Când un om mic face un pas mare. În spate.

Cristian Curte
Vă mărturisesc că l-am votat pe Crin An­tonescu când a candidat la președinție.

După 2000, am votat mereu cu liberalii, după cum în studenție am votat cu țărăniștii. Mai cred încă în tradiția politicii interbelice. Așa pătată de sânge și corupție cum a fost ea, a avut și o noblețe, care astăzi pare pierdută. Și mai cred că țara noastră are rădăcini în trecut, pe care le poate descoperi. Ca să ai crengi viguroase, trebuie să fii bine înfipt în pământ.
În fine... Am votat cu Antonescu, și pentru că îmi plăcea aplombul său și pentru că era spu­mos în dezbateri. Nu am avut cum să intu­iesc pe atunci flexibilitatea lui de contor­sio­nist, capacitatea de a se adapta în orice si­tuație, fără urmă de jenă. Așa că l-am privit uimit în vara anului 2012, făcând praf tot ce mai rămăsese bun și rasat în Partidul Național Liberal. Cred că brătienii s-au răsucit atunci în mormânt de mai multe ori, privind din lu­mea de dincolo cum un atac la democrație poate fi vopsit în "voință populară”. Și mi-am adus aminte de Hitler și de succesul său elec­toral. Uneori, democrația naște monștri, iar în fața mea, tocmai se plămădea unul. Pri­vin­du-i ochii apoși și ascultând ce iese din lim­ba-i ascuțită, am avut senzația că Ro­mâ­nia se poate prăbuși în orice clipă, convinsă fi­ind că de fapt se înalță! Iar domnul Anto­nescu avea o felie importantă din această uria­șă iluzie. O întreținuse în studiourile de te­leviziune, o proclamase de la tribuna parla­mentului și din biroul de la Cotroceni, unde a stat vremelnic. Era sulița cea mai perfidă pe care mâna roșie a PSD-ului o putea înfige în coasta opoziției. Un timp, chiar am crezut că nu prea mai e nicio speranță. Că partidul-stat, botezat USL, va acapara suficientă putere în­cât să nu mai poată fi clintit de la vârful poli­ticii. Un timp chiar așa a și fost - un colos ca­re se uita cu milă, uneori (ce lux!), la furnicile opoziției, mângâiate blând și împăciuitor pe creștet de domnul Blaga, care părea că joacă la două capete.
Până într-o zi, când, parcă pe neașteptate, domnul Antonescu s-a trezit brusc, realizând că PSD-ul îl va împinge în prăpastie. Că nu va ajunge președinte niciodată și își va pierde și partidul în cotloanele roșii ale PSD. Și atunci, a făcut un gest la care, poate, Ponta nu se aștepta - a plecat. La timp, deși bine ar fi fost să o facă și mai devreme. Simțindu-se amenințat, animalul politic din el se trezise sau a fost un gest înțelept? Nu vom ști nicio­dată. Atunci mi-am spus că democrația noas­tră are o șansă. Prindea contur o opoziție. Ane­mică, topindu-se la soarele verii, dar to­tuși, o opoziție.
Apoi au venit alegerile europarlamentare, sol­date cu procente din care liberalii s-au tre­zit uzi și degerați. Entuziasmul le înghețase pe buze. Și atunci, domnul Antonescu a făcut gestul cel mare, unul pe care-l promisese înainte de alegeri - a făcut un pas înapoi, dân­du-și demisia din fruntea Partidului Liberal! Oricât mi-ar fi fost de antipatic în acești doi ani, după retragere, mi-am adus aminte că, odi­nioară, parcă în alt ev, îmi pusesem ștam­pila pe numele lui. Și mi-am spus că, iată, oamenii sunt ființe extraordinare, capabile să renască din propria cenușă și să facă după un mare rău, un mare bine. Gestul domnului An­tonescu, acum pot să îi spun din nou domn, re­lansează dreapta românească în cursa pen­tru Președinția României. Nu știu dacă dom­nul Klaus Johannis va reuși în toamnă să câș­tige alegerile, dar e cert că are o șansă. De­pinde de partidele politice din dreapta spec­tru­lui dacă o vor fructifica sau nu. Dacă își vor sacrifica orgoliile pentru interesul națio­nal, atunci mai au o șansă. Dacă nu, vor pieri în gura hrăpăreață a PSD-ului, care abia aș­teaptă să le rupă în bucăți și să le înghită pe rând. Și n-ar strica în acest al doisprezecelea ceas ca orgolioșii președinți de partid, ca domnul Blaga, de pildă, să facă și ei un pas mare în spate, după modelul domnului Crin An­tonescu. Uneori, asta e singura soluție ca să înaintezi.