Fotograful și lăcusta
Stau privindu-se ochi în ochi, în mijlocul savanei africane. Fotograful n-a mai văzut vreodată o asemenea lăcustă: picioare posterioare puternice, antene scurte și sârmoase, spatele cu reflexe violet. Insecta își leagănă corpul încolo și încoace. Va face saltul dintr-o clipă în alta.
Nici lăcusta n-a mai văzut vreodată un asemenea om: se apleacă deasupra ei cu aparatul de fotografiat, apoi rămâne încremenit, parcă ar sta la pândă. În acest sector al Parcului Național Gorongosa se întâlnesc de obicei doar lei, bivoli și elefanți. Omul va apăsa pe declanșator dintr-o clipă în alta.
Piotr Nascrekți a trăit de mii de ori întâlniri ca acestea, în zona sălbatică a Mozambicului - și totuși, are în vizorul aparatului său, de fiecare dată, un animal diferit. Ca entomolog, el lucrează pentru Muzeul de zoologie comparată al Universității Harvard. Însă fotografiile lui nu sunt făcute exclusiv în scopuri de cercetare. "Cine se uită la ele", spune Nascrekți, "își dă seama cât de minunate și de complexe sunt aceste vietăți".
Le urmărește cam jumătate de an, călătorind în Costa Rica, Noua Guinee sau Botswana, iar în bagaje își duce cortul și un studio fotografic mobil. "Insectele sunt niște modele excelente, ne ajută să clarificăm multe din aspectele evoluției speciilor", spune fotograful-cercetător. El le studiază de 25 de ani - o durată infimă, dacă o compari cu istoria animalelor.
Un trilion de insecte
Pe parcursul a peste 400 de milioane de ani, insectele au supraviețuit dinozaurilor, s-au dotat cu aripi și s-au înmulțit, formând populații uriașe. Specialiștii apreciază că în zilele noastre trăiesc pe glob aproximativ un trilion de insecte - câte 143 de milioane pe cap de locuitor al Terrei. Extraordinarul succes al supraviețuirii micilor viețuitoare se datorează, înainte de toate, structurii lor anatomice. Ele își pot schimba relativ ușor forma de bază, adaptându-și corpul la cele mai incomode condiții de mediu. Își găsesc adăpost în pădurile tropicale, în stomacul cailor, ca și în dulapurile de bucătărie. Și, atunci când trec printr-o serie de transformări, procesul se desfășoară, de regulă, foarte rapid. La construirea metroului londonez, în anul 1863, cercetătorii au descoperit că în subteranele Londrei pătrunseseră niște țânțari, care au rămas să locuiască în tunele, suferind o mutație, și astfel dând naștere unei noi specii. Mai mult, în prezent s-au putut constata deosebiri genetice chiar între țânțarii localizați pe diverse linii ale metroului.
Piotr Nascrekți cunoaște și micile viclenii ce fac parte din această excepțională capacitate de adaptare: unii din subiecții fotografiilor sale știu să se camufleze atât de bine, încât devin, practic, invizibili. De pildă, insectele numite călugărițe își iau uneori înfățișarea unor crenguțe subțiri și sunt în stare să atârne ceasuri întregi într-un copac, cu capul în jos. Există și lăcuste pe care le poți confunda oricând cu frunzele veștede, colorate în maroniu și verzui, cu aspect scorojit și cu marginile crestate. Dar în lupta pentru supraviețuire nu e obligatoriu să iei o formă nebătătoare la ochi. Și culorile stridente, veninul sau comportamentul agresiv și grotesc le pot asigura insectelor un anumit avantaj în competiția pentru dobândirea unui loc pe pământ. De pildă, un fluture din Africa se hrănește cu lacrimile prelinse din ochii bivolilor și vacilor. Masculul unei călugărițe africane îi ține închisă gura femelei în timpul împerechierii, ca să se asigure că nu va fi devorat după aceea.
14.520 de imagini - aceasta este recolta entomologului, după ultima sa expediție. Majoritatea sunt mișcate, însă fotografiile reușite dezvăluie detalii fascinante: antene de o finețe incredibilă, picioare musculoase, ochi supradimensionați, compuși din nenumărate fațete. Lucrările lui Nascrekți au o asemenea claritate și precizie, încât i-au impresionat și pe producătorii unui film S.F., care au venit să-i facă o ofertă. "Aud mereu spunându-se că insectele arată ca niște extratereștri", comentează fotograful. "În realitate, dacă e cineva străin pe pământ, noi suntem aceia. Insectele au trăit aici cu mult înaintea noastră".
Spre norocul nostru, de fapt, deoarece fără ele n-am putea supraviețui. N-ar exista nici bumbac, nici mere sau căpșuni, nici cafea - cel puțin o treime din alimentele cunoscute și folosite de noi ar dispărea, dacă insectele n-ar asigura polenizarea plantelor. Lanțul trofic s-ar prăbuși. Iar lumea s-ar îneca în gunoaie, fiindcă tot insectele descompun resturile de plante și cadavrele animalelor. Numai coloniile de furnici distrug mai multă carne decât toate maniferele carnivore la un loc.
Specialiștii apreciază că mai există încă aproape 80 de milioane de specii de insecte necunoscute. De aceea, Nascrekți are câteodată prilejul să trăiască acest moment special: când găsește o insectă pe care n-a mai văzut-o vreodată, când cercetează și constată că nimeni n-o cunoaște. "E pur și simplu extraordinar să fii primul om care descoperă o nouă formă de viață", se entuziasmează el. "Iubesc această parte a muncii mele". Până acum, a îmbogățit nomenclatorul entomologiei cu peste o sută de specii noi, le-a încadrat în ordinele și familiile existente, iar ultima parte a numelui are libertatea s-o aleagă el însuși. Așa se face că, undeva în Africa, sare prin ierburi o lăcustă deosebit de frumoasă, al cărei nume amintește de cel al soției lui Nascrekți: Acilacris kristinae.
Structura anatomică a insectelor
Cap - creier - antene;
Torace - canalul salivar - scheletul extern;
Abdomen - sistemul nervos - perechea de aripi - tubulii lui Malpighi (corespund rinichilor) - inima - sistemul digestiv - acul.
Oricât ar arăta de diferit unele față de altele - furnicile, fluturii sau lăcustele - toate insectele au aceeași structură de bază. Ea se compune din trei părți: capul, toracele și abdomenul, care sunt divizate în segmente prin crestături vizibile. O platoșă chitinoasă îndeplinește rolul de schelet extern. Întrucât el nu poate crește, insectele sunt nevoite să năpârlească la intervale regulate. Toate insectele au șase picioare atașate de torace. Unele posedă una sau două perechi de aripi. La cap, atrag atenția în primul rând ochii mari, alcătuiți dintr-o multitudine de fațete. Insectele respiră prin trahee - tuburi care le străbat întreg corpul, realizând aprovizionarea organelor cu oxigen.
Oameni și urși
- În China, îngrijitorii de animale intră în rolul de urși panda. Ei se deghizează în costume alb cu negru - o tactică menită să-i pregătească pe pui pentru viitorul lor transfer în sălbăticie -
Marele panda se numără printre speciile de animale aflate pe cale de dispariție. Se apreciază că efectivele care mai trăiesc în libertate s-ar ridica la cel mult 1600 de exemplare. De aceea, angajații Parcului Național Wolong din China se străduiesc să crească ursuleții panda pentru a le da apoi drumul în sălbăticie. O primă tentativă a eșuat în chip jalnic, în anul 2005. Un tânăr mascul pus în libertate a supraviețuit doar pentru puțină vreme. Se presupune că a fost ucis într-o luptă cu semenii lui sălbatici. De aceea, directorul Zhang Hemin a luat o decizie cu totul neobișnuită, chiar bizară, la prima vedere. Dorința lui este ca ursuleții să ajungă la maturitate sub îngrijirea oamenilor, însă fără a avea ocazia să vadă cu ochii lor vreun om. Ca să nu capete deprinderi de animale domestice. E de bun augur pentru urși, dar foarte neplăcut pentru angajați. Căci aceștia nu mai au voie să se apropie de puii de panda decât după ce s-au îmbrăcat în costume nostime, pufoase și cu urechi, ca jucăriile de pluș, care îi fac să se simtă caraghioși, de parcă s-ar duce la un carnaval. Iar aspectul nu e singurul inconvenient. Pentru a crea o impresie totală de autenticitate, costumația de camuflaj este "parfumată" cu fecale de panda și cu urină "originală". Și, în tot acest timp, ce fac puii de urs? Până vor fi destul de mari și de puternici ca să poată trăi pe cont propriu în libertate, ei se lasă îngrijiți ca niște copii de personalul Parcului Național, se joacă și apoi mai lenevesc ori trag un somn bun, dacă au chef.
În orice caz, ideea cu costumele alb-negre s-a dovedit salutară. În 2012, masculul numit Tao Tao a fost transportat în habitatul lui natural, unde viețuiește și în prezent, ceea ce înseamnă că a izbutit să găsească o cale de comunicare cu frații lui sălbatici. Și femelei Zhang Xiang pare să-i priască libertatea, de care se bucură de câteva luni. Noi, oamenii, facem adesea lucruri ridicole. Dar iată că, uneori, merită.