcoala elementară. Iar în 1996, când a revenit pentru prima oară la Bucureşti după 36 de ani, la invitaţia lui Ion Iliescu şi s-a lăsat folosit de acesta, primind în schimb funcţia de consilier cultural itinerant, intelectualii din opoziţie au văzut în susţinerea partidului ce luase puterea o continuitate a vechilor compromisuri interesate. Trebuie spus că viaţa lui Petru Dumitriu în Occident n-a fost pe măsura aşteptărilor şi a valorii lui reale. A trebuit să trăiască din slujbe oarecare, fără legătură cu vocaţia sa de scriitor, ba mai mult, să accepte postura umilitoare de întreţinut al unui Mecena. Trecerea de la statutul de vedetă îndestulată la anonimat şi sărăcie, dezamăgirile, l-au dus în anii '70 la crize existenţiale grave, până în pragul sinuciderii. S-a salvat prin puterea morală a rugăciunii şi prin meditaţie, concretizată în mai multe eseuri pe teme metafizic-religioase (de altfel, acestea - problema răului din om, a iubirii de semeni, a revelaţiei unui Dincolo de cunoaşterea raţională etc. - apăreau diseminate şi în romane). Non credo, oro, scrisă în engleză în ultimii ani de viaţă, este cartea testamentară a lui Petru Dumitriu, un amestec de eseu filosofic şi confesiune, o autobiografie spirituală, cu atât mai interesantă cu cât autorul nu e preocupat doar de salvarea sufletului propriu ci şi a omului ca specie ameninţată. De la nu cred, nu ştiu, mă rog, la pietatea care dă sens existenţei, Petru Dumitriu nu dă lecţii, ci îşi povesteşte propria aventură spirituală, jalonată de evenimentele vieţii sale în Estul comunist şi în Vestul egoist, cu învăţămintele lor. Vorbeşte de bine despre fiecare dintre femeile iubite - Henriette Yvonne Stahl, Irina Medrea, cu care a avut două fete, şi Françoise Mohr, marea dragoste târzie, care i-a stat alături până la sfârşit. Nu ezită să-şi spovedească păcatul de tânăr jurnalist flămând care se decide în 1947 să se facă frate cu dracul pentru a trece puntea şi modul cum această tovărăşie îi devine insuportabilă: "am scris tot ce a stors din mine partidul tiran, ca şi din toţi cei care doreau să supravieţuiască: submisiune, sclavie. Eram plătit regeşte, dar după câţiva ani am decis că nu mai pot şi nu mai vreau să continui. Durase prea mult ca să trec podul peste râul Timpului. Acum aveam peste 30 de ani şi trebuia să scriu cărţi adevărate, din suflet, şi să ispăşesc pentru mizeriile pe care le scrisesem sub comunişti". Cu toate dezamăgirile şi crizele de identitate, Occidentul i-a dăruit şi bunătatea, nobleţea sufletească a unor oameni care l-au salvat din nefericiri, tot aşa cum rugăciunea (rostită numai în româneşte, limba copilăriei lui) l-a vindecat de teama de moarte, căci ea este "oferirea, dăruirea şi abandonarea sinelui nostru sub formă de vorbire adresată Celui Necunoscut pe care îl numim în mod tradiţional Dumnezeu".
Pentru cei care îl preţuiesc pe autorul Cronicii de familie (şi suntem mulţi după ce cărţile lui au fost reeditate sau traduse, aproape toate cele ce meritau), dar şi pentru cei preocupaţi de viaţa spirituală, iată o carte inedită care-i va interesa. Când a evadat din R.P.R., în 1960, Petru Dumitriu avea 35 de ani şi o situaţie socială şi materială rară pentru un tânăr scriitor din România comunistă: Premiul de Stat, funcţii de conducere în sistemul editorial şi Uniunea Scriitorilor, includerea în manuale şcolare, privilegii, călătorii, bani. Pentru toate acestea, prozatorul foarte cultivat şi talentat, dar cu origine "nesănătoasă"şi studii în Germania nazistă făcuse "pactul cu diavolul". Se vânduse, punându-şi înzestrările în slujba propagandei de Partid şi a "realismului socialist", fără să aibă nici măcar scuza unor utopice convingeri doctrinare. A mai trăit în străinătate, în Germania şi Franţa, încă 42 de ani, timp în care a publicat mai multe romane şi eseuri scrise în franceză şi engleză, între care şi capodopera sa, "Incognito". Conaţionalii din ţară şi din exil (chiar cei ce admiteau că trilogia "Cronică de familie", cu toate concesiile ideologice, rămâne unul din marile romane balzaciene ale literaturii române) nu-i puteau ierta compromisurile morale şi estetice intitulate "Drum fără pulbere" (romanul despre construirea Canalului, publicat în 1951) sau "Pasărea furtunii"din 1952, pe care cei din generaţia mea au avut-o ca lectură obligatorie în şcoala elementară. Iar în 1996, când a revenit pentru prima oară la Bucureşti după 36 de ani, la invitaţia lui Ion Iliescu şi s-a lăsat folosit de acesta, primind în schimb funcţia de consilier cultural itinerant, intelectualii din opoziţie au văzut în susţinerea partidului ce luase puterea o continuitate a vechilor compromisuri interesate. Trebuie spus că viaţa lui Petru Dumitriu în Occident n-a fost pe măsura aşteptărilor şi a valorii lui reale. A trebuit să trăiască din slujbe oarecare, fără legătură cu vocaţia sa de scriitor, ba mai mult, să accepte postura umilitoare de întreţinut al unui Mecena. Trecerea de la statutul de vedetă îndestulată la anonimat şi sărăcie, dezamăgirile, l-au dus în anii '70 la crize existenţiale grave, până în pragul sinuciderii. S-a salvat prin puterea morală a rugăciunii şi prin meditaţie, concretizată în mai multe eseuri pe teme metafizic-religioase (de altfel, acestea - problema răului din om, a iubirii de semeni, a revelaţiei unui Dincolo de cunoaşterea raţională etc. - apăreau diseminate şi în romane). Non credo, oro, scrisă în engleză în ultimii ani de viaţă, este cartea testamentară a lui Petru Dumitriu, un amestec de eseu filosofic şi confesiune, o autobiografie spirituală, cu atât mai interesantă cu cât autorul nu e preocupat doar de salvarea sufletului propriu ci şi a omului ca specie ameninţată. De la nu cred, nu ştiu, mă rog, la pietatea care dă sens existenţei, Petru Dumitriu nu dă lecţii, ci îşi povesteşte propria aventură spirituală, jalonată de evenimentele vieţii sale în Estul comunist şi în Vestul egoist, cu învăţămintele lor. Vorbeşte de bine despre fiecare dintre femeile iubite - Henriette Yvonne Stahl, Irina Medrea, cu care a avut două fete, şi Françoise Mohr, marea dragoste târzie, care i-a stat alături până la sfârşit. Nu ezită să-şi spovedească păcatul de tânăr jurnalist flămând care se decide în 1947 să se facă frate cu dracul pentru a trece puntea şi modul cum această tovărăşie îi devine insuportabilă: "am scris tot ce a stors din mine partidul tiran, ca şi din toţi cei care doreau să supravieţuiască: submisiune, sclavie. Eram plătit regeşte, dar după câţiva ani am decis că nu mai pot şi nu mai vreau să continui. Durase prea mult ca să trec podul peste râul Timpului. Acum aveam peste 30 de ani şi trebuia să scriu cărţi adevărate, din suflet, şi să ispăşesc pentru mizeriile pe care le scrisesem sub comunişti". Cu toate dezamăgirile şi crizele de identitate, Occidentul i-a dăruit şi bunătatea, nobleţea sufletească a unor oameni care l-au salvat din nefericiri, tot aşa cum rugăciunea (rostită numai în româneşte, limba copilăriei lui) l-a vindecat de teama de moarte, căci ea este "oferirea, dăruirea şi abandonarea sinelui nostru sub formă de vorbire adresată Celui Necunoscut pe care îl numim în mod tradiţional Dumnezeu".
Alte articole din acest numar
- Răspuns pentru MARIA CHIVOIU - Bacău, F. AS nr. 1109 - "Oferiţi-mi şi mie o reţetă naturistă împotriva cancerului"
- "Ciuperca tibetană mi-a stopat cancerul"
- Din reţetele domnului farmacist Bobaru: Plante aromatice - CIMBRUL
Nu exista comentarii
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra aici!
Recomandari
