Şi totuşi, n-am citit încă până acum despre ceea ce înseamnă pentru un copil să asiste la înfruntarea zilnică dintre două fiinţe pe care le iubeşte necondiţionat: mama şi bunica. Suferinţa mea, netămăduită până acum, când sunt la rândul meu bunică, a pornit tocmai din cauza unor neînţelegeri între mama şi bunica (mama tatălui meu), cea cu care am locuit cât timp a trăit.
Până la urmă, tot faptele trebuie judecate, nu vorbele, aşa că ar trebui să încep prin a le povesti pe cele de care mi-aduc aminte că au fost cele dintâi în ordinea firească a timpului. Chiar dacă nu aveam decât trei, patru ani, puteam să simt în fiecare dimineaţă că bunica lângă care creşteam, Mama bună, cum îi ziceam, nu este chiar aşa de bună şi nici prea bucuroasă că trebuie să mă aibă în grijă, cât părinţii mei erau la serviciu. Când mă pieptăna şi îmi împletea cozile, mă trăgea de păr, câteodată voit, deşi stăteam nemişcată, cuminte, pe scăunelul pe care mă aşeza. Nu înţelegeam de ce se poartă aşa şi, pe de altă parte, nu ştiu de ce simţeam că nu trebuie să le spun părinţilor ce mi se întâmpla. Şi n-am spus, pentru că n-aş fi vrut să o certe pe bunica pentru mine, căci eu o iubeam, totuşi. De aceea, într-o zi am rugat-o pe mama să mă tundă scurt, ca să mă pot pieptăna singură. O iubeam mult pe bunica şi nu înţelegeam de ce se supăra pe mine cam fără motiv. Când venea fiica ei la noi, mătuşa Lenuţa, sora mai mică a tatii, n-aveam voie să stau în cameră cu ele, ca să nu aud ce povestesc. Nu înţelegeam de ce se temeau să le aud poveştile şi n-am înţeles multă vreme nici de ce, atunci când mama era la lucru, făceau împreună câte o inspecţie în toate dulapurile noastre, scoteau de-acolo hainele, le suceau pe toate părţile şi-apoi făceau comentarii, ţâţâiau din buzele strânse şi clătinau din cap, ca şi cum ar fi văzut cine ştie ce minune. Poate că nu le plăcea că mama avea rochii colorate şi nu umbla îmbrăcată tot în culori cenuşii, cum umblau ele.
Atunci când aveam oaspeţi, situaţia se schimba, eram dintr-o dată alintată de faţă cu toţi, lăudată şi mângâiată demonstrativ. Am simţit naiv, copilăreşte, duplicitatea bunicii, pe care nu o puteam explica, şi pentru că nu-mi plăcea, atunci când venea cineva la noi, fugeam de acasă. Sigur că asta nu rezolva problemele, ba mai mult, adăuga şi altele la cele care existau deja şi, în scurtă vreme, mi s-a dus buhul că aş fi un copil neascultător, deşi eu nu voiam decât să fie înţelegere între cei lângă care creşteam.
Halviţa
Din vremea şcolii, ţin minte că niciodată bunica nu se bucura de faptul că terminam fiecare clasă mereu pe locul întâi, în vreme ce verişoara mea, Aurica, fata mătuşii Lenuţa, de-abia dacă lua vreo menţiune. Ajunsesem să înţeleg că ea era preferata bunicii, era fata fetei ei, şi nu fata nurorii, cum eram eu. Într-o zi, când bunica a venit de la piaţă, ne-a chemat şi ne-a împărţit halviţa pe care o cumpărase pentru noi. Bucata verişoarei mele era de două ori mai mare decât a mea. Atunci m-am ascuns în grădină şi am plâns. Dar întâmplarea asta a fost nimic pe lângă ceea ce s-a petrecut atunci când noi, amândouă nepoatele, am fost la băi cu bunica.
Câtă vreme ea îşi făcea tratamentul, noi ne jucam în parcul din faţa pavilionului în care eram cazate. Acolo venea un vânzător cu un cărucior de îngheţată şi primeam zilnic bani de la bunica, să ne cumpărăm câte un cornet. Într-o zi nu mi-am cumpărat îngheţată, mi-am păstrat banii, ca să-mi pot cumpăra, când voi fi adunat şi alţii, o cutie de creioane colorate, pe care o văzusem în vitrina unei librării. A doua zi, bunica mi-a dat banii de îngheţată şi mi-a spus să-i împart cu Aurica, ceea ce am şi făcut, numai că ea pretindea jumătate şi din banii pe care eu îi păstrasem pentru creioane. Când bunica s-a întors de la tratament, m-a obligat să-i dau şi jumătate din banii pe care-i economisisem, ceea ce mi s-a părut atunci şi mi se pare şi acum, după o jumătate de veac de la întâmplare, o mare... nedreptate.
Poveste veche
Am crescut şi m-am obişnuit cu aceste "toane" ale bunicii, de la o vreme, nici n-o mai băgam în seamă. M-a ajutat şi faptul că am plecat la liceu într-un alt oraş şi că astfel ne vedeam doar în vacanţe. Cred că mamii i-a fost greu să se abţină de fiecare dată când soacra ei o supăra, ştiu că au fost la un moment dat discuţii între ea şi tata despre faptul că ar fi avut numai de câştigat dacă şi-ar fi făcut o casă a lor, în care să locuiască singuri. Până la urmă, au rămas cu bunica şi au îngrijit-o cât a mai trăit, purtându-se cu ea frumos, respectând-o şi "uitând" cu înţelepciune toate relele care-au izvorât din mintea şi firea ei, de-a lungul anilor. Şi-au fost destule, multe dintre ele tare urâte, de-aceea nici nu vreau să le povestesc.
Abia acum vreo doi ani am aflat, în mod întâmplător, de la o mătuşă, ce se ascundea, de fapt, în toate răbufnirile bunicii, în felul în care se purta cu mama şi cu mine, în nemulţumirea care i se citea pe faţă ori de câte ori trebuia să facă ceva pentru noi, în faptul că niciodată, dar niciodată, nu s-a întâlnit cu plăcere cu bunica Maria, mama mamei mele, atunci când în casa noastră era vreo zi de naştere, aniversarea numelui ori altă sărbătoare.
Povestea este veche şi începe atunci când bunicile amândouă erau domnişoare, adică în anii dintre cele două războaie. Mama mamii, Maria, era blondă, avea ochii albaştri, era subţirică şi mărunţică. Cealaltă bunică, Elisabeta, cu care locuiam, era mai înaltă şi mai trupeşă. În vremea tinereţii lor, amândouă au lucrat ca ajutoare de bucătărese, la internatul Congregaţiei Notre Dame de Sion, din Oradea. Nu primeau bani pentru munca pe care o făceau, aveau în schimb un loc de dormit, mâncare şi bani pentru un drum acasă, la părinţi, o dată la jumătate de an. Pentru familiile numeroase din care se trăgeau, era un ajutor faptul că erau mai puţine guri la masă şi că fetele erau sub supraveghere. N-au fost singurele în situaţia aceasta, erau şapte din acelaşi sat, s-au tras una pe alta. Poate că părinţii lor au sperat că fetele vor îmbrăca până la urmă haina călugăriei, dacă se vor obişnui cu regulile aspre de acolo. Dar au rămas numai două, celelalte s-au întors în sat, pe rând. Lucrau de dimineaţa până seara, dar aveau sâmbăta câteva ore libere, şi atunci se duceau în Piaţa Bisericii cu lună, din centrul Oradiei, unde se întâlneau cu alţi tineri din satul lor, care erau ucenici în oraş. Aflau noutăţi şi veşti de-acasă şi transmiteau la rândul lor vorbă părinţilor despre ceea ce fac ele. Bunica Elisabeta avea deja douăzeci şi doi de ani şi se pregătea să se întoarcă de tot acasă, pentru că îi făcea curte Ion, băiatul mai mare al morarului din sat. Acesta venea sâmbătă de sâmbătă să se întâlnească cu ea pe banca din faţa bisericii. Acolo, pe banca aceea rezemată de trunchiul gros al unui tei bătrân, Ion le-a anunţat celorlalţi flăcăi şi fete din sat, logodna lor, care avea să fie în prima duminică din luna mai.
Dacă pietrele ar fi spus, dacă pomii ar fi vorbit, dacă cioburile unei inimi frânte s-ar fi lipit singure, dacă înţelepciunea ar fi fost mai mare, poate că durerea n-ar mai fi fost atât de grea. Purtată ani de zile, hrănită la sân, precum viperele viclene, ea nu a făcut decât să întunece relaţia dintre soacră şi nora nevinovată şi să ştirbească dragostea unei nepoate, dragoste care ar fi trebuit să rămână pe veci necondiţionată.
AURELIA D.
(Reproduceri după picturi de ANA-RUXANDRA ILFOVEANU)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
