Gabriela Adameşteanu e una dintre puţinele scriitoare de la noi pasionate de politică şi istorie (un volum al ei de interviuri din 1995 se intitulează chiar "Obsesia politicii"). În toate cărţile de proză ce-i poartă semnătura, viaţa personajelor fictive, destinele familiale, psihologiile sunt determinate şi malformate de contextul istoric, de evenimentele secolului 20 românesc şi de consecinţele lor sociale. Cu atât mai incitantă este această nouă carte în care renunţă la scenografiile ficţiunii şi la tehnicile narative ingenioase prin care obţinea impresia de autenticitate pentru a ne da propria versiune asupra celor trăite nemijlocit. Spre deosebire de alte cărţi de memorialistică desfăşurate cronologic şi urmărind un autoportret flatant, "Anii romantici" are ca ax evenimentul major al celor din generaţia mai vârstnică, schimbarea din decembrie 1989 pe care nu mai speram că o vom apuca. Ce a urmat, perioada dintre 1990-1997, pe care autoarea o numeşte "anii romantici", a fost într-adevăr pentru mulţi români un timp de Sturm und Drang, de furtună şi avânt, de implicare civică entuziastă, militantă pentru democratizarea ţării. Gabriela Adameşteanu a abandonat atunci literatura, în care era deja cineva după succesul răsunător al "Dimineţii pierdute", şi s-a dedicat trup şi suflet gazetăriei, conducând revista "22" a Grupului pentru Dialog Social, aflată de partea opoziţiei la guvernul FSN. Efortul idealist al acelei perioade care a ţinut-o timp de 15 ani departe de vocaţia ei de prozatoare i se pare azi naiv şi cu realizări discutabile, dar cu atât mai mult s-a simţit datoare să-şi spună propria versiune despre trecutul recent: "Pentru mine, această carte reprezintă o victorie a vieţii contra imaginaţiei, a realităţii contra ficţiunii. Dar poate şi ce am scris aici este tot ficţiune, ficţiunea mea despre viaţa trăită sub semnul miracolului istoric şi al neliniştii că ne vom întoarce de unde scăpaserăm". Bazată pe memoria involuntară, pe asociaţiile de gânduri şi amintiri, mărturia pendulează înainte şi înapoi prin propria biografie, oprindu-se la întâmplări şi scene semnificative, în care cititorul matur se poate recunoaşte iar cel tânăr, coroborându-le cu alte documente, poate reconstitui, din adevăruri parţiale şi subiective, o epocă agitată, ale cărei mistere persistă şi azi. Anii iniţiali de frenezie a libertăţii, de activism pasionat de partea opoziţiei democratice, au declinat în dezamăgire când s-a înţeles că lupta pentru putere se dădea peste capetele noastre, de solide reţele din umbră, cu alte mize decât idealurile unor naivi de bună credinţă şi cu criterii morale. Neobişnuit pentru astfel de cărţi e şi că, în mărturia ei, Gabriela Adameşteanu foloseşte o dublă perspectivă: cea dinăuntrul întâmplărilor în chiar momentul producerii lor şi una detaşată, a istoricului şi politologului care a căpătat în timp o altă înţelegere şi evaluare, inclusiv a propriilor erori. O altă marcă originală e că, deşi se simte că are simpatii şi antipatii printre VIP-urile societăţii civile, se abţine de la răfuieli şi anecdotică denigratoare, admiţând că fiecare îşi are adevărul lui subiectiv, că fiecare vede altceva dintr-o realitate trăită. Chiar opiniile ei s-au schimbat şi s-au nuanţat pe parcurs fiindcă "anii romantici au fost plini de diversiuni şi manipulări, iar cei mai importanţi actori ai acelui timp încă nu dezvăluie numele regizorilor". O amară constatare este şi că temele şi întrebările acelor ani au fost compromise de politicieni în luptele lor pentru putere şi avere.
Fie că povesteşte despre lumea editorială şi literară dinainte de 1990, despre prietenii şi colegii de atunci, sau schiţează portrete ale unor personalităţi din exil de care s-a apropiat după aceea, fie că îşi evocă genealogia pe linie paternă şi maternă (o mină de aur pentru viitorii exegeţi preocupaţi de genetica operei literare), romanciera & jurnalista are mereu în vedere contextul, coordonatele generale pe care se petrec evenimentele, întâmplările şi confruntările, la care meditează dubitativ, fără să se ipostazieze nici în avocat, nici în procuror.