După 2000, am votat mereu cu liberalii, după cum în studenție am votat cu țărăniștii. Mai cred încă în tradiția politicii interbelice. Așa pătată de sânge și corupție cum a fost ea, a avut și o noblețe, care astăzi pare pierdută. Și mai cred că țara noastră are rădăcini în trecut, pe care le poate descoperi. Ca să ai crengi viguroase, trebuie să fii bine înfipt în pământ.
În fine... Am votat cu Antonescu, și pentru că îmi plăcea aplombul său și pentru că era spumos în dezbateri. Nu am avut cum să intuiesc pe atunci flexibilitatea lui de contorsionist, capacitatea de a se adapta în orice situație, fără urmă de jenă. Așa că l-am privit uimit în vara anului 2012, făcând praf tot ce mai rămăsese bun și rasat în Partidul Național Liberal. Cred că brătienii s-au răsucit atunci în mormânt de mai multe ori, privind din lumea de dincolo cum un atac la democrație poate fi vopsit în "voință populară”. Și mi-am adus aminte de Hitler și de succesul său electoral. Uneori, democrația naște monștri, iar în fața mea, tocmai se plămădea unul. Privindu-i ochii apoși și ascultând ce iese din limba-i ascuțită, am avut senzația că România se poate prăbuși în orice clipă, convinsă fiind că de fapt se înalță! Iar domnul Antonescu avea o felie importantă din această uriașă iluzie. O întreținuse în studiourile de televiziune, o proclamase de la tribuna parlamentului și din biroul de la Cotroceni, unde a stat vremelnic. Era sulița cea mai perfidă pe care mâna roșie a PSD-ului o putea înfige în coasta opoziției. Un timp, chiar am crezut că nu prea mai e nicio speranță. Că partidul-stat, botezat USL, va acapara suficientă putere încât să nu mai poată fi clintit de la vârful politicii. Un timp chiar așa a și fost - un colos care se uita cu milă, uneori (ce lux!), la furnicile opoziției, mângâiate blând și împăciuitor pe creștet de domnul Blaga, care părea că joacă la două capete.
Până într-o zi, când, parcă pe neașteptate, domnul Antonescu s-a trezit brusc, realizând că PSD-ul îl va împinge în prăpastie. Că nu va ajunge președinte niciodată și își va pierde și partidul în cotloanele roșii ale PSD. Și atunci, a făcut un gest la care, poate, Ponta nu se aștepta - a plecat. La timp, deși bine ar fi fost să o facă și mai devreme. Simțindu-se amenințat, animalul politic din el se trezise sau a fost un gest înțelept? Nu vom ști niciodată. Atunci mi-am spus că democrația noastră are o șansă. Prindea contur o opoziție. Anemică, topindu-se la soarele verii, dar totuși, o opoziție.
Apoi au venit alegerile europarlamentare, soldate cu procente din care liberalii s-au trezit uzi și degerați. Entuziasmul le înghețase pe buze. Și atunci, domnul Antonescu a făcut gestul cel mare, unul pe care-l promisese înainte de alegeri - a făcut un pas înapoi, dându-și demisia din fruntea Partidului Liberal! Oricât mi-ar fi fost de antipatic în acești doi ani, după retragere, mi-am adus aminte că, odinioară, parcă în alt ev, îmi pusesem ștampila pe numele lui. Și mi-am spus că, iată, oamenii sunt ființe extraordinare, capabile să renască din propria cenușă și să facă după un mare rău, un mare bine. Gestul domnului Antonescu, acum pot să îi spun din nou domn, relansează dreapta românească în cursa pentru Președinția României. Nu știu dacă domnul Klaus Johannis va reuși în toamnă să câștige alegerile, dar e cert că are o șansă. Depinde de partidele politice din dreapta spectrului dacă o vor fructifica sau nu. Dacă își vor sacrifica orgoliile pentru interesul național, atunci mai au o șansă. Dacă nu, vor pieri în gura hrăpăreață a PSD-ului, care abia așteaptă să le rupă în bucăți și să le înghită pe rând. Și n-ar strica în acest al doisprezecelea ceas ca orgolioșii președinți de partid, ca domnul Blaga, de pildă, să facă și ei un pas mare în spate, după modelul domnului Crin Antonescu. Uneori, asta e singura soluție ca să înaintezi.