În fiecare primăvară, când salcâmii înfloriţi ne trimit efluvii de miresme, o amintire dragă sufletului meu mă cheamă în trecut - copacul falnic din poarta bunicilor mei. El mi-a vegheat copilăria şi mi-a însoţit adolescenţa.
Îl văd aievea, după lungul şir de ani ai existenţei mele presărate cu dezamăgiri, mici bucurii şi profunde regrete. Nu ştiu dacă o minunată întâmplare a făcut ca dintr-o minusculă sămânţă purtată de vânt sau pierdută de o pasăre tocmai în poarta bunicilor să răsară un fir plăpând şi să crească apoi, asemenea voinicului din poveste, un mândru salcâm. Ori, poate, va fi fost sădit de bunicul, precum nucii, merii, perii şi gutuii din grădina sa.
Închid ochii şi "văd" bogăţia frunzişului şi a ciorchinilor de flori albe, parfumate. Îmi mângâie auzul zumzetul permanent al harnicelor albine cu picioruşele încărcate de polen, trecând din floare în floare, pentru a duce apoi în stup nectarul cel dulce.
Salcâmul din poartă crescuse uşor înclinat deasupra intrării în curte, pentru a întâmpina, parcă, cu o ospitalieră plecăciune, pe oricine ne-ar fi păşit peste prag. Atunci când, după mulţi ani, acoperişul porţilor din şindrilă construit de mâinile bunicului îmbătrâniseră ca şi el, deteriorându-se ici-colo, ramurile-i bogate ascunseseră aceste răni într-o tandră îmbrăţişare.
De câte ori voi fi trecut pe sub bolta lui, plecând la şcoală, de câte ori mă va fi întâmpinat cu drag întorcându-mă acasă cu micul meu ghiozdan, confecţionat de bunica din pânză de cânepă ţesută în casă?!
Pe coroana lui mândră îmi odihneam privirea când mă trezeam dimineaţa şi tot el era hotarul până unde, în zbor săgetat, se avântau rândunelele care-şi aveau cuiburile de mulţi ani sub streşinile vechii poverne. Pe crengile lui se odihneau puii lor, când începeau lecţiile de zbor, deranjând stolul gureşelor vrăbiuţe, locatare permanente ale salcâmului.
După mai multe zile de la înflorire, când mireasma florilor se stingea treptat, ne bucura cu un alt dar: un covor ţesut din mii de floricele alb-gălbui ne mângâia tălpile desculţe. Abia când razele soarelui le ofileau definitiv, mă înduram să le strâng cu mătura.
La umbra lui, în zilele de sărbătoare, se adunau toate vecinele noastre aşezate jos, pe pământul cald, şi bucurându-se
Am văzut salcâmul bătut de furtuni şi şfichiuit de vânturi, zdrenţuit de o grindină năprasnică, gata să se prăbuşească. Îngenuncheate în faţa icoanei, şi eu, şi bunica ne rugam Dumnezeului Atotputernic să ne cruţe de prăpăd. Zăream salcâmul prin fereastra întunecată de rafalele furtunii luptându-se cu stihiile naturii dezlănţuite. Crengile i se învălmăşeau într-o zbatere neîntreruptă, lovite de perdele dese de pietre care se năpusteau fără încetare asupra întregii firi. Când urgia a încetat, pe stratul gros de grindină am privit cu milă podoaba lui verde zăcând la pământ. Arăta jalnic, dar învinsese, rămânând în picioare, şi, ca un vajnic străjer, apărase şi poarta şubrezită de vreme.
Au venit alte primăveri, şi veri, şi toamne, şi ierni. Din nou s-a acoperit, de fiecare dată, de frunze, de flori, de cântecele păsărilor. Eu am plecat la alte şcoli şi în alte rosturi, dar dorul mă chema iar şi iar în bătătura unde-mi găseam mereu bunicii, bătrâni şi neputincioşi, privind cu ochi pierduţi spre poartă şi spre salcâm, într-o nesperată bucurie - doar-doar va apărea cineva drag. Zăream de departe vârful salcâmului şi grăbeam pasul spre locul unde mă simţeam cu adevărat "acasă". Sărutam mâna aspră a bunicilor, iar chipurile lor brăzdate de vreme se luminau blând, potolit, de dragoste şi dor.
Şi au mai trecut nişte ani. Bunicii mei s-au mutat în cimitirul satului, trecând pentru cea din urmă oară pe sub bolta salcâmului, martor tăcut al tuturor întâmplărilor vieţii lor marcate de sărăcie, de greutăţi, de moartea celor şase copii din cei opt născuţi. În acest final, le-a dăruit toate florile lui, pentru că amândoi au murit în minunata lună a florilor.
Stăpâni străini au apărut în curtea bunicilor. Vechea poartă, altădată impozantă, cu acoperişul rupt, cu numele bunicului încrustat pe stâlpul din dreapta intrării, a fost înlăturată. Ar fi putut fi cruţat, totuşi, vechiul salcâm. N-a fost aşa. Ani la rând, trecând din întâmplare pe lângă noua aşezare, ochii mi se umpleau de lacrimi. Şi astăzi caut dureros în amintire salcâmul meu,
MIA IORDACHE
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
