Miza prezidenţială a fost ţinta formării, în urmă cu peste doi ani, a USL, şi a rămas motivul destrămării ei recente. Controlul Preşedinţiei, concomitent cu deţinerea majorităţii în Parlament şi, în consecinţă, controlul administraţiei (prin Executiv) este scopul major al oricărui partid. Într-o democraţie recentă, cum este democraţia (deseori "originală") românească, partidul care ajunge să deţină toate vârfurile ierarhiei statale tinde să se transforme în partid-stat, adică - altfel spus - supune imediat propriei voinţe celelalte puteri suverane ale statului. Într-o astfel de eventualitate, statul de drept devine o ficţiune, iar deţinătorii legali ai puterii se transformă, deodată, în jucători şi arbitri, schimbând regulile în funcţie de bunul lor plac şi de împrejurări. Democraţia neconsolidată poate luneca oricând spre un regim autoritar, fie şi spre un fel de paternalism statal, în care totul este controlat şi dirijat, sub masca ordinii democratice, a "vitrinei" care ascunde pentru exterior mizeria internă. România, unde PSD-ul a încercat, în buna tradiţie a PCR-ului (pe care l-a moştenit) să devină mereu un partid-stat, se află actualmente în situaţia de a deschide legal calea spre instaurarea unei asemenea formule sociale. Practic, PSD-ul deţine singur puterea executivă, are - cu ajutorul UDMR-ului (ale cărui pretenţii cu bătaie lungă le-a acceptat) - puterea parlamentară, rămânându-i doar Preşedinţia pentru a putea, ulterior, supune în linişte Justiţia şi mediile independente. Partidul-stat este tot mai aproape.
O blocare a acestei primejdioase evoluţii ar fi posibilă numai dacă forţele politice opuse PSD-ului şi sateliţilor lui s-ar uni. Vorbim de o regrupare a dreptei politice, deşi dreapta şi stânga sunt, în România, noţiuni vagi, iar votul este orientat mai puţin spre poziţia doctrinală şi mai mult spre personalităţi. Dreapta românească se prezintă în clipa de faţă extrem de divizată, ba chiar contradictorie. Pe vremea (recent) defunctei USL, singurul ei reprezentant organizat partinic a fost PDL-ul. Dar PDL-ul, grav afectat de înfrângerea la ultimele "parlamentare", a fost împins într-un con de umbră, nu numai de propria neputinţă parlamentară (10-15% în raport cu 70%, scor deţinut de USL), ci şi de pierderea legăturilor cu preşedintele ţării, Traian Băsescu, şi - implicit - cu (puţinele) medii care îl sprijină pe acesta. În contextul dat, preşedintele a devenit extrem de vizibil mediatic, părând că este singura opoziţie reală la omnipotentul USL. Reconstrucţia proprie şi o anume "izolare" din partea presei opuse puterii au făcut ca PDL-ul să pară şovăitor, ba chiar deschis spre o oarecare înţelegere cu mamutul PSD-ist, ce ţinea "în braţe de fier" celălalt mare partid al dreptei, PNL-ul. Desemnarea unui candidat la preşedinţie în persoana lui Cătălin Predoiu nu a detensionat lucrurile. Ruptura dintre preşedintele Băsescu şi PDL a dus la apariţia unor grupuscule partinice de dreapta (Forţa Civică, Noua Republică), încheindu-se cu formarea unui pol politic "băsist", PMP-ul, care a preluat agresiva retorică prezidenţială, tinzând să izoleze total PDL-ul. Deşi a susţinut că se vrea alcătuit din "oameni noi, nepervertiţi politic", PMP-ul a preluat masiv politicieni PDL-işti, nemulţumiţi de conducerea lui Vasile Blaga. PMP-ul pare a se orienta spre nominalizarea pentru preşedinţie a actualului primar de Cluj, fostul premier şi şef al PDL, Emil Boc. D-l Boc este un politician onest, "vina" lui reală fiind - în pierderea alegerilor parlamentare - nu măsurile dure anticriză, ci slaba capacitate de comunicare, de justificare a acestor măsuri. Deocamdată, nefiind desemnat oficial, Emil Boc nu se poate compara, din perspectiva impactului electoral, cu anunţata candidatură a lui M.R. Ungureanu. MRU nu are însă o forţă politică vizibilă în spate, Forţa Civică - chiar întărită cu resturile PNŢCD-ului - contând, deocamdată, foarte puţin. Dar C. Predoiu, MRU şi, prezumtiv, EBA sunt, pe moment, eclipsaţi de revenirea "pe dreapta" a lui Crin Antonescu, fostul prezidenţiabil al USL, candidatul unic al PNL.
PNL-ul s-a rupt târziu de PSD, atunci când liderul său a sesizat, în sfârşit, capcana pe care, prin USL, i-o întinsese PSD-ul. Liberalii au cauţionat gratuit o guvernare mascată a PSD, contra iluziei că acesta chiar îl susţine pe nominalizatul Crin Antonescu la funcţia prezidenţială. PNL-iştii trebuiau să observe de la început că rolul lor în guvernarea USL-istă este pur decorativ (ministere fără conţinut, demnitari atraşi în uriaşa corupţie PSD-istă), programul lor partinic fiind, în realitate, nimicit de "aplecarea" socialist-populistă a "partenerilor". Din nefericire pentru el, Crin Antonescu - posesorul unui discurs politic strălucitor - s-a lăsat angrenat în manevrele subterane ale PSD-ului, devenind "trâmbiţa" USL-ului în încercarea de "lovitură de stat parlamentară" din 2012, când a sprijinit strident nu numai antibăsismul visceral al PSD-ului (o mască pentru atacul împotriva Justiţiei), ci şi anti-occidentalismul latent al acestuia. Crin Antonescu a început să observe derapajele împotriva statului de drept ale PSD-ului (prin încercările de superimunizare a politicienilor parlamentari şi demnitari şi prin "amnistierea" politicienilor deja amendaţi de Justiţie) abia când a realizat că PSD-ul îl va abandona, până la urmă, în favoarea unui candidat propriu, în principiu, Victor Ponta, liderul său. Antonescu şi-a întors retorica formidabilă împotriva fostului aliat, dar şi-a fragilizat partidul, frustrat de ieşirea de la guvernare, potenţând defecţiunile (cum a fost cea "stimulată" a lui C. Popescu-Tăriceanu). El nu a reuşit să capteze electoratul "dur de dreapta" (în ciuda întoarcerii bruşte şi totale împotriva Antenei 3, care, după ce l-a "uns cu miere", îl umple cu zoaie), căruia trebuie să-i motiveze rolul jucat cu zel în propaganda defunctei USL.
De partea cealaltă, PSD-ul, cu o majoritate încă remarcabilă (prin cesiunile oneroase la cerinţele UDMR), pare a-şi fi stabilit clar candidatul firesc. La reuniunea femeilor PSD-iste din 8 martie, Victor Ponta a recunoscut că va fi, cel mai probabil, prezidenţiabilul partidului. Cochetăria cu Isărescu, Oprescu şi chiar cu defectorul Tăriceanu, drept prezumtivi candidaţi, nu este decât încă o perdea de fum pentru ascunderea cerinţei dure a "baronilor" de a prelua cu totul controlul Statului. Victor Ponta ştie că îşi joacă definitiv cariera dacă va pierde "prezidenţialele" şi, de aceea, îşi va anunţa în ultimul moment intrarea în joc, sperând că divizarea şi confuzia din rândurile dreptei vor continua. Dacă, măcinată de orgolii şi interese mărunte, dreapta rămâne dezbinată, statul de drept va fi pierdut pentru mulţi ani în România.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
