De acolo a descălecat Dragoș către Moldova, acolo se află izvorul graiului pur românesc. Un nume barbar, care ascunde o mare parte din Maramureșul nostru istoric. Circa 50.000 de români curați, "moroșeni" iubitori ai tradițiilor, păstrători ai comorilor străvechi de credință, locuiesc în cele 12 comune și sate ce se înșiră ca o salbă a românismului de-a lungul malului stâng al Tisei. După cum poate se știe, acest teritoriu înnobilat de vechimea imemorială a locuitorilor săi, purceși din celebrii daci liberi, nu a aparținut statului român decât câteva luni, în 1919. În ultima mie de ani, ruleta istoriei i-a plasat pe bieții băștinași sub diverse jurisdicții și state, având de plătit poziția lor mărginașă, atât de depărtată de centrele tradiționale ale românismului. De sub Regatul Ungariei, au fost transferați Imperiului Austro-Ungar, apoi Cehoslovaciei, URSS-ului și, în cele din urmă, nou formatului stat ucrainean. Cu toate aceste vitregii, maramureșenii de peste Tisa și-au păstrat cu îndârjire limba, tradițiile și obiceiurile. De la mic la mare, în casele noastre se vorbește numai românește și, doar în joacă, bătrânii se fălesc uneori că știu vorbi maghiara și ceha, învățate în copilăria lor.
La Apșa de Jos și la Biserica Albă, în ograda lui Dumnezeu
Una dintre cele mai însemnate sărbători ale noastre, ale creștinilor ortodocși și greco-catolici, este Sărbătoarea Paștelui. În Apșa de Jos, mai bine de jumătate din cei 9000 de locuitori îl mărturisesc pe Domnul Iisus ca fiind fiul lui Dumnezeu care s-a jertfit pentru oameni. Din păcate, ceilalți români și-au pierdut credința strămoșească în vremurile tulburi ale tranziției. Ei sunt "martori ai lui Iehova" și nu au nimic în comun cu frumusețea fără seamăn a sărbătoririi Învierii Domnului. Deși această realitate moștenită de la stăpânii vremelnici ai ținuturilor noastre ne întristează, Apșa de Jos rămâne locul binecuvântat de Dumnezeu, în care românii se bucură, cum numai ei știu s-o facă, de obiceiurile naționale. Asemănătoare este situația în comuna Biserica Albă, o așezare cu aproape 5000 de locuitori. Pe vremuri, aici a fost o mânăstire de călugări, unde erau îngropați episcopii românilor. Lăcașul a fost dus de apele Tisei la 1700, iar călugării s-au împrăștiat în cele patru zări, cei mai mulți refugiindu-se pe malul drept al Tisei, la frații mai norocoși.
Când mirosul aluatului din cuptoare urcă la cer
Iată, credincioșii au intrat în Postul Mare de șapte săptămâni. Alimentele de "frupt" sunt interzise și este remarcabil că mulți sunt capabili să nu mănânce carne, ouă și brânză în toată perioada ajunării de Paști. În funcție de vreme, zilele Postului sunt rezervate curățeniei generale în curte, în poduri și în case. Cu cât se apropie Săptămâna Mare, vrednicia îl cuprinde și pe ăl mai leneș din sat, dacă există vreunul. Toți mătură prin ocol și greblează grădina, se întrec să aprindă gunoaiele. Femeile, cuprinse de freamăt și de emoție, parcă mai mult decât bărbații, pregătesc bucatele, lăsând orice altă treabă pe mai târziu, după Paști. Este declanșată un fel de întrecere a gospodinelor, semnalul fiind dat de coacerea pascăi. Urmează facerea pâinii și a altor copturi (turte, uscături, torturi), ridicând mirosul dumnezeiesc al aluatului din cuptoare până la cer. Alaiul mâncărurilor începe cu fierberea șoldului (jambonului) de porc, păstrat afumat încă de la Crăciun. Nu este gospodină care să nu știe cum se marinează carnea de miel și de porc, pentru prima și a doua zi de Paști, când aproape toată lumea iese la iarbă verde. Între timp, s-au împistrit ouăle și s-au înfășurat sarmalele în foi de varză acră și dulce. În Vinerea Mare, nu se face nimic; credincioșii se duc la biserică pentru spovedanie. Sâmbătă seara, gospodinele pregătesc coșarca sau traista cu bucate: pasca, o bucată de șold de porc, ouă, ai (usturoi) și o lumânare.
În zorii zilei de duminică...
În zorii zilei de duminică, pe când încep să bată clopotele, lumea se adună la biserică, spre a asista la Sfânta Înviere. Tineri și bătrâni, bărbați, fete și femei fac un semicerc în jurul sfântului lăcaș zidit la 1561 sau lângă cel mai "tânăr", din 1776; se strâng astfel pe familii și intră să asculte slujba cea mai înălțătoare a Creștinătății. Din fiecare familie rămâne cineva afară, punându-și în față coșarca și o lumânare înfiptă în pământ. După terminarea slujbei, când deja întreg satul a răsunat de strigarea părintelui și a corului: "Hristos a înviat!", "Adevărat a înviat!", preotul și credincioșii înconjoară biserica de trei ori, iar după aceea se apropie de fiecare, spre a sfinți bucatele, într-o continuă cântare și strigare veselă și plină de dulceață: "Hristos a înviat!". Ca și în Țară, acesta va rămâne salutul sătenilor până la Ispas (Înălțare) și puțini sunt cei care nu respectă acest obicei.
Vine vremea să mergem acasă; mama pune masa, ajutată de surorile mai mari, iar tata este cel dintâi care gustă din bucatele sfințite și apoi din celelalte. De obicei, la masa de Înviere vin neamurile și vecinii care au lipsit de la biserică, iar vreme de trei zile după aceea, mai toți se țin de vizite și petreceri la iarbă verde. Mai nou, s-a luat obiceiul ca masa mare din prima zi de Paști să se țină pe stadionul satului, unde fiecare aduce obolul său de bucate, vin și bere. Părinții noștri țin cu sfințenie toate momentele sărbătorii și ne-au învățat să facem la fel. De-am fi plecați și peste Ocean, când se apropie Paștele, căutăm să facem tot ce se poate pentru a veni acasă. Nu credem să existe undeva pe lume un loc mai luminat și mai cald decât acasă la părinți, unde ciocnim ouă și ne fălim cu hainele cele noi pe care musai "cineva" (tata sau mama) are a le cumpăra și a le dărui odraslelor atât de dorite. Cât timp se vor păstra tradițiile creștine, inima românească din toată lumea va bate la fel.
Sfinte Sărbători Fericite!
ANA BORCA (Apșa de Jos)
CAROLINA MOIȘ (Biserica Albă)