Un Prospero magistral
...Un gest temerar, zic eu, acela ca un director al oricărui teatru din lume să includă în repertoriu una dintre piesele-metaforă scrise de Shakespeare (1564-1616). Un gest temerar şi din partea oricărui actor din lume, acela de a-l include pe lista personajelor shakespeariene pe care şi-ar dori să le interpreteze, pe însuşi Prospero! Dar iată că Ion Caramitru îşi asumă aceste temerare încercări! Iar ele îi reuşesc cu brio!
În Marea Britanie, regizori de seamă s-au încumetat să descâlcească înţelesurile, mereu în contemporaneitate, ale piesei. Actori de frunte ai scenei britanice l-au... "atacat" pe Prospero. Cu aproape două secole în urmă, legendarul Kean întruchipa, în 1857, un Prospero năucitor. Ceva mai încoace, Richard Burton, Michael Redgrave şi, mai apoi, în travesti, fireşte, fiica lui, sublima Vanessa Redgrave, stârneau şuvoaie de ovaţii, dându-i viaţă aceluiaşi neliniştitor Prospero pe scena faimosului teatru "Barbican" din Londra.
În 1978, la Bucureşti, Liviu Ciulei emoţiona iubitorii de teatru cu "Furtuna" lui, stârnind... furtuni de aplauze în sala de la Grădina Icoanei (azi sala "Toma Caragiu") a teatrului Bulandra. "Spectacolul lui Liviu Ciulei a fost cu totul deosebit, pentru că el era făcut de un deschizător de drumuri", spune Caramitru în excepţionalul caiet-program de sală. "Ciulei era îndrăgostit de frumuseţea clasică a unui text cum este «Furtuna», dar preocupat şi de revigorarea lui. În viziunea lui Ciulei, Prospero era un artist închis în atelierul lui. De aceea, pe scenă, erau foarte multe elemente plastice surprinzătoare...". În spectacolul lui Ciulei, Prospero era întruchipat magistral de George Constantin. "Poate că în acel spectacol însuşi Ciulei ar fi trebuit să-l interpreteze pe Prospero", spune Caramitru. "A avut acest gând. Apoi a renunţat. Păcat! Cred că ar fi fost cel mai bun".
În viziunea regizorului bulgar de renume internaţional Alexander Morfov (invitat de Caramitru să pună în scenă un spectacol la Teatrul Naţional, şi care a ales să realizeze "Furtuna", după William Shakespeare), Prospero este un personaj care poate influenţa lumea. "În spectacolul lui Ciulei, Prospero era artistul absolut, care supraveghea lumea de undeva de sus. În spectacolul nostru - gândit ca «teatru în
teatru», Prospero, duce de Milano, victimă a tot felul de uzurpări şi trădări din partea unor prieteni, rude şi aliaţi, aruncat de Furtună împreună cu fiica sa, Miranda, şi câţiva prieteni pe o insulă sălbatică împrejmuită de ape tulburi este un vizionar care poate avea imaginea distrugerii lumii. Şi poate de aceea Morfov şi cu mine am fost de acord să sugerăm o asemănare a lui Prospero cu... Einstein", mai spune Caramitru.
Alături de Caramitru - magistral Prospero! - apar tineri şi excepţionali actori ai Naţionalului bucureştean: Crina Semciuc (Miranda), Mihai Călin (Caliban), Istvan Teglas (Ariel) - ca să-i citez doar pe cei ce interpretează rolurile principale. Decorul - alcătuit la vedere şi deosebit de sugestiv - este semnat de Nikola Toromanov. Costume: Andrada Chiriac. Mi-ar fi plăcut ca acest spectacol, care ne aduce în faţă convulsiile dintotdeauna ale lumii, convulsii şi războaie ca în vremea lui Shakespeare, trădări, suciri, uzurpări şi minciuni ca în vremea noastră, să fie însoţit de acordurile lui Mozart, geniul care, cu muzica lui, a ştiut să ne spună că viaţa poate fi şi foarte frumoasă...
Adaggio la "Anonimul veneţian"
Şi tot la Naţionalul bucureştean şi tot de curând a avut loc o altă premieră - de data asta un "spectacol de cameră", i-aş spune - un spectacol foarte tentant, începând chiar cu titlul: "Anonimul veneţian". Autor: Giuseppe Berto, important scriitor italian, co-autor, împreună cu Enrico Maria Salerno, al scenariului unui film mult iubit, care a făcut să curgă şiroaie de lacrimi şi prin cinematografele româneşti în care a rulat pe la începutul anilor '70. Să fim bine înţeleşi: nu e vorba, nicidecum, de vreo dramoletă siropoasă, gen practicat în unele seriale! Nu! Este vorba despre întâlnirea tragică a unor oameni care s-au iubit, cândva, cu pasiune, care se mai iubesc încă, dar care se întâlnesc, în ultima clipă, într-o Veneţie care moare odată cu frumuseţea ei. Se
reîntâlnesc într-un decor înfrigurat, în care aflăm că unul dintre ei este pe moarte. O lecţie tulburătoare, despre faptul că trebuie să ne bucurăm de fiecare clipă pe care o trăim. Că viaţa trebuie trăită cu plenitudine, gonind gândul morţii inevitabile. În varianta românească a acestei sfâşietoare poveşti de dragoste, presărată, aşa cum se întâmplă şi în viaţă, cu momente de voioşie, El şi Ea sunt interpretaţi de Ioan Andrei Ionescu şi Ilinca Goia. Excelenţi, amândoi, cu har bogat, conduşi cu mână sigură de regizorul spectacolului - Ion Caramitru. Ce-i drept, în scenele de iubire năvalnică, aflată sub semnul tragic şi inevitabil al morţii, cei doi actori m-au convins mai puţin decât au făcut-o cândva, în filmul cu acelaşi nume al lui Enrico Maria Salerno, Tony Musante şi Florinda Bolkan. Excelentă traducerea Olgăi Mărculescu. Superbă muzica ce însoţeşte din când în când spectacolul: fragmente din Concertul pentru oboi şi orchestră de coarde în Re minor de Alezzandro Marcello (1684-1750)... presupusul Anonim veneţian!