Iubire prin transplant

- Pe el îl cheamă Florin, pe ea o cheamă Adina, sunt tineri şi fericiţi, deşi în piept le bat inimi străine, dobândite prin operaţie de transplant. O neşansă care i-a făcut să se întâlnească şi să transforme nefericirea în şansa vieţii lor -

Florin

Am ajuns în sat pe la prânz. Pe drum, nici ţipenie. O ploaie rece, mocănească, ţinea oamenii ascunşi în casele lor. Despre Cenade nu ştiam decât că e satul în care s-a născut Ion Agârbiceanu. Îi văd statuia în curtea şcolii şi-apoi urc o pantă uşoară, mărginită de un şir de case dichisite impecabil. Florin Făgeţan mă aşteaptă în poartă. Are o glugă mare trasă pe ochi, aşa că abia îi pot vedea chipul. Mai târziu, aveam să aflu că, pentru el, ploaia nu e ceva aşa, un moft ino­fensiv, ca pentru noi, cei­lalţi. Că frigul şi umezeala îi pot zdrun­cina sănătatea în mod fatal. Intrăm repede în casă, îşi dezbracă fâşul cu glugă şi mă invită într-o cameră încălzită. Mă măsoară făţiş, cu o privire fermă şi-apoi zâmbeşte politicos, strân­gân­du-mi mâna. Are 29 de ani, e vânjos la trup şi iute ca o sfârlează. "E bună ploaia asta, dar parcă-i prea multă". Ne aşe­zăm la masă şi apoi, din una-n alta, îşi deapănă, pe în­delete, poves­tea.
Avea cam nouă ani când a pus pentru prima oară mâna pe o coasă. Era una cam cât el de înaltă, cu o coa­dă lucioasă, din fag, şi lama tăioasă ca briciul. În ziua aceea a ieşit cu tatăl lui să-l ajute la otavă, adică la cositul de toamnă. Şi până seara n-a lăsat coasa deloc, învăţând să o mânuiască cu dibăcie, până când au "gătat" îm­preună toată tar­laua. Tare mândru mai um­bla el prin sat de atunci! Toată lumea îl lăuda pen­tru vrednicia lui, iar el se simţea deja ca un flăcău de nă­­dejde, sărind mereu în ajutorul pă­rinţilor, la trebu­rile gospodăreşti. Nu-l vedeai deloc stând locului, îi plă­cea să repare tot timpul ceva, să lu­creze în grădină, să iasă după lem­ne în pădure, să îngrijească animalele ori să deretice tot felul de mărunţişuri prin casă. Vă­zându-l ani la rând atât de dedicat acestor îndelet­niciri, părinţii erau ferm convinşi că Florinel al lor nu va dori nicicând să plece de acasă. Şi totuşi, în 2005, după ce a absolvit şcoala profesională, băiatul a ales să-şi în­cerce norocul în altă parte, la fel cum încercau aproape toţi prietenii lui din copilărie. Cenade, satul lui drag şi cândva atât de viu, i se părea tot mai pustiu şi amorţit. A plecat la Sibiu, acolo unde locuia una din­tre surorile lui. S-a angajat la o firmă de termopane şi uşi metalice, dobândind în scurt timp aceeaşi faimă de om harnic şi de încredere. Era mereu vesel şi într-o formă fizică excelentă. Urca fără oprire opt etaje pe scări, cu o uşă metalică în spate, fără nici cea mai mică gâfâială. Prin 2008, însă, s-a întâmplat ca după o asemenea ascen­siu­ne, să iasă afară transpirat, toc­mai când începuse o ploaie rece, de primăvară. Nu s-a sinchisit prea tare, la câte vijelii înfruntase, ploi­cica asta era chiar o ba­gatelă. Dar mai spre seară, a simţit cum îi cam dă târ­coale o ră­ceală. A doua zi s-a tre­zit cu febră şi cu o tu­se ciudată. A stat un timp aca­să şi s-a tratat cu ceaiuri şi aspirină, până când a reuşit să-şi mai astâmpere febra. S-a întors din nou la muncă, dar pe zi ce trecea, simţea că ceva nu e în re­gu­lă. Tuşea încontinuu, îl durea pieptul şi avea ame­ţeli. N-a vrut să meargă la medic, deşi tusea nu-i dădea pace. Obosea după doar câteva trepte şi respira tot mai greu. "Ţin minte că începusem să mă umflu ca un balon. Toată lumea îmi spu­nea că m-am îngrăşat şică de-aia am început să obosesc aşa repede. De fapt, eu reţineam apă în organism şi habar n-aveam". A continuat să muncească aşa, târâş-grăpiş, încă vreo patru luni. Prin octombrie, s-a întors aca­să, la Cenade, ca să-şi ajute părinţii la cu­lesul porumbului. La sfârşitul unei zile de lucru, după ce au pus ştiuleţii în coşer, a mers să facă o baie. Îşi aminteşte că apa era foarte fier­binte şi că atunci când a terminat şi a ieşit din ca­dă, a simţit deodată cum îi fuge pământul de sub pi­cioare. Apoi, nu-şi mai aduce aminte decât acea frac­ţiune de secundă în care trupul lui s-a prăbuşit pe po­dea. Atât. Din momentul acela scurt cât o clipire, destinul lui s-a făcut ţăndări. Şi-a pierdut total cunoştinţa şi trei zile a zăcut într-o comă profundă. Îngroziţi, părinţii l-au dus cu maşina unui vecin la spitalul din Blaj. Era deja noapte şi acolo n-au găsit decât un medic de gardă şi câteva asistente. După consult, doctorul a ridicat speriat din umeri. "Băiatul ăsta are o ini­mă de cal. Duceţi-l urgent la Al­ba Iulia. E un caz complicat, aici nu-l putem aju­ta". Bieţii pă­rinţi erau consternaţi. Cum să păţeas­că bă­iatul lor, flă­cău voinic ca un urs, o nenorocire ca as­ta? L-au urcat pe Florin în salvare şi l-au dus urgent la Alba Iulia. Verdictul a fost însă acelaşi: o ini­mă di­latată, un caz extrem de grav. Se so­licită urgent un eli­copter pentru trans­portul pacientului la un spital din Târgu Mureş. Dar până să plece, Florin intră în stop cardio-respirator. Părinţii sunt îngro­ziţi. Cu la­crimi în ochi, îi roagă cu dis­pe­rare pe medici să le sal­veze copilul. După mi­nute în şir de manevre, reuşesc să-l rea­ducă la viaţă şi să-l urce în elicopter. La Târgu Mu­reş, e preluat urgent de o echipă de medici spe­cia­lişti de la Institutul de Boli Cardiovasculare şi Trans­plant, care încep numaidecât un program de in­ves­tigaţii minuţioase. Cam după două ore de agitaţie, un doctor mai în vârstă îi invită pe părinţi încabinetul lui şi le spune calm şi răspicat verdictul: "Florin su­feră de «car­dio­miopatie dilatativă». Cu alte cuvinte, inima lui e foarte mărită şi funcţionează la o capa­citate de nu­mai 30 la sută. Cauza bolii nu se poate stabili si­gur", spune la fel de calm medicul. "Pare să fie con­se­cin­ţa unei răceli netratate la plămâni". Apoi le dă vestea cea mai cumplită: sin­gura şansă de prelungire a vieţii lui Florin e un transplant de inimă. Trebuie să aştepte un donator, iar asta poate dura o săptă­mână, o lună, un an, doi... Despre întoar­cerea lui la muncă sau la alte îndeletniciri care presupun efort nici nu mai poate fi vorba. Repaus total, izolare, pentru a nu se expune la viruşi, odihnă multă şi evitarea stresului. Cu alte cu­vinte, o viaţă nouă, pustie şi fără prea multe spe­ranţe. "Recunosc, la început a fost un şoc uriaş", spu­ne astăzi Florin. "De obicei, nu prea mă sperii eu aşa uşor, dar de data asta... Îmi era clar, toa­tă viaţa mea de până atunci se sfârşise. Trebuia să şterg cu buretele tot şi să în­cep să-mi construiesc altă viaţă, cu o ini­mă nouă. Pe urmă, m-am obişnuit repede cu ideea şi tot ce-mi doream era să se gă­sească cât mai repede un donator şi să pornesc, cum s-ar zice, la drum". A ră­mas conectat la aparate încă vreo două săptămâni. Apoi, medicii i-au implantat un defibrilator, adică un dispozitiv menit să dea anumite impulsuri atunci când ini­ma se opreşte. Cu aparatul ăsta avea el să stea acolo, în piept, până în ziua trans­plantului. După alte câteva zile, Florin s-a întors acasă. A urmat cel mai greu cal­var al vieţii lui: aş­tep­tarea. Zile la rând, săp­tămâni, luni, tre­sărind la fiecare sunet de telefon, la fie­care scârţâit de poartă. Sta­rea lui era din ce în ce mai gravă, respira tot mai greu, drumul până la baie era un chin, obosea şi atunci când mânca. Pă­rin­ţii lui, Anuţa şi Ioan, erau disperaţi, asis­tau neputincioşi la tot chinul lui, îl în­demnau să se roage la Dumnezeu şi să aibă răbdare, şi ascultau cu lacrimi în ochi la uşa camerei lui, cum horcăie la fiecare gură de aer pe care se chi­nuia s-o inspire. "Nu cred că ar putea suporta ci­neva un chin ca ăsta", îşi aminteşte, cu privirea pier­dută. "Oboseam până la sufocare, şi dacă mă întor­ceam de pe o parte pe alta în pat. Medicamentele nu mai aveau nici un efect. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, eu mă culcam seara şi nu eram foarte sigur dacă mă mai trezesc dimineaţa. Gândul ăsta mă îngrozea, aveam doar 23 de ani şi voiam cu disperare să trăiesc". În­tr-o dumi­nică senină din iunie 2009, când Ioan şi Anu­ţa tocmai veniseră de la biserică, Florin a auzit su­nând telefonul. A răspuns tatăl lui. De-acolo, din pat, nu prea îl auzea ce vorbeşte, dar avea parcă o pre­simţire. "Când a venit tata în ca­meră să-mi dea ves­tea, eu eram deja îm­bră­cat şi ga­ta de plecare. Apă­ruse un donator compatibil, cu grupa de sânge 01 pozitiv. Era vorba de o femeie de 42 de ani de lângă Oradea. După un accident cu bi­cicleta, intrase în moarte cerebrală. Sună îngrozitor, dar asta e realita­tea: prin moartea acestei femei am reînviat eu". După opt luni de calvar, Florin simţea din nou gustul dul­ce al speranţei. L-au dus cu o maşină la Târgu Mu­reş şi imediat au început pregătirile pentru operaţie. Nu se temea deloc, după tot chinul pe care l-a îndurat, era în stare să suporte orice, numai să scape de coş­marul ăsta. A doua zidimineaţă, a intrat în sala de ope­raţie. Îşi aminteşte doar cum i-au legat braţele şi cum i-au pus în mână o branulă. Apoi, n-a mai văzut de­cât lumina puternică de deasupra cum se pierdea uşor în ceaţă, până când s-a stins de tot. Operaţia a du­rat patru ore şi a fost impecabil realizată de o echi­pă condusă de genialul profesor Radu Deac. Flo­rin s-a trezit după 24 de ore. Un medic îl ţinea de mâ­nă şi îi cerea să strângă palma puternic, pentru a ve­dea dacă are reflexe. El a strâns cât a putut, iar me­dicul i-a zis asistentei că e bine şi că poate să-l detu­beze. Florin în­cepea să-şi revină. A rămas singur în sa­lonul de terapie intensivă, conectat la tot felul de apa­rate. Stătea aşa, cu ochii deschişi, încer­când să-şi facă ordine printre gânduri. Avea în piept o inimă no­uă, cu care trebuia să se împrietenească. La început, simţea ceva ciudat, avea senzaţia că bate prea repede şi se gândea că poate ceva nu e tocmai în regulă, apoi înţelegea că, de fapt, abia acum se simte normal şi că va trebui să se obişnuiască aşa. Începea din nou să se bucure, se gândea că va putea reveni la viaţa lui de până atunci, că va pleca la Sibiu, că va merge la lucru, că poate într-o zi va reuşi chiar să plece din ţară, să-şi facă un rost mai bun, o familie, un trai mai luminos. Nu ştia încă, bietul de el, că după un asemenea trans­plant, viaţa nu mai e aşa plină, că atârnă de un fir de aţă, că nimeni nu te mai an­gajează, că trebuie să te în­dopi zilnic cu medica­men­te şi să mergi la control, că noul tău statut e ca acela al unui om cu handicap foarte grav. După zece zile, s-a în­tors bucuros acasă, la Ce­nade. Trebuia să stea izolat, îi era interzis să stea în cu­rent, să iasă afară în zile toride sau cu ceaţă. Nu avea voie să se expună la nici un risc de contaminare cu vreun virus sau microb. Şi totuşi, în ciuda acestor mă­suri, în iunie 2010, Florin a luat de la cineva o ră­ceală şi a făcut aprindere la plă­mâni. A ajuns din nou la spi­talul din Târgu Mureş, unde a stat o lună sub tra­tament. S-a făcut bine şi, cu puţin înainte de externare, a aflat că într-un salon în­vecinat, tocmai venise o pacientă ca­re a doua zi urma să intre, şi ea, într-o operaţie de transplant. Şi cum el deja era de-al casei şi trecuse prin experienţa asta nefericită, s-a hotărât să meargă la ea, să-i dea nişte sfaturi şi să-i mai aline puţin frica. Fata era în salon cu mama ei. El a intrat puţin timid, a dat politicos bună ziua şi le-a zis: "Să nu vă fie teamă. O să fie bine. Şi eu am făcut un transplant şi uite că sunt bine sănătos acum. Înainte, nu puteam să fac nici doi paşi. O să fie bine, o să ve­deţi...". Fata parcă nici nu-l auzea. Stătea întinsă în pat, cu faţa transfigurată de spaimă. O chema Adina şi avea 20 de ani.

Adina

În februarie a împlinit 24 de ani. Are mereu pe chip un zâmbet luminos, chiar şi atunci când evocă amintiri urâte. Atitudinea ei pozitivă a ajutat-o să înfrunte mai uşor toate încercările prin care a trecut. Era doar un prunc de şapte luni, atunci când medicii din orăşelul ei, Negreşti Oaş, au descoperit uluiţi că se născuse cu o malformaţie foarte gravă: inima ei nu avea decât un ventricul. La un an şi două luni, Adina a suferit prima ope­raţie pe cord deschis. Au urmat însă alte compli­caţii, şi la doi ani şi patru luni, a fost operată din nou. Încă de atunci, medicii au avertizat-o pe mama fetiţei că tot acest calvar va continua şi că pe la cinci ani va tre­bui să o aducă iar, pentru o nouă intervenţie chirur­gicală. I-au explicat că pentru o asemenea malformaţie intervenţiile astea sunt doar nişte soluţii efemere, prin care copilul este ajutat să mai supravieţuiască un anu­mit interval de timp. Pentru biata femeie, toate expli­ca­ţiile astea erau ca o condamnare nemiloasă la o viaţă de coşmar. "Nu ştiu cum a putut mama să îndure chi­nul ăsta", po­vesteşte Adina. "Eu eram prea mică, nu în­ţelegeam nimic. Singurul moment pe care mi-l amin­tesc foarte clar a fost operaţia de la cinci ani. Nicio­dată n-am simţit o frică mai mare. Plângeam în fiecare zi şi mă rugam la Dumnezeu să facă o minune pentru mine şi să mă vindece fără să fac operaţie. Nu s-a în­tâmplat minunea asta, dar Dumnezeu tot m-a ajutat cu ceva, pentru că următoarea operaţie am făcut-o abia la 16 ani. Deci, timp de 11 ani am scăpat de spai­ma asta şi am putut să fiu şi eu ca un copil normal. Toa­te bune şi frumoase până în clasa a noua, când în­ce­pu­sem iar să mă simt rău, mă sufocam după ce ur­cam un singur etaj. Aşa am ajuns din nou la spital şi am fost operată de doctorul Suciu, care mi-a făcut o reconstrucţie de ventricul şi mi-a zis că va trebui să mai vin, poate, după vreo cinci sau zece ani, pentru o intervenţie de corectare. Eram în culmea fericirii, aveam timp să termin liniştită liceul şi să merg mai departe la facultate". Şi chiar aşa s-a întâmplat. A terminat cu bine liceul şi în 2009 a intrat la o facultate de contabilitate din Satu Mare. Se simţea foarte bine şiera extrem de încântată de noii colegi şi de proas­pătul ei statut de studentă. A trecut cu brio de prima sesiune, dar prin decembrie a căpătat o gripă ba­na­lă. În vacanţa de iarnă s-a întors aca­să, la Negreşti Oaş, bucuroasă că va petrece Crăciunul în familie. Dar răceala se tot agrava. Avea febră, tu­şea des şi simţea mereu că se sufocă. A început să ia un antibiotic şi fe­bra s-a domolit. Nu însă şi tusea, care îi tăia mereu răsuflarea. După vacanţă, s-a întors la Satu Mare, intrând din nou în focul examenelor. Dar starea ei se înrăutăţea, obosea repede, avea ame­ţeli. "Pe 30 mar­tie mi s-a făcut foar­te rău. Aveam simptome de in­farct. Acum simţeam că mi-e frig, şi imediat că mi-e foarte cald. Eram în sala de curs şi am cerut voie să ies, dar nu mă mai puteam ridica de pe scaun. M-au ajutat nişte colege şi am ajuns la Urgenţă. Medicii m-au trimis la cardiologie. Mi-au pus o perfuzie, mi-au făcut raze şi la sfârşit mi-au zis să merg acolo unde am fost operată, că ei n-au ce să-mi facă. Şi tot aşa, câteva zile la rând, m-au tot plim­bat de colo-colo, până când pur şi simplu am sim­ţit că mor. I-am zis mamei că nu mai rezist, ea a sunat speriată la Târgu Mureş şi a doua zi am fost acolo". Cel care a consultat-o la Institutul de Boli Cardio­vasculare şi Trans­plant a fost doctorul Suciu, chi­rur­gul care o ope­rase cu patru ani în urmă. I-a văzut actele me­dicale şi ime­diat şi-a amintit de ea. După câteva ore de inves­ti­gaţii, doctorul a lu­at-o pe mama Adinei deo­parte şi i-a spus ceva aproape în şoaptă. Fata n-a auzit nimic, dar a înţe­les că e ceva foarte grav, pentru că a văzut-o pe mama ei cum se întunecă la faţă. A sărit ca arsă şi a între­bat-o ce i-a zis doctorul, ce se în­tâm­plă, implorând-o să nu-i as­cundă nimic. Atunci, fe­meia a luat-o în braţe şi i-a şoptit plân­gând la ureche: "A zis că sin­gura so­luţie e transplantul". În mod ciudat, vestea asta n-a spe­riat-o prea tare. S-a gândit că aşa va scăpa o dată pentru tot­deauna de coşmar. Cea mai grea a fost, şi în cazul ei, aşteptarea. "A ur­mat cea mai grea perioadă din viaţa mea. N-aveam voie să fac ab­­solut nimic. Oboseam ime­­diat, chiar şi când mer­geam pâ­nă la baie. Am în­trerupt şcoa­la şi asta era cea mai mare tra­gedie pentru mine. Toată ziua stă­team în pat şi citeam, iar sea­ra ie­şeam puţin la o plimbare uşoa­ră cu mama". Şi totuşi, a fost mai norocoasă decât Flo­rin. Aşteptarea ei n-a du­rat decât două luni. Pe 7 iu­nie au sunat-o că s-a găsit do­­nator. Au ajuns la Târgu Mu­reş spre seară. Îşi amin­­teşte cum zăcea în salon, în timp ce mama ei o ţinea de mâ­nă, încercând s-o alinte. Apoi, mai ţine minte vag chi­pul unui tânăr care a in­trat în salon şi i-a spus că nu trebuie să-i fie teamă, că to­tul o să fie bine. Îl chema Flo­rin şi părea foarte timid. Pe urmă, în noaptea care a ur­mat, n-a fost chip să adoar­mă. Avea gânduri şi senzaţii ames­­tecate, ba visa la lucruri frumoase, ba sim­ţea cum transpiră de spaimă. Dimineaţă a intrat în sala de ope­raţie, unde a stat opt ore. Apoi, nu s-a mai trezit decât după două zile. Cu o inimă nouă, a unui băiat de 17 ani de la Reghin, dece­dat în ur­ma unui anevrism cerebral.

Florin şi Adina

La o săptămână după ex­ternare, Adina a primit un te­lefon. O voce de bărbat o în­treba cum se simte. Ea nu prea avea chef de vorbă, era mar­cată încă de în­cercarea prin care trecuse, dar băr­batul a in­sistat, spu­nându-i că îl cheamă Florin Făgeţan şi că e cel care a vizitat-o în salon înainte de operaţie. Dar nici de data asta Adinei nu prea i-a venit chef de vor­bă. I-a răspuns sec şi re­ce că se simte bine şi i-a mul­ţumit de întrebare. Cam asta a fost tot. A doua zi însă, Florin a sunat iar. A treia zi, la fel. Până când, uşor, uşor, Adina a devenit mai prie­te­noasă. Ba chiar începuse să-i placă să stea de vorbă cu el. Îi dădea sfaturi, o învăţa ce anume are voie să facă şi ce nu, îi spunea tot felul de glume. După trei săp­tămâni, şi-au dat întâl­nire. Ea era programată la spi­talul din Târgu Mureş pentru o consultaţie şi tre­buia să stea internată vreo două zile. Iar el i-a zis că o să vină acolo doar aşa, din plăcere. "A venit chiar în prima zi", povesteşte Adi­na. "Mi-a adus flori şi nişte supică de tăiţei de casă, aşa cum se face în Ar­deal. S-a aşezat lângă mine, pe un scaun, şi am în­ceput să vorbim. Bineînţeles, cel mai mult despre su­biectul nostru comun, inima. Am stat aşa, de vorbă, mai bine de două ore, dar nici n-am ştiut când au tre­cut. Întâlnirea asta mi-a făcut tare bine, prezenţa lui mi-a dat mai mult curaj şi în­credere. Iar la despărţire, m-a să­rutat pe obraz". Zâmbeşte, lăsând pri­vi­rea în jos. Apoi deschide un album cu fo­to­grafii şi-l răsfoieşte încet. Au continuat să îşi vorbească aproape zilnic. La tele­fon, prin me­saje, pe messenger. Ar fi vrut să se întâlnească din nou, dar îi despăr­ţeau vreo 300 de kilometri. Aşa că şi-au cum­părat amândoi câte o cameră web şi-au în­ceput să se "va­dă". Într-o zi, ea l-a întrebat dacă are prietenă, iar el i-a răspuns râzând că are vreo trei pe sub pat. "Ce prie­tenă să mai am?", i-a zis apoi se­rios. "Cine mă mai caută pe mine de când sunt bol­nav?" Nici pe ea n-o mai căuta nimeni. Au vizitat-o la în­ceput câţiva vecini, doar ca să-i pună tot felul de în­trebări aberante. Dacă îi mai plac băieţii, acum, după ce i-au pus o inimă de băiat. Sau dacă nu are alte gus­turi şi pasiuni, aşa, ceva mai băieţeşti. A avut şi Florin asemenea ex­perienţe ciudate. L-a întrebat cineva dacă n-a visat-o pe biata femeie răposată, ve­nind la el să-şi ia inima îna­poi. Cam asta era tot ce voiau să afle amicii lor despre ei, aşa că nu prea mai aveau chef să vadă pe nimeni şi s-au izolat total amândoi. Vorbeau ore în şir, zi de zi, şi constatau mereu că poveştile, dorinţele şi gri­jile lor seamănă leit. S-au apropiat tot mai mult şi des­copereau îm­preună, pentru prima oară, o emoţie ne­ştiută. Într-o sea­ră, Adina l-a întrebat cu glas tre­mu­rat dacă vrea să-şi împartă inima cu ea. Aşa s-a pri­ceput ea să-i spu­nă că e îndrăgostită de el. Ca de obicei, el i-a răspuns mai întâi cu o glumă. Că inima din pieptul lui e de că­pă­tat şi n-are cum s-o împartă cu nimeni. Dar vor­bele ei l-au topit. A doua zi a plecat la ea, în Ne­greşti Oaş, să o cea­ră în căsătorie. Părinţii însă le-au ce­rut să mai aibă răb­dare, pentru ca ea să-şi re­vină com­plet după ope­raţie. De-atunci, au fost mai mult îm­preună. În 2012, au făcut două nunţi ca-n po­veşti: una la el, la Cenade, şi cealaltă la Negreşti Oaş. "Asta, ca să nu fie nimeni supărat", îmi zice Adina, ară­tându-mi albumul cu fo­tografii de la nuntă. Pe ur­mă s-au mutat în Cenad, la casa lui părintească, unde stau şi azi. Sunt amân­doi aici, în faţa mea, şi se sorb din priviri, iradiind de dra­goste şi de bucurie. Fiecă­ru­ia în parte, Dum­ne­zeu le-a dăruit încă o dată viaţa, dar le-a dăruit şi şansa să se întâlnească, pentru ca biruinţa asupra morţii să fie celebrată, printr-o nouă via­ţă, în doi. O viaţă deloc uşoa­­ră, pentru că Florin şi Adina sunt, în plină vârstă a tinereţii, pensionari. De lucrat un­deva, nici nu poate fi vorba. Nimeni n-ar angaja "trans­plantaţi". Şi to­tuşi, nu se plâng, au tot ce le tre­bu­ie: două văcuţe, trei porci, găini, iepuri, o grădină mă­noasă, păşune şi mult aer cu­rat. O dată la patru luni, merg la Târgu Mu­reş, la con­­trol. Vor face dru­murile astea tot restul vieţii. Ris­cul ca organismul să le respingă inima nu va dis­pă­rea niciodată. N-au voie să facă nici unefort, n-au voie să stea în frig sau căldură prea mare, n-au voie să facă copii. Medicii le-au spus că media de viaţă după un ase­­menea trans­plant e cam de zece ani. Ei însă nu vor să ştie de sta­tistici. Sunt siguri că vor trăi mult mai mult, cel puţin cât va dura dragostea, iar ea nu se va sfârşi niciodată. Fericirea e cel mai puternic medi­ca­ment. Poate că încercările prin care au trecut le-au fost scrise dinadins în destin, ca să-i facă să se cunoască. Să-i facă să meargă me­reu de mână, mereu uniţi şi alături, fără urmă de su­părare, că-şi trăiesc împlinirea, cu preţul a două trans­planturi de inimă.