TIA ŞERBĂNESCU - "E prima dată când, cu câteva luni înainte de alegeri, nu ştim între cine şi cine avem de ales”

Analiza politică a lunii MAI

"Diferenţa dintre Stânga şi Dreapta este de doar câteva procente”

- Alegerile pentru Parlamentul European s-au încheiat. Cum apreciaţi rezultatele, previzibile sau surprinzătoare?

- Nu au fost surprize decât faţă de exit-poll-uri. Casele de sondare a opiniei publice au umflat cota PSD, folosind excesiv scuza marjei de eroare. În seara alegerilor, institutele de sondare a opiniei publice au anunţat că alianţa PSD-UNPR-PC a obţinut peste 40% din voturi, ba chiar până la 43%, iar la numă­ra­rea voturilor s-a constatat că Stânga a luat abia 37%. Prin urmare, cam cât ştia toată lumea că poate obţine PSD, şi nu la cât şi-a angajat Victor Ponta orgoliul. Nici în privinţa Opoziţiei nu am avut surprize. PNL şi PDL s-au plasat în limita nucleului lor de bază: primul la 15%, al doilea, în scădere, la 12%, după scin­darea care a dus la apariţia Mişcării Populare. O oa­recare surpriză, dar numai faţă de propriile pre­tenţii, a furnizat Partidul Mişcarea Populară, care a luat puţin peste 6%, deşi înaintea alegerilor era cotat cu 8 - 10 %, iar liderii săi se aşteptau la cel puţin 10%. Nu e rău pentru un partid înfiinţat de câteva luni, care încă nu are structuri în teritoriu, dar e mult sub speranţele şi orgoliul celor din PMP, care visau la un scor cu două cifre. Sunt, într-adevăr, două cifre, dar cu virgulă. Una peste alta, diferenţa dintre parti­dele de stânga, PSD, UNPR şi PC, şi partidele de dreapta, PNL, PDL şi PMP, nu este decât de câteva pro­cente în favoarea primelor. Ceea ce arată că, în cazul unei mobilizări coerente, pe baza unui program care să capteze atenţia electoratului, partidele de dreap­ta ar putea învinge PSD.

- Rezultatele acestea au avut consecinţe chiar în partide...

- Da, şi cele mai spectaculoase în PNL, al cărui lider, d-l Crin Antonescu, anunţase că va demisiona dacă partidul său nu obţine 20% din voturi. Drept ca­re, şi sub presiunea presei, care i-a amintit pro­mi­siu­nea, şi-a dat demisia. Ulterior a renunţat şi la interi­matul funcţiei, lăsându-i locul lui Klaus Johannis, şi a anunţat că nu va mai candida nici la preşedinţia ţării. Înainte de aceste gesturi, Crin Antonescu a marcat o schim­bare majoră de orientare a PNL, părăsind Ali­anţa Europeană a Liberalilor, pentru Partidul Popular European. Ceea ce va duce la o poziţie mai confor­tabilă a PPE în Parlamentul European, în raport cu Stânga. De asemenea, această mişcare e de natură să pună capăt, după 25 de ani, unei ambiguităţi doctri­nare a PNL pe scena politică românească. Acest par­tid a fost de la naştere pe partea stângă a eşichierului politic, dar după '90, a trecut drept un partid de dreap­ta, în virtutea opoziţiei la comunism; s-a aliat de mai multe ori cu socialiştii (FDSN, PSD), deşi s-a afirmat de dreapta; în Parlamentul European a votat iniţia­ti­vele de stânga, deşi în România se pretindea singurul partid autentic de dreapta. Acum, s-a limpezit: vrea să fie la dreapta, se aliază cu alt partid de dreapta în ţară, aderă la o alianţă de dreapta în Parlamentul Eu­ro­pean. Evident, această opţiune este valabilă azi, dar mâine lucrurile se pot schimba, ca mai tot ce se în­tâmplă în politica românească. La noi nu există certi­tudinea orientării doctrinare şi ideologice a partidelor, nici siguranţa că un partid cu o anumită orientare va vota legile în concordanţă cu această orientare, că fiecare are o linie pe care nu o va părăsi orice ar fi. Avem o singură certitudine: că totul e volatil, că orice e posibil, că nimic nu este statornic.

"Unificarea Dreptei este o urgenţă, dar mai greu de înfăptuit decât pare”

- Trecerea PNL de la Alianţa Liberală la Par­tidul Popular European a fost făcută, în opinia dvs, în virtutea unei lămuriri doctrinare, pentru o mai uşoară fuziune, viitoare, cu PDL - care este deja membru în PPE - sau ca un gest de pedepsire a fostului aliat, PSD?

- Probabil că au contat toate acestea în grade di­fe­­rite. În principal, cred că se datorează intenţiei de a al­cătui un singur partid mare de dreapta, care să se opună cu succes PSD. Dar, de asemenea, este şi un mod de a spune că PNL nu se mai întoarce în alianţa cu PSD, că oricât s-ar milogi premierul Ponta, libe­ralii nu mai vor la guvernare cu socialiştii, că nu mai au ce spera nici acei liberali, de tipul Tăriceanu sau Si­laghi, care s-ar mai dedulci la beneficiile guvernării cu PSD, indiferenţi la efectele acesteia. În fine, a fost silit şi Victor Ponta să admită că USL nu "trăieşte”, aşa cum a minţit în toată campania electorală.

- Ce perspective există asupra unificării Drep­tei? Vor fuziona PNL şi PDL? Va fi absorbit şi FC? Ce se va întâmpla cu PMP?

- Anunţul făcut de PNL şi PDL, imediat după afla­rea rezultatelor, privind alianţa celor două partide, în­tr-o primă fază, urmată de fuziune, cu susţinerea unui singur candidat la preşedinţia României, a fost bine venit şi dătător de speranţă. Însă, în câteva zile au apă­rut discuţiile contradictorii. Şi se vor înteţi pe su­biectul candidatului unic la preşedinţia statului. Crin Antonescu a făcut un pas în spate, uşurând, la prima vedere, această negociere, dar, în fapt, pentru a-l sus­ţine pe Klaus Johannis. Liberalii nu vor renunţa la do­rinţa de a-şi impune propriul candidat la prezidenţiale, întrucât au o cotă electorală mai bună. În plus, Johannis ar fi o variantă cu potenţial ridicat, pentru că este neamţ, iar lumea speră că un neamţ ne va salva precum a făcut-o un altul odinioară, Carol I; deci, candidatul PNL ar putea primi voturi şi din par­tea electoratului care în mod obişnuit votează alte partide. N-ar trebui însă să uităm că Johannis a fost şi candidatul USL la funcţia de premier, şi nici că a avut erorile sale, din timpul puciului din 2012 şi până azi. N-aş zice că e un neamţ veritabil, ci unul românizat în bună măsură. Fapt e că toate partidele de dreapta de­clamă: "A venit vremea să renunţăm la orgolii, să ne aliem”, dar nimeni nu renunţă la orgoliu şi la pretenţii. Coagularea dreptei - în jurul unui can­didat sau al unei platforme program - este, într-ade­văr, o urgenţă, dar e mai dificilă decât am putea crede, pentru că toate partidele din această zonă s-au războit prea mult între ele, iar rănile nu se închid uşor. În plus, unele s-au de­li­mitat de Traian Băsescu, o piesă grea pentru uni­ficare, totuşi. Iar Crin Antonescu nu regretă deloc pu­ciul din 2012, în care a jucat un rol foarte im­portant. Mai mult, Ludovic Orban, de la PNL, a spus că în unificarea Dreptei nu trebuie să fie ac­ceptat nimeni dintre cei care poartă "stigmatul Băsescu”, adică ace­ia care trec drept oameni ai pre­şedintelui. Deci, a fi de partea lui Traian Băsescu este un stigmat, dar a fi contra statului de drept, aşa cum au fost liberalii şi socialiştii din 2012 încoace, e un motiv de mândrie. În ce priveşte PMP-ul, el ră­mâne pe dinafară, chiar dacă s-a autoinvitat la discuţii pentru alianţă. În tot cazul, dacă încep cu excluderi, nu va fi nicio unificare.

- PMP are o problemă legată şi de Elena Udrea, care îi este deocamdată lider informal. Elena Udrea este contestată din interior şi acuzată că trage par­tidul în jos, iar din exterior este respinsă cu fer­mitate de la orice negociere.

- Imaginea Elenei Udrea nu este una bună, dom­nia sa a reuşit să atragă multă antipatie. Nici nu con­tează dacă pe drept sau pe nedrept. Importantă e per­cepţia generală, care este una negativă. Băsescu fie nu a înţeles, fie nu admite această realitate, având în vedere că o susţine permanent şi necondiţionat. A propulsat-o la conducerea filialei Bucureşti a PDL, şi Elena Udrea a pierdut alegerile în 2012; PDL avea atunci trei sectoare, le-a pierdut pe toate. A sprijinit-o în cursa pentru preşedinţia PDL, şi nu a reuşit, fapt care a dus la ruperea partidului. A impus-o la vârful PMP, peste capetele liderilor formali, iar rezultatele din alegerile europarlamentare sunt sub aşteptări. Toate aceste fapte întăresc convingerea majoritară că d-na Udrea reprezintă mai degrabă slăbiciunea d-lui Bă­sescu, decât forţa lui. Colegii Elenei Udrea sunt nemulţumiţi, pe bună dreptate, că PMP a devenit, în cam­panie, partidul Elenei Udrea, şi nu o Mişcare Popu­lară, aşa cum şi-au dorit. Iar liderii PNL şi PDL au alte motive de antipatie faţă de Elena Udrea şi, prin extensie, faţă de PMP. Elena Udrea are, indiscutabil, şi calităţi, dar acestea sunt umbrite de imaginea sa, o imagine care nu poate fi ameliorată nici măcar de Traian Băsescu. Pentru ca PMP să fie cooptat în ali­anţa Dreptei, ar trebui ca la conducerea sa să vină ci­ne­va credibil, sau care măcar să nu mai dea impresia că războiul Băsescu - Blaga sau Băsescu - Antonescu va continua.

"M.R. Ungureanu corespunde mai bine fişei postului de preşedinte, dar nu are zestre electorală”

- În discuţiile despre unificarea Dreptei au fost ignorate două partide mai mici, care însă au dacă nu un capital electoral semnificativ (în alegerile pen­tru PE au luat sub 1%) măcar o istorie şi, res­pectiv, un leadership proaspăt şi entuziast: PNŢCD şi Noua Republică. Vor putea acestea răzbi singure sau vor fi absorbite într-un proiect mai mare?

- Din păcate, PNŢCD nu cred că mai poate re­naşte. E regretabil că un partid cu o asemenea istorie este mort şi îngropat, dar nu îl mai poate învia nimic. PNŢCD poate eventual să intre într-o nouă cons­truc­ţie de dreapta - o alianţă sau un mare partid. În felul acesta, ar fi prezervat acel procentaj minuscul de votanţi, de sub 1%, care nu merită pierdut. În pri­vinţa Partidului Noua Republică, acesta a furnizat o sur­pri­ză neplăcută în alegerile pentru Parlamentul European prin rezultatele obţinute, de 0,27%. Aşa încât, şi pen­tru PNR soluţia este să intre într-o alianţă cu partide mai mari, sau riscă să dispară. De unul singur, nu cred că are vreo perspectivă. Ca de altfel nici PMP, chiar dacă acesta a obţinut două locuri de parlamentari europeni, sau FC.

- Klaus Johannis este, oare, cel mai bun candidat al Dreptei la preşedinţia României, sau PNL ar trebui să accepte alt nume, chiar dacă nu are un partid la fel de mare în spate?

- Probabil că Johannis nu este cel mai potrivit pentru postul de preşedinte, dar, cum spuneam, PNL nu va renunţa să-l impună. Mihai Răzvan Ungureanu nu renunţă nici el la ideea de a candida, dar nu prea are temei în această pretenţie. Partidul său, Forţa Civică, este lipsit de forţă. Fiecare trebuie să-şi vadă dimensiunile reale. Oamenii politici români nu prea sunt realişti, se văd gigantici, iar atunci când îşi dau seama de măsura lor adevărată, sunt dezamăgiţi: "A, am numai un metru cincizeci? Eu credeam că am trei”. După opinia mea, M.R. Ungureanu corespunde mai bine fişei postului de preşedinte, este mai înzestrat decât ceilalţi şi cu o experienţă mai bună în politica externă - domeniu principal pentru şeful statului. Dar nu are în spate o mare zestre electorală şi, în aceste condiţii, e greu de acceptat de posibilii parteneri. De asemenea, nici M.R. Ungureanu, cum nici Cristian Diaconescu, de pildă, posibilul candidat al PMP la preşedinţie, nu au capacitatea de "a trece sticla”, de a comunica bine cu electoratul. Ei sunt pro­duse politice de calitate, dar de seră, fără charismă, fără popularitate, fără fani. Una peste alta, nu ştim deo­camdată cine va fi candidatul Dreptei, sau dacă vor fi mai mulţi, cum nici cine va fi candidatul Stân­gii. Se poate întâmpla orice, inclusiv să fie propus un nume nevehiculat până acum. Cine ar fi crezut, până de curând, că Antonescu nu va mai candida? E prima dată când, cu câteva luni înainte de alegeri, nu ştim între cine şi cine avem de ales.