După 2000, am votat mereu cu liberalii, după cum în studenţie am votat cu ţărăniştii. Mai cred încă în tradiţia politicii interbelice. Aşa pătată de sânge şi corupţie cum a fost ea, a avut şi o nobleţe, care astăzi pare pierdută. Şi mai cred că ţara noastră are rădăcini în trecut, pe care le poate descoperi. Ca să ai crengi viguroase, trebuie să fii bine înfipt în pământ.
În fine... Am votat cu Antonescu, şi pentru că îmi plăcea aplombul său şi pentru că era spumos în dezbateri. Nu am avut cum să intuiesc pe atunci flexibilitatea lui de contorsionist, capacitatea de a se adapta în orice situaţie, fără urmă de jenă. Aşa că l-am privit uimit în vara anului 2012, făcând praf tot ce mai rămăsese bun şi rasat în Partidul Naţional Liberal. Cred că brătienii s-au răsucit atunci în mormânt de mai multe ori, privind din lumea de dincolo cum un atac la democraţie poate fi vopsit în "voinţă populară”. Şi mi-am adus aminte de Hitler şi de succesul său electoral. Uneori, democraţia naşte monştri, iar în faţa mea, tocmai se plămădea unul. Privindu-i ochii apoşi şi ascultând ce iese din limba-i ascuţită, am avut senzaţia că România se poate prăbuşi în orice clipă, convinsă fiind că de fapt se înalţă! Iar domnul Antonescu avea o felie importantă din această uriaşă iluzie. O întreţinuse în studiourile de televiziune, o proclamase de la tribuna parlamentului şi din biroul de la Cotroceni, unde a stat vremelnic. Era suliţa cea mai perfidă pe care mâna roşie a PSD-ului o putea înfige în coasta opoziţiei. Un timp, chiar am crezut că nu prea mai e nicio speranţă. Că partidul-stat, botezat USL, va acapara suficientă putere încât să nu mai poată fi clintit de la vârful politicii. Un timp chiar aşa a şi fost - un colos care se uita cu milă, uneori (ce lux!), la furnicile opoziţiei, mângâiate blând şi împăciuitor pe creştet de domnul Blaga, care părea că joacă la două capete.
Până într-o zi, când, parcă pe neaşteptate, domnul Antonescu s-a trezit brusc, realizând că PSD-ul îl va împinge în prăpastie. Că nu va ajunge preşedinte niciodată şi îşi va pierde şi partidul în cotloanele roşii ale PSD. Şi atunci, a făcut un gest la care, poate, Ponta nu se aştepta - a plecat. La timp, deşi bine ar fi fost să o facă şi mai devreme. Simţindu-se ameninţat, animalul politic din el se trezise sau a fost un gest înţelept? Nu vom şti niciodată. Atunci mi-am spus că democraţia noastră are o şansă. Prindea contur o opoziţie. Anemică, topindu-se la soarele verii, dar totuşi, o opoziţie.
Apoi au venit alegerile europarlamentare, soldate cu procente din care liberalii s-au trezit uzi şi degeraţi. Entuziasmul le îngheţase pe buze. Şi atunci, domnul Antonescu a făcut gestul cel mare, unul pe care-l promisese înainte de alegeri - a făcut un pas înapoi, dându-şi demisia din fruntea Partidului Liberal! Oricât mi-ar fi fost de antipatic în aceşti doi ani, după retragere, mi-am adus aminte că, odinioară, parcă în alt ev, îmi pusesem ştampila pe numele lui. Şi mi-am spus că, iată, oamenii sunt fiinţe extraordinare, capabile să renască din propria cenuşă şi să facă după un mare rău, un mare bine. Gestul domnului Antonescu, acum pot să îi spun din nou domn, relansează dreapta românească în cursa pentru Preşedinţia României. Nu ştiu dacă domnul Klaus Johannis va reuşi în toamnă să câştige alegerile, dar e cert că are o şansă. Depinde de partidele politice din dreapta spectrului dacă o vor fructifica sau nu. Dacă îşi vor sacrifica orgoliile pentru interesul naţional, atunci mai au o şansă. Dacă nu, vor pieri în gura hrăpăreaţă a PSD-ului, care abia aşteaptă să le rupă în bucăţi şi să le înghită pe rând. Şi n-ar strica în acest al doisprezecelea ceas ca orgolioşii preşedinţi de partid, ca domnul Blaga, de pildă, să facă şi ei un pas mare în spate, după modelul domnului Crin Antonescu. Uneori, asta e singura soluţie ca să înaintezi.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
