Bisericile de lemn din Țara Zarandului

MARCEL PETRIȘOR - "Sufletul se odihnește în ele ca-ntr-un culcuș făcut de brațele mamei"

- Vestită ca loc de naștere al părintelui ARSENIE BOCA, Țara Zarandului are și alte temeiuri pentru a fi cercetată și prețuită: BISERICILE DE LEMN DIN ZONA HĂLMAGIULUI. Monumente istorice vechi de sute de ani, cu o frumusețe pogorâtă, parcă, din alte lumi, povestea lor stă ascunsă între pereții din bârne, îmbinate între ele ca într-o lungă îmbrățișare, în urmele de pictură în care mai ard culori și în sufletul celor care s-au născut și-au crescut lângă ele. Originar din Ocișor, satul obârșiei și al copilăriei sale, de care nu s-a despărțit, cu adevărat, niciodată, și unde se întoarce și astăzi, pentru a-și odihni sufletul, scriitorul MARCEL PETRIȘOR a răspuns bucuros invitației noastre de a ne fi călăuză, pe potecile cotropite de primăvară, ale bisericilor de lemn din Zarand. L-am întâlnit chiar în casa sa părintească, veche și neasemuit de frumoasă, cu cerdac uriaș și-o grădină cotropită de flori -

Lăcașuri pentru domni și lăcașuri pentru iobagi

- Țara Zarandului e plină de biserici din lemn, a­proape toate monumente istorice, minuni întruchi­pa­te în urmă cu sute de ani. V-ați născut și ați copi­lărit printre ele și tot lângă ele trăiți și azi, în clipele de răgaz sufletesc, când vă întoarceți în casa pă­rin­tească din Ocișor. Ca­re le este povestea?

- Bisericile în Ar­deal au fost de două feluri: cele din lemn, ale oamenilor de rând, ale ioba­gilor, și bi­se­ricile din piatră, voievo­dale, ale cneji­lor. Bi­sericile vo­ie­vodale aveau în pronaos por­tretul ctitorului. Când au cucerit ma­ghiarii Transilvania, au înlo­cuit, în unele biserici, portretele cnejilor români cu cele ale grofilor. În timp, mulți dintre nobilii ma­ghiari s-au însurat cu român­ce, și femeile acestea au vrut să fie cin­sti­te și ele în bise­rică, așa încât au apă­rut și portretele lor. În ținutul Zaran­dului, erau bi­se­­rici voievodale la Hăl­ma­giu, Ribița și Vaca - ac­tualul sat Cri­șan. În curtea celei din Hălmagiu exis­tă și azi o piatră cam de mărimea unui divan și cu o sco­bitură în ea de forma unui om. Românii care nu voiau să treacă la greco-ca­to­licism erau așe­zați acolo cu spatele în sus și loviți cu gârbaciul de o sută de ori. Cro­nicarul scrie că "sângerau ca porumbeii și șuierau ca șerpii". Curtea bisericilor devenise teatrul multor suplicii. La Ciungani, un sat unde a slujit bunicul meu patern, Ioan Petrișor, se întâmpla ceva și mai înfio­rător, o cru­zime de la care satul își trage chiar numele. Nesu­punerea era pedepsită de grof cu tăie­rea unei mâini de deasu­pra palmei, apoi palma era bătută în cuie pe perete­le bisericii, ca să vadă toți ce pățesc cei care se revol­tă. Mulți români erau ciungi în satul acela. Opri­marea privea și locurile de închi­nă­ciune. Țăranii nu aveau voie să-și facă biserici din zid și nici case nu aveau dreptul să-și clădească, decât din bâr­ne, aco­pe­rite cu paie sau cu șindrilă. Și li se permi­tea să și le vă­ruiască numai în alb ori, eventual, în albastru. În schimb, bisericile acestea din lemn sunt mult mai frumoase, mai primitoare, mai calde. În ele sufletul se odihnește ca-ntr-un culcuș făcut de brațele mamei. Lemnul continuă să fie viu și după ce a de­venit grindă sau scândură, el respiră odată cu noi, par­că în ritmul ru­găciunii, și împrăștie un parfum anume, numai al lui, pe care piatra sau cărămida nu-l vor avea nicicând.

- În satul Tisa, aflat în vecinătatea Hălmagiului, biserica e făcută numai din bardă, n-a cunoscut ferăstrăul și nu are în ea nici un cui de fier.

- Așa sunt făcute toate bisericile din lemn de pe aici. Nu se foloseau cuiele, pentru că fierul prelucrat era considerat "de la diavol", o operă drăcească. A­ceas­­tă superstiție i-a făcut pe moți să spună că și fur­nalele de la Hunedoara erau focurile diavolului și au refuzat mult timp să lucreze acolo. De altfel, tot de la Cel Rău erau considerate că vin și lumânările făcute din alt­ceva decât din ceară curată de albine. În menta­litatea lor, tot ce presupunea o prefacere a materia­le­lor natu­rale sau un substitut al lor era o scornire a Vrăj­ma­șului, căci "dracul e meșter".

Bisericile "umblătoare"

- În Țara Zarandului circulă multe povești des­pre biserici mutate din locul lor, purtate între sate, cu căruțe și cai.

- Da, li se mai spune și biserici "umblătoare", și erau făcute așa din mai multe motive. Întâi, pentru că satele creșteau, și când biserica devenea neîncă­pă­toare, era vândută unei comuni­tăți mai mici, iar pe locul ei era ridicată alta, mai mare. Biserica de la mi­ne, din Ocișor, a fost adu­să, de exemplu, de la Mer­mești. Când a fost fondat Oci­șorul, pe la 1500, probabil că nu avea mai mult de 10 - 12 fami­lii și i-a fost de ajuns această mică biserică, rămasă în pi­cioa­re până azi. Mai târziu, când satul s-a mărit, și-a făcut o altă biserică, din zid, lângă cea de lemn. Dar nici în Ocișor bise­rica de lemn nu a fost în același loc mereu, a fost translatată vreun kilometru și fixată în locul în care se găsește acum. Bise­ricile tre­bu­iau să fie ușor de ascuns de năvă­litori. Ele erau ori­cum construite în locuri mai ferite, dar, la ne­voie, pu­teau fi dezasamblate rapid, duse cu că­ruțele în pădure, spre munte, și refăcute acolo. Dacă bi­se­rica trebuia transportată numai pe loc drept, era pusă pe niște butuci, la care se puneau role de lemn și, cu 20 sau 40 de boi, era trasă.

Stâlpii cu "moțuri" și copiii băgați în jar

- În unele din bisericile de lemn s-a păstrat, par­țial, pictura originală. Există un canon al felu­lui în care se zugrăvea pe atunci?

- Scenele biblice erau zugrăvite pe o pânză apli­ca­tă pe perete și tratată în mod special, pentru că nu se putea face frescă. Și cu toate că pânza e mai de­gradabilă, iată că a rezistat sute de ani. În biserica din Ocișor am găsit un înscris, unde can­torul ținea soco­tea­la reparațiilor. Unele men­țiuni au haz. De pildă, era scris unde­va: "Am plătit zu­gravului cinci crăi­țari pen­tru repararea unghiilor diavo­lu­lui". Deci fusese toc­mit un pictor care să restaureze una dintre scene, în care apărea dia­volul. Formularea îmi pare amuzantă.

- La biserica din Tisa am văzut pe stâlpii de la intrare "moțuri" din păr, tăiate de la copii și li­pite cu ceară. Ce semnificație are acest obicei?

- Și la Tisa, și prin alte părți, când împlinea copi­lul un an, i se tăia păr din vâr­ful capului și apoi era lipit pe stâlpii de la intrare, cât mai sus, ca să creas­că înalt copilul. Asta la înce­put, căci pe urmă s-a pus mo­­­țul numai ca un fel de măr­tu­rie a cre­din­ței copilu­lui și de mul­­țu­mire că­tre Dumnezeu că e sănătos. Des­tul de mulți prunci mu­reau înainte de a îm­plini un an, din pricina boli­lor și a traiu­lui greu, dar dacă tre­ceau de un an, puteai spera să-l vezi ma­tur. Era și moțul ăsta un semn al victoriei vieții asupra morții.

- Mai erau și alte obiceiuri ne­creștinești?

- Da, de pildă, când se năștea copilul, era măsurat cu o sfoară și, dacă în dimensiunea transversală, adică de la vârful unei mâini până la al celeilalte, cum sta cu brațele în cruce, era mai lung decât în dimen­siu­nea longitu­dinală, din creștet până în tălpi, îl înfă­șurau într-o pânză albă, îl puneau într-o covată, ală­turi cu lumâna­rea de la botez, făceau un foc de plante în cup­torul de pâine și băgau cotruța pe jar, o țineau puțin, o scoteau afară, și asta de trei ori. Erau con­vinși că apoi copilul va crește armonios. Obiceiul ăsta l-am prins și eu. Preotul din sat închidea ochii, nu spunea nimic, că nu-i putea scoate din ale lor pe țărani.

- În final, o întrebare personală. Ați avut bunici preoți, și din partea mamei, și din a tatălui, deci ați crescut într-o atmosferă de credință, mereu în preaj­ma bisericii. Care e cea mai veche amintire din copi­lărie legată de biserică?

- Bunicul Ioan Petrișor mă lua des cu el, până la Ciungani, unde slujea. Punea pe un cal două desagi, una cu ceasloave, cealaltă cu mine. Cred că aveam doi, trei ani. Și-mi amintesc că odată, la întoarcere, eu eram într-o desagă, iar în cealaltă era un pui de că­pri­oară, pe care îl primise părintele de la enoriași. Am mers tot drumul ochi în ochi. De Paști, la Ciungani era tradiția ca în loc de un miel, să i se dea preotului un pui de căprioară. Bunicul creștea puii de căprioa­ră, care erau ca niște jucării ale noastre, ale nepoților, și pe urmă îi lăsa liberi în pădure. Tot așa, de demult, țin minte că bunica se supăra pe bunicul, de câte ori slujea moliftele Sfântului Vasile Cel Mare, fiindcă era sigură că de asta îi mureau animalele prin ogradă, ba uneori și câte un copil. Bunica a născut doispre­zece co­pii, dar la maturitate au ajuns numai opt. Așa că, de câte ori se întâmpla o asemenea grozăvie, bu­nica îi reproșa bunicului: "Părinte Ioane, iar ai făcut sluj­bele Sfântului Vasile!". Ea credea că dreptatea vine și pentru cel care o cere, și pentru cel pentru care se cere, și pentru cel care face slujbele, iar pentru că dia­volul nu se poate atinge de preot, atunci se răz­bună pe ce are preotul: familie, animale.

Fotografiile autorului