Stabilit de la 16 ani în Olanda, el concetează în întreaga lume, în diferite formații și proiecte. Am avut plăcerea să îl revăd după trei ani, pe scena Ateneului din București, alături de Filarmonica "George Enescu", ca invitat al maestrului muzicii de film din Franța, Vladimir Cosma, născut, ca și Marius, în București. Micul grup al lui Marius Preda a fost sarea și piperul serii festive, în care Vladimir Cosma și-a prezentat succesele unei cariere de 50 de ani.
Ucenic la un mare maestru: Vladimir Cosma
- Marius, revii pe scena Ateneului, alături de Vladimir Cosma, după trei ani, iar între timp ai mai concertat în orchestra sa în numeroase alte spectacole. Cum v-ați întâlnit, cum a pornit această colaborare?
- Abia acum am aflat și eu adevărul. Cu câțiva ani în urmă, cineva i-a trimis în Franța un CD pentru a asculta un instrumentist și a vedea dacă îl vrea în orchestră. Vladimir Cosma a ascultat și a spus "Nu, eu îl vreau pe băiatul de la țambal, e unic!". Prima colaborare am avut-o în 2011, când maestrul a cântat pentru prima oară în România după 50 de ani, apoi am mai concertat în orchestra sa de vreo 50 de ori. Astă vară, am avut un turneu foarte frumos în aer liber, în amfiteatre, în Franța, am intrat și în studio cu el, pentru înregistrări. Pentru mine, e un vis devenit realitate. Am crescut cu filmele cărora el le făcea muzica, cu "Marele blond cu un pantof roșu", și nu-mi imaginam că-l voi cunoaște personal. Mai mult, maestrul mă îndrăgește foarte mult, mă ia peste tot cu el, suntem buni prieteni și vorbim de la egal la egal. Dumnezeu îți face câteodată astfel de surprize frumoase. Am început să scriu și eu muzică de film, îmi place foarte mult domeniul acesta. E ca un puzzle în care poți aduna toate cunoștințele tale despre muzică și despre instrumente, e fascinant.
- Cu ce alți artiști ai mai colaborat recent?
- Cu George Benson, care este un legendar chitarist de jazz. Lui i s-a părut că țambalul și chitara se potrivesc foarte bine și m-a invitat să cântăm împreună trei piese, în concertul pe care l-a susținut la Marsilia. În luna iunie, voi pleca la New York pentru a mă întâlni cu el, cu alți muzicieni și producători din lumea jazzului. Ce m-a impresionat în concertul cu Benson a fost grija acordată oricărui detaliu din show, sunetului, luminilor. Artiștii americani sunt maeștri ai improvizațiilor, însă au în spate o structură organizatorică bine pusă la punct, iar show-urile ies impecabil.
- Ce te-a impresionat la prima ta vizită în New York, capitala mondială a jazzului?
- Bineînțeles, nivelul foarte ridicat al muzicienilor ce cântă acolo, în orice club ai intra, cât ar fi el de obscur și de lăturalnic. Asculți puștani de 15-17 ani, care cântă cu o maturitate uluitoare. În plus, am primit o lecție privind mentalitatea. Noi ne lăudăm: "Ai văzut, băi, ce mașină au trimis ăia după mine?". Eu îmi recunosc anumite snobisme, de care nu am reușit să scap. În New York, unde parcarea costă de te îndoaie, ai să vezi mari muzicieni care se urcă cu instrumentele în brațe în autobuz, stau în spate până ajung aproape de club, apoi continuă pe jos. Ai să vezi muzicieni, care vin în Europa și cântă pe câteva mii de euro pe seară, cum merg acolo în club pentru 20 de dolari. Pentru ei nu e important doar banul, ci și nevoia de a transmite ce au făcut nou, ce au mai învățat, unui public avizat.
"Ca să concertez în România, trebuie să mă invit singur și pe banii mei"
- Acum trei ani, erai entuziasmat de contactul cu publicul român, de posibilitățile de a concerta mai des aici. Cu ce impresii te întorci acum în Olanda, după o săptămână petrecută la București?
- Am să spun adevărul, chiar dacă supără. Sunt foarte dezamăgit, văd un regres evident. Citesc dezamăgirea, blazarea pe fețele oamenilor și, mai ales, pe ale celor din lumea artistică. Totul a devenit o sclavie, o alergătură pentru a prinde o cântare pe 50 de euro. Cine se mai gândește să evolueze, să facă ceva nou, în astfel de condiții? Oamenii parcă nu mai au vlagă, nu mai au nimic de spus. Și în Occident lucrurile merg mai prost, e criză, dar acolo există scăpare. În România, și dacă ar veni o groază de bani, ei nu ne vor scăpa de cei care vor să rămânem proști, să ne mulțumim cu facilul, cu nivelul de jos. Orașul e plin de afișe cu artiști străini care în Occident nu mai înseamnă nimic, iar aici, cântă pentru a nu știu câta oară la Sala Palatului. Mi-ar plăcea să văd mai multe afișe cu artiști români, dar văd numai spectacole cu zeci de cântăreți de muzică populară, înghesuiți cu toții, mici de tot, pe un afiș a cărui grafică e făcută parcă de un copil. Nu se pune preț pe detaliile conceperii unui spectacol, în care contează la fel de mult sonorizarea și luminile. Eu, dacă vreau să pun la cale un concert în România, trebuie nu doar să bag mâna în propriul buzunar, ci și să mă ocup de toată organizarea. Dar eu sunt muzician, trebuie să mă ocup de muzică. Cu toate astea, îmi doresc foarte mult să concertez aici, poate reușesc să organizez de Crăciun un concert. Dar vreau să fac ceva de calitate, un spectacol, nu să vând o marfă. Vreau să fiu artist, nu un entertainer de evenimente sponsorizate.
"Am cântat de la 9 ani la nunți"
- Acesta a fost motivul pentru care ai ales să pleci din țară?
- Renunțasem de doi ani să fac muzică, pentru că nu mai suportam să cânt la nunți, nu îmi mai plăcea conjunctura și starea în care mă afundam. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar cântam de la nouă ani la nunți, la corturile țiganilor sau la români, mereu înconjurat de oameni mari. Asta m-a ajutat să învăț multe lucruri, dar nu mai voiam să continuu așa. Mă rugam zi de zi lui Dumnezeu să-mi arate drumul, să facă ceva cu viața mea, să nu îmi pierd talentul. Îmi amintesc că era penultima zi de școală a anului 1993, veneam pe jos tocmai de la Liceul "Dinu Lipatti", era iarnă grea, cu nămeți mari, am căzut de trei ori, eram deznădăjduit și m-am rugat tot drumul la Dumnezeu. Când am ajuns teafăr acasă, mama mi-a ieșit în întâmpinare cu contractul în Olanda. A fost scăparea mea.
- Te-ai acomodat în Olanda, o poți considera acum acasă?
- M-am simțit de la început în largul meu. Cum poți fi altfel, când la doi ani după ce ai ajuns într-o țară străină, câștigi o groază de bani, cânți cu mari muzicieni internaționali? Există și în Occident o mafie muzicală, se folosesc de tine, dar în schimb ajungi pe scene mari, îți faci o imagine, un nume. În America și în Europa de Vest există un obicei pe care îl apreciez. Dacă ești cu adevărat bun, la un moment dat, te vor scoate la lumină, se vor lăuda cu tine. Dacă m-am acomodat? Am ajuns să gândesc în olandeză, nu în română. Însă asta nu înseamnă că pot considera Olanda ca fiind acasă. Acasă e doar acolo unde deschid ușa și mă întâmpină soția și copiii. Pentru ei am rămas în Olanda. Altfel, oamenii sunt ciudați, iar eu am mai multe angajamente la Paris, de pildă. Însă sistemul de învățământ din Olanda este excepțional. Pentru a avea ceva asemănător în Franța, ar trebui să dau 2500 de euro lunar, iar aici e gratuit.
- Tu provii dintr-o familie cu șapte generații de lăutari. Sunt și băieții tăi atrași de muzică?
- Băieții mei abia așteaptă să se trezească să meargă la școală. Merg acolo cu o plăcere nebună, iar apoi vin să îmi povestească cum a fost, ce au mai învățat. Copiii olandezi sunt cei mai fericiți elevi din lume, școlile au un sistem de predare senzațional. E o mare plăcere să te sune acasă directorul școlii și să-ți spună: "Suntem fericiți să avem elevi ca băieții dumneavoastră!". Plus că profesoara lor de matematică e româncă, suntem recunoscuți peste tot în lume la matematică. Mai puțin la noi acasă, unde îi așteptăm la aeroport cu flori pe fotbaliști, nu pe cei ce au câștigat medalii la Olimpiada de Matematică. Băieții mei, Edward Nicolae și Thomas Paul, cântă la contrabas și la pian. Bă, frate, cântă de te-nnebunesc, sunt mai buni ca mine. Eu am crescut cu "Cine-a pus cârciuma-n drum", ei cu "Summertime". I-am crescut în același spirit muzical în care am crescut și eu. Tot talentul pe care l-au moștenit din atâtea generații, plus educația muzicală pe care au primit-o în casă, ce au învățat de la mine, toate astea s-au acumulat și se simte în tot ceea ce cântă.