Și Tatăl Nostru din ceruri știa că-i trecuse vremea demult, așa că se îndură, dintr-o dată, s-o trimită pe Sfânta Primăvară, cu poala plină de flori. Și Ea, grăbită, pe aripi ușoare de vânt, se apucă să colinde munții, câmpiile, dealurile, grădinile și să presare cu hărnicie minuni mici, suave, în zeci de culori. Până în ziua de azi cred c-o făcea noaptea, pentru că în fiecare dimineață însorită apărea o altă cerguță, de o altă culoare. Mai întâi au fost gingașii ghiocei albi, apoi lușcuțele cu poale galbene și verzi; după ele, îmbătătoarele mări de brândușe mov, în care se desfătau mii de albine zumzăitoare; prin iarbă, la tot pasul, se ițeau bănuțeii tiviți cu roz, primulele gălbui și, ca din senin, apăruseră preluci de viorele (mniriuțe), albastre ca cerul cel mai înalt al verii, pe care cu numai o zi în urmă nu le-ai fi putut bănui sub nici o formă. Îmi era cât se poate de clar că treaba aceasta se săvârșea într-o mare taină, în vreme ce oamenii dormeau duși.
În doar câteva zile, fața pământului se preschimbase într-un tărâm vrăjit, plin de bucurie și de viață, așa încât Bunavestire, scăldată într-un soare vesel, făcu să se reverse către biserică puhoi de lume. Urcam și eu - pentru că se urcă și se tot urcă pe ulița bisericii noastre -, cu sufletul ușor, dar, vai, cu mâinile goale, fără nici o floare pentru icoana Maicii Sfinte. Uitasem. Pur și simplu uitasem și-mi părea nespus de rău. La marginea drumului, am zărit însă o mulțime de violete, de un albastru-indigo, din acelea de grădină, frumos mirositoare, și aplecându-mă repede, am cules trei firicele plăpânde și două frunze rotunde, verzi, care să le încadreze. Acuma era în ordine, îmi mai veni sufletul la loc.
Cam pe la jumătatea aleii din cimitir, în dreptul unui stejar secular, mă învălui, deodată, un miros puternic de violete. Nu putea fi de la cele trei firicele din mâna mea. Cobora în valuri, dinspre ușa deschisă a bisericii, dar odată ajunsă înăuntru, parfumul acela pieri. Depunând minusculul buchețel pe icoana Preacuratei, am ieșit, ca de obicei, să ascult slujba afară, lângă zidul din partea de nord. De acolo pot vedea, din când în când, căsuța de veci a părinților mei și văd cum ard lumânările pe care le pun de fiecare dată. Și ard întotdeauna foarte frumos. Mare vânt trebuie să bată, ca să le stingă. Se spune că dacă au lumânări aprinse, apoi și sufletele morților participă la Sfânta Liturghie, ori tata, neprețuitul de el, a cântat în strana bisericii din Desești timp de patruzeci și patru de ani și se cade să fie, în continuare, prezent.
La întoarcere, am adunat un buchet de violete. Acasă, punându-le în apă fir cu fir și numărându-le, am constatat că erau treizeci și trei, anii la care Mântuitorul a fost răstignit. Și asta m-a bulversat! Abia-mi venea să cred că mie, neputincioasa, mi s-a întâmplat una ca asta: adică, pentru infima-mi strădanie de a merge la biserică, cu câteva flori, primeam acum, prin buchețelul de violete, un semn de mulțumire de la chiar Fecioara Maria și Domnul nostru Iisus Hristos.