Tânărul Jehohanan ben Hagkol atârna cu brațele țintuite de cruce și picioarele în aer. Călăii i-au apucat piciorul drept, l-au apăsat lateral de stâlp și au pus o mică bucată de lemn pe partea de deasupra labei piciorului. Apoi au luat ciocanul și au bătut un piron prin bucata de lemn și călcâiul condamnatului, până l-au înfipt în stâlpul crucii. Victima trebuie să fi urlat de durere.
Aproape două mii de ani a rămas pironul în calcaneul mortului. În 1968, o echipă de muncitori în construcții din Ierusalim a dat întâmplător peste mormântul lui Jehohanan. Osemintele lui datează cu aproximație din epoca în care a trăit Iisus, fiind singurele rămășițe cunoscute ale unui om crucificat din Antichitate. Câteva decenii mai târziu, descoperirea continuă să furnizeze informații surprinzătoare - și ea influențează, până în ziua de azi, dezbaterea științifică despre moartea lui Hristos.
Interesul publicului pentru martiriul lui Iisus a fost stimulat de o expoziție cu totul specială: în aprilie 2010, s-a permis din nou vizitarea giulgiului din Torino, pentru prima dată, după o pauză de zece ani. Cea mai cunoscută relicvă a creștinătății a atras milioane de pelerini, căci nenumărați oameni aduc cinstire misterioasei bucăți de pânză, fără a ține seama de controversele legate de autenticitatea ei. În tot acest timp, disputele dintre oamenii de știință au proliferat, dând naștere unui roman polițist sui generis.
Hristos a trăit într-o perioadă dramatică a istoriei poporului evreu. Se crede că ar fi venit pe lume în anul 4 î.Hr., ultimul din viața detestatului rege Irod. Oficial, acesta domnea independent, însă în fapt era vasalul Romei.
După moartea lui Irod, a izbucnit o răscoală îndreptată împotriva urmașilor săi și a trupelor romane staționate în țară. Drept urmare, Varus, guvernatorul numit de Roma în Siria, a ocupat Ierusalimul și a osândit la executarea pe cruce două mii de rebeli, veritabili sau doar presupuși. După această monstruoasă ucidere în masă, în țară lucrurile s-au liniștit, cel puțin pentru o vreme. Varus însuși a pierit, împreună cu trei legiuni aflate sub comanda sa, într-o bătălie purtată cu triburile germanice, în Pădurea Teutoburgică, în anul 9 d. Hr.
Regatul lui Irod a fost împărțit între fiii săi. Succesorul lui în ținutul central, Iudeea, a avut o domnie atât de tiranică, încât iudeii au trimis delegați la Roma, pentru a cere înlăturarea lui de pe tron. În anul 6 d. Hr., împăratul Augustus le-a îndeplinit această dorință și a transformat Iudeea în provincie romană. A apărut imediat o mișcare de rezistență radical-fundamentalistă, a grupării zeloților. Ei considerau că le revine îndatorirea religioasă de a-i alunga pe necredincioși, așadar, au comis o serie de asasinate ce îi vizau pe reprezentanții Romei și pe ajutoarele lor.
În ochii romanilor, Iisus și apostolii lui constituiau o amenințare
Învățătura de credință a zeloților se asemăna în multe privințe celei a lui Iisus, cu deosebirea esențială că Hristos predica non-violența. Însă, în ochii romanilor, orice nouă mișcare populară era din capul locului susceptibilă de a fi o "celulă teroristă". Când Iisus a adunat în jurul său din ce în ce mai mulți adepți în Galileea, iar pe la anul 30 d. Hr., a venit la Ierusalim, aceasta trebuie să fi deșteptat bănuieli autorităților romane. Hristos și discipolii săi au ajuns în capitala Iudeei cu câteva zile înainte de sărbătoarea Paștilor, dată la care evreii celebrau eliberarea lor din sclavia egipteană. Era de așteptat ca mulți dintre ei să vadă în acele festivități tradiționale o chemare la luptă, de astă dată împotriva stăpânirii romane. Deci, autoritățile se găseau în stare de alertă maximă.
La Ierusalim, Iisus a acuzat cu asprime preocuparea pentru negustorie în templu, răsturnând, simbolic, mesele celor ce schimbau bani și vindeau porumbei pentru jertfă. Prin gestul său, înalții sacerdoți și-au considerat amenințată afacerea lor personală și au reacționat violent: cu ajutorul lui Iuda, l-au prins pe Iisus și l-au predat guvernatorului roman al provinciei, Pilat din Pont, acuzându-l că incită la nesupunere. Pilat era singurul învestit cu autoritatea de a pronunța condamnări la moarte.
Potrivit Noului Testament, Pilat s-a opus. El voia ca Iisus să fie numai biciuit, dar când mulțimea iudeilor a strigat: "Răstignește-l!", romanul a trebuit să cedeze. "Luând apă, și-a spălat mâinile în fața mulțimii, zicând: «Nevinovat sunt eu de sângele dreptului acestuia. De-acum, pe voi vă privește!»", citim în Evanghelia după Matei. Cercetările moderne infirmă însă versiunea unui Pilat ezitant. El n-a șovăit, ci a decis încă în aceeași zi pedeapsa cu moartea, poruncind ca ea să fie dusă la îndeplinire imediat, înainte de sărbătoarea Paștilor, care începea în ziua următoare.
Pilat a pronunțat condamnarea la moarte cu cele mai ample consecințe din istoria lumii, fără a bănui câtuși de puțin acest lucru. Pentru el, răstignirea lui Iisus a fost, cu siguranță, doar o execuție ca multe altele. Cât de puțin prețuia guvernatorul o viață de om o dovedește comportamentul lui ulterior, în funcția pe care o deținea. În jurul anului 36 d. Hr., el a ordonat arestarea și uciderea unui mare grup de pelerini, deoarece a luat procesiunea lor drept o revoltă. Chiar și în vremurile brutale de atunci, omorârea în masă a unor locuitori pașnici ai provinciei a declanșat un scandal. Pilat a fost destituit și rechemat la Roma. Nu se cunoaște nimic despre felul cum și-a petrecut restul vieții.
De ce l-au portretizat atât de îngăduitor Evangheliile pe cel care era, de fapt, un călău? Și de ce au atribuit evreilor principala vină pentru moartea lui Iisus? Motivul a fost, desigur, unul politic. "Creștinismul se răspândea foarte rapid în interiorul Imperiului Roman", explică istoricul german Bernd Kollmann. "Împrejurarea că guvernatorul Romei îl socotise pe Iisus nevinovat și acționase împotriva lui doar ca urmare a presiunii exercitate de evrei sublinia faptul că întemeietorul religiei creștine nu era, nicidecum, un infractor".
[/img]Execuția lui Iisus a însemnat o povară grea pentru comunitatea creștină. Căci crucificarea nu era o pedeapsă comună, ci, de departe, cea mai crudă, în Imperiul Roman fiind rezervată pentru așa-zisa pleavă a societății: sclavi, liberți și cei ce desfășurau activități ostile statului. Cetățenii romani erau exceptați de la ea. Faptul că Iisus fusese condamnat pentru agitație împotriva Romei e dovedit de inscripția de pe placa de lemn fixată pe cruce, din ordinul lui Pilat: "Împăratul iudeilor".
După pronunțarea verdictului, soldații romani l-au biciuit pe Iisus, așa cum era obiceiul, și i-au pus pe cap o coroană de spini. Apoi l-au silit să-și poarte crucea - sau numai bârna orizontală, presupun cercetătorii - până la locul execuției. Pe drum a fost ajutat de un om care tocmai se întorcea de la munca câmpului și căruia Evangheliile îi consemnează numele: Simon din Cirene.
Nu este descris modul cum a fost țintuit Iisus pe cruce. Toate tablourile și crucifixele îl arată cu picioarele străpunse de piroane în față, pe când unica descoperire arheologică până în ziua de azi a unui crucificat (Jehohanan, ale cărui oseminte datează, cu aproximație, din epoca în care a trăit Iisus) - dovedește că, dimpotrivă, picioarele erau fixate lateral. Iar mâinile acelui tânăr, descoperit la săpăturile unei construcții din Ierusalim, nu au fost bătute în cuie, așa cum s-a crezut inițial, ci legate. Unii cercetători sunt de părere că la fel s-a procedat și cu Iisus. De rănile de la mâini nu vorbește decât evanghelistul Ioan. Marcu, Matei și Luca nu le menționează explicit.
Comandourile de execuție aveau suficientă libertate de acțiune în asemenea privințe: puteau să-l lege pe delincvent ori să-l străpungă cu piroane, să-i plaseze un mic suport sub tălpi sau fese, pentru a micșora greutatea suportată de brațe - și a prelungi astfel agonia. "E limpede că toate acestea nu erau ferm stabilite. Modalitatea de crucificare a victimelor depindea de imaginația sadică a călăilor", afirmă antropologul israelian Joe Zias. În scrierile sale, istoricul antic Josephus scrie chiar că, în bătaie de joc, soldații romani puneau prizonierii pe cruce în cele mai diverse poziții. Iar pentru a-i umili suplimentar pe condamnați, zbirii le dădeau jos hainele. Faptul că Iisus este reprezentat cu o bucată de pânză în jurul șoldurilor se datorează sentimentului general de pudoare, însă e un fals, din punct de vedere istoric. În realitate, condamnații erau expuși complet goi disprețului public. Toți cei prezenți puteau urmări în detaliu cum nefericitul lipsit de apărare își pierdea, treptat, controlul asupra propriului corp.
Stâlpul de tortură al Imperiului Roman
Anatomopatologul Frederick Zugibe din New York a studiat pe subiecți vii procesele ce se petrec în organismul unui om aflat pe cruce. Fostul medic legist, actualmente pensionar, și-a instalat o cruce în formă de T, înaltă de 2,30 metri și lată de doi. A folosit-o de sute de ori, ca să atârne pe ea participanți voluntari, într-o manieră mai blândă decât în realitate: mâinile se introduc în mănuși speciale, iar picioarele sunt susținute, din când în când, de o centură. Victimele preferate ale lui Zugibe - fie și numai din considerente juridice - au fost fiii și ginerii săi, din care îi stau la dispoziție destui, dat fiind că familia lui numără nu mai puțin de șapte copii. În timpul unei crucificări, medicul controlează permanent funcțiile vitale, ca pulsul, tensiunea arterială și respirația.
"Voluntarii atârnă pe cruce, până cer ei să fie dați jos", spune Zugibe. Durata obișnuită se întinde de la cinci la 45 de minute, niciunul nu a rezistat mai mult de o oră. "Motivul principal îl constituie durerile și contracțiile musculare din umeri, mâini și picioare". După șase minute, cei mai mulți au început să transpire, unii atât de tare, încât s-au format băltoace de sudoare pe pardoseală. Dar nu s-a observat că participanții la experiment ar avea dificultăți de respirație. "Toți voluntarii au confirmat că n-au avut absolut niciun fel de probleme cu respirația", accentuează Zugibe. Situația a fost aceeași, chiar și atunci când picioarele au atârnat libere, fără sprijin. Se înțelege însă că, în acele momente, durerile din umeri și brațe s-au intensificat. De aceea, Zugibe consideră că poate contrazice, în urma constatărilor sale, imaginea vehiculată curent a morții prin asfixiere pe cruce.
După părerea lui Zugibe, moartea era provocată de un șoc traumatic și de hipovolemie (diminuarea volumului de sânge circulant). Cu alte cuvinte, sistemul cardiovascular ceda din cauza deshidratării, a căldurii excesive, a epuizării fizice și a durerilor de nesuportat. Acestea deveneau și mai puternice, dacă victima era țintuită cu piroane, deoarece atunci orice mișcare a corpului cuprins de spasme irita nervii lezați de cuie.
Alți cercetători nu cred, totuși, că ipoteza morții prin asfixiere poate fi exclusă. În experimentele doctorului Zugibe, subiecții au stat pe cruce un timp prea scurt, argumentează Matthew Maslen și Piers Mitchell, de la "Imperial College London". Cei doi medici au publicat în 2006 un articol pe tema cauzelor morții la o execuție prin crucificare și au găsit numeroase teorii în bibliografia parcursă, fără a ajunge, totuși, la un rezultat clar. "Probabil că au existat motive fiziologice, diferite de la caz la caz", aceasta este concluzia formulată de ei în final.
Și tocmai aici se vede perfidia crucificării: ea nu omora un om dintr-o dată, ca sabia sau spânzurătoarea, ci îl lăsa să se stingă în chinuri, ceasuri sau zile întregi, până când funcțiile vitale intrau în colaps, la un moment dat. Crucea nu era propriu-zis un instrument de execuție, ci stâlpul de tortură al Imperiului Roman.
Uneori, pentru a scurta agonia celor supuși la cazne, li se zdrobeau fluierele picioarelor - cum s-a făcut în cazul celor doi condamnați răstigniți împreună cu Iisus. Și efectul acestei acțiuni este controversat în rândul medicilor. Principalele ipoteze acceptate sunt asfixia, pierderea de sânge prin hemoragie și embolia. Hristos a murit surprinzător de repede: după numai trei ore. Ca să se asigure că e mort, un soldat l-a împuns cu lancea în coastă.
Descoperirile arheologice confirmă relatările biblice despre înmormântarea lui Iisus
După moartea lui Iisus pe cruce, Pilat a îngăduit unui iudeu, pe numele său Iosif din Arimateea, să-l înmormânteze, după cum ne povestește Biblia. La o primă privire, aceasta părea să contravină altor surse antice, potrivit cărora se obișnuia ca trupurile condamnaților să fie lăsate pe cruce, pentru a deveni pradă păsărilor răpitoare, ce veneau să mănânce din ele. Dar descoperirea osemintelor tânărului Jehohanan din Ierusalim, care fusese la rândul său răstignit, a confirmat relatarea biblică: rămășițele sale pământești fuseseră așezate într-un mormânt, cu respectul cuvenit. Ceea ce înseamnă că în Iudeea, romanii trebuie să fi acordat autorizații ce se abăteau de la regula generală, probabil ținând seama de tradițiile religioase locale.
În privința înmormântării lui Iisus, apar mici deosebiri între Evanghelii: la Marcu, Matei și Luca, Iosif din Arimateea a învelit corpul fără viață al lui Iisus într-o pânză curată de in, care, potrivit convingerii multor credincioși, ar fi totuna cu actualul giulgiu din Torino. În schimb, Ioan relatează că Iisus a fost înfășurat în fâșii de pânză, ceea ce înseamnă că un giulgiu ca acela din Torino n-ar fi existat. Jürgen Zangenberg, arheolog biblic și profesor specializat în Noul Testament la Universitatea Leiden, consideră ambele versiuni la fel de plauzibile: "S-au găsit din epoca respectivă, atât rămășițe înmormântate cu giulgiu, cât și cu mai multe fâșii textile".
Apoi, Iosif din Arimateea a pus trupul "în mormântul său cel nou, pe care îl săpase în stâncă", după cum ne povestește evanghelistul Matei. "Și, prăvălind o piatră mare la ușa mormântului, a plecat". Și această descriere corespunde întocmai constatărilor arheologice. "Asemenea morminte săpate în stâncă se întâlnesc foarte des la Ierusalim", spune Zangenberg. "Ele au în interior postamente de piatră, pe care se depun trupurile morților și sunt prevăzute cu o mică intrare, ce poate fi închisă cu o lespede".
Două zile mai târziu, a venit la mormânt Maria Magdalena, aducând cu sine miresme, pentru a unge cu ele corpul neînsuflețit. Însă piatra fusese dată la o parte, iar trupul lui Iisus dispăruse. În locul lui, a întâmpinat-o un înger, care a vestit învierea lui Hristos. Însă acest miracol depășește știința. El este piatra de temelie a creștinismului.
MATEI ALEXANDRU