Pentru cei care îl prețuiesc pe autorul Cronicii de familie (și suntem mulți după ce cărțile lui au fost reeditate sau traduse, aproape toate cele ce meritau), dar și pentru cei preocupați de viața spirituală, iată o carte inedită care-i va interesa. Când a evadat din R.P.R., în 1960, Petru Dumitriu avea 35 de ani și o situație socială și materială rară pentru un tânăr scriitor din România comunistă: Premiul de Stat, funcții de conducere în sistemul editorial și Uniunea Scriitorilor, includerea în manuale școlare, privilegii, călătorii, bani. Pentru toate acestea, prozatorul foarte cultivat și talentat, dar cu origine "nesănătoasă"și studii în Germania nazistă făcuse "pactul cu diavolul". Se vânduse, punându-și înzestrările în slujba propagandei de Partid și a "realismului socialist", fără să aibă nici măcar scuza unor utopice convingeri doctrinare. A mai trăit în străinătate, în Germania și Franța, încă 42 de ani, timp în care a publicat mai multe romane și eseuri scrise în franceză și engleză, între care și capodopera sa, "Incognito". Conaționalii din țară și din exil (chiar cei ce admiteau că trilogia "Cronică de familie", cu toate concesiile ideologice, rămâne unul din marile romane balzaciene ale literaturii române) nu-i puteau ierta compromisurile morale și estetice intitulate "Drum fără pulbere" (romanul despre construirea Canalului, publicat în 1951) sau "Pasărea furtunii"din 1952, pe care cei din generația mea au avut-o ca lectură obligatorie în școala elementară. Iar în 1996, când a revenit pentru prima oară la București după 36 de ani, la invitația lui Ion Iliescu și s-a lăsat folosit de acesta, primind în schimb funcția de consilier cultural itinerant, intelectualii din opoziție au văzut în susținerea partidului ce luase puterea o continuitate a vechilor compromisuri interesate. Trebuie spus că viața lui Petru Dumitriu în Occident n-a fost pe măsura așteptărilor și a valorii lui reale. A trebuit să trăiască din slujbe oarecare, fără legătură cu vocația sa de scriitor, ba mai mult, să accepte postura umilitoare de întreținut al unui Mecena. Trecerea de la statutul de vedetă îndestulată la anonimat și sărăcie, dezamăgirile, l-au dus în anii '70 la crize existențiale grave, până în pragul sinuciderii. S-a salvat prin puterea morală a rugăciunii și prin meditație, concretizată în mai multe eseuri pe teme metafizic-religioase (de altfel, acestea - problema răului din om, a iubirii de semeni, a revelației unui Dincolo de cunoașterea rațională etc. - apăreau diseminate și în romane). Non credo, oro, scrisă în engleză în ultimii ani de viață, este cartea testamentară a lui Petru Dumitriu, un amestec de eseu filosofic și confesiune, o autobiografie spirituală, cu atât mai interesantă cu cât autorul nu e preocupat doar de salvarea sufletului propriu ci și a omului ca specie amenințată. De la nu cred, nu știu, mă rog, la pietatea care dă sens existenței, Petru Dumitriu nu dă lecții, ci își povestește propria aventură spirituală, jalonată de evenimentele vieții sale în Estul comunist și în Vestul egoist, cu învățămintele lor. Vorbește de bine despre fiecare dintre femeile iubite - Henriette Yvonne Stahl, Irina Medrea, cu care a avut două fete, și Françoise Mohr, marea dragoste târzie, care i-a stat alături până la sfârșit. Nu ezită să-și spovedească păcatul de tânăr jurnalist flămând care se decide în 1947 să se facă frate cu dracul pentru a trece puntea și modul cum această tovărășie îi devine insuportabilă: "am scris tot ce a stors din mine partidul tiran, ca și din toți cei care doreau să supraviețuiască: submisiune, sclavie. Eram plătit regește, dar după câțiva ani am decis că nu mai pot și nu mai vreau să continui. Durase prea mult ca să trec podul peste râul Timpului. Acum aveam peste 30 de ani și trebuia să scriu cărți adevărate, din suflet, și să ispășesc pentru mizeriile pe care le scrisesem sub comuniști". Cu toate dezamăgirile și crizele de identitate, Occidentul i-a dăruit și bunătatea, noblețea sufletească a unor oameni care l-au salvat din nefericiri, tot așa cum rugăciunea (rostită numai în românește, limba copilăriei lui) l-a vindecat de teama de moarte, căci ea este "oferirea, dăruirea și abandonarea sinelui nostru sub formă de vorbire adresată Celui Necunoscut pe care îl numim în mod tradițional Dumnezeu".