Miza prezidențială a fost ținta formării, în urmă cu peste doi ani, a USL, și a rămas motivul destrămării ei recente. Controlul Președinției, concomitent cu deținerea majorității în Parlament și, în consecință, controlul administrației (prin Executiv) este scopul major al oricărui partid. Într-o democrație recentă, cum este democrația (deseori "originală") românească, partidul care ajunge să dețină toate vârfurile ierarhiei statale tinde să se transforme în partid-stat, adică - altfel spus - supune imediat propriei voințe celelalte puteri suverane ale statului. Într-o astfel de eventualitate, statul de drept devine o ficțiune, iar deținătorii legali ai puterii se transformă, deodată, în jucători și arbitri, schimbând regulile în funcție de bunul lor plac și de împrejurări. Democrația neconsolidată poate luneca oricând spre un regim autoritar, fie și spre un fel de paternalism statal, în care totul este controlat și dirijat, sub masca ordinii democratice, a "vitrinei" care ascunde pentru exterior mizeria internă. România, unde PSD-ul a încercat, în buna tradiție a PCR-ului (pe care l-a moștenit) să devină mereu un partid-stat, se află actualmente în situația de a deschide legal calea spre instaurarea unei asemenea formule sociale. Practic, PSD-ul deține singur puterea executivă, are - cu ajutorul UDMR-ului (ale cărui pretenții cu bătaie lungă le-a acceptat) - puterea parlamentară, rămânându-i doar Președinția pentru a putea, ulterior, supune în liniște Justiția și mediile independente. Partidul-stat este tot mai aproape.
O blocare a acestei primejdioase evoluții ar fi posibilă numai dacă forțele politice opuse PSD-ului și sateliților lui s-ar uni. Vorbim de o regrupare a dreptei politice, deși dreapta și stânga sunt, în România, noțiuni vagi, iar votul este orientat mai puțin spre poziția doctrinală și mai mult spre personalități. Dreapta românească se prezintă în clipa de față extrem de divizată, ba chiar contradictorie. Pe vremea (recent) defunctei USL, singurul ei reprezentant organizat partinic a fost PDL-ul. Dar PDL-ul, grav afectat de înfrângerea la ultimele "parlamentare", a fost împins într-un con de umbră, nu numai de propria neputință parlamentară (10-15% în raport cu 70%, scor deținut de USL), ci și de pierderea legăturilor cu președintele țării, Traian Băsescu, și - implicit - cu (puținele) medii care îl sprijină pe acesta. În contextul dat, președintele a devenit extrem de vizibil mediatic, părând că este singura opoziție reală la omnipotentul USL. Reconstrucția proprie și o anume "izolare" din partea presei opuse puterii au făcut ca PDL-ul să pară șovăitor, ba chiar deschis spre o oarecare înțelegere cu mamutul PSD-ist, ce ținea "în brațe de fier" celălalt mare partid al dreptei, PNL-ul. Desemnarea unui candidat la președinție în persoana lui Cătălin Predoiu nu a detensionat lucrurile. Ruptura dintre președintele Băsescu și PDL a dus la apariția unor grupuscule partinice de dreapta (Forța Civică, Noua Republică), încheindu-se cu formarea unui pol politic "băsist", PMP-ul, care a preluat agresiva retorică prezidențială, tinzând să izoleze total PDL-ul. Deși a susținut că se vrea alcătuit din "oameni noi, nepervertiți politic", PMP-ul a preluat masiv politicieni PDL-iști, nemulțumiți de conducerea lui Vasile Blaga. PMP-ul pare a se orienta spre nominalizarea pentru președinție a actualului primar de Cluj, fostul premier și șef al PDL, Emil Boc. D-l Boc este un politician onest, "vina" lui reală fiind - în pierderea alegerilor parlamentare - nu măsurile dure anticriză, ci slaba capacitate de comunicare, de justificare a acestor măsuri. Deocamdată, nefiind desemnat oficial, Emil Boc nu se poate compara, din perspectiva impactului electoral, cu anunțata candidatură a lui M.R. Ungureanu. MRU nu are însă o forță politică vizibilă în spate, Forța Civică - chiar întărită cu resturile PNȚCD-ului - contând, deocamdată, foarte puțin. Dar C. Predoiu, MRU și, prezumtiv, EBA sunt, pe moment, eclipsați de revenirea "pe dreapta" a lui Crin Antonescu, fostul prezidențiabil al USL, candidatul unic al PNL.
PNL-ul s-a rupt târziu de PSD, atunci când liderul său a sesizat, în sfârșit, capcana pe care, prin USL, i-o întinsese PSD-ul. Liberalii au cauționat gratuit o guvernare mascată a PSD, contra iluziei că acesta chiar îl susține pe nominalizatul Crin Antonescu la funcția prezidențială. PNL-iștii trebuiau să observe de la început că rolul lor în guvernarea USL-istă este pur decorativ (ministere fără conținut, demnitari atrași în uriașa corupție PSD-istă), programul lor partinic fiind, în realitate, nimicit de "aplecarea" socialist-populistă a "partenerilor". Din nefericire pentru el, Crin Antonescu - posesorul unui discurs politic strălucitor - s-a lăsat angrenat în manevrele subterane ale PSD-ului, devenind "trâmbița" USL-ului în încercarea de "lovitură de stat parlamentară" din 2012, când a sprijinit strident nu numai antibăsismul visceral al PSD-ului (o mască pentru atacul împotriva Justiției), ci și anti-occidentalismul latent al acestuia. Crin Antonescu a început să observe derapajele împotriva statului de drept ale PSD-ului (prin încercările de superimunizare a politicienilor parlamentari și demnitari și prin "amnistierea" politicienilor deja amendați de Justiție) abia când a realizat că PSD-ul îl va abandona, până la urmă, în favoarea unui candidat propriu, în principiu, Victor Ponta, liderul său. Antonescu și-a întors retorica formidabilă împotriva fostului aliat, dar și-a fragilizat partidul, frustrat de ieșirea de la guvernare, potențând defecțiunile (cum a fost cea "stimulată" a lui C. Popescu-Tăriceanu). El nu a reușit să capteze electoratul "dur de dreapta" (în ciuda întoarcerii bruște și totale împotriva Antenei 3, care, după ce l-a "uns cu miere", îl umple cu zoaie), căruia trebuie să-i motiveze rolul jucat cu zel în propaganda defunctei USL.
De partea cealaltă, PSD-ul, cu o majoritate încă remarcabilă (prin cesiunile oneroase la cerințele UDMR), pare a-și fi stabilit clar candidatul firesc. La reuniunea femeilor PSD-iste din 8 martie, Victor Ponta a recunoscut că va fi, cel mai probabil, prezidențiabilul partidului. Cochetăria cu Isărescu, Oprescu și chiar cu defectorul Tăriceanu, drept prezumtivi candidați, nu este decât încă o perdea de fum pentru ascunderea cerinței dure a "baronilor" de a prelua cu totul controlul Statului. Victor Ponta știe că își joacă definitiv cariera dacă va pierde "prezidențialele" și, de aceea, își va anunța în ultimul moment intrarea în joc, sperând că divizarea și confuzia din rândurile dreptei vor continua. Dacă, măcinată de orgolii și interese mărunte, dreapta rămâne dezbinată, statul de drept va fi pierdut pentru mulți ani în România.