Draga mea prietenă "Formula AS",
Am citit în paginile tale despre o distinsă doamnă de 87 de ani (căreia îi doresc multă putere și sănătate) care a știut să "lupte" cu viața și, la această vârstă, trăiește cu inima, nu cu pesimismul anilor din buletin. (Felicitări, Doamnă!)
Vă relatez și eu povestea mea, care sper să ridice moralul multor cititoare ce doresc să devină mame, dar nu reușesc.
Acum 15 ani, visam, ca orice tânără căsătorită, să devin mămică. Miracolul vieții se împlinise, și în trupul meu băteau două inimi. O fericire enormă, prima mea sarcină! Pentru puțin timp, însă... Destinul avea alt gând cu mine. O hemoragie puternică, lampa unei săli de operație și... pustiul... pustiul unui suflet care a trecut de la extaz la agonie. Prima mea sarcină fusese extrauterină. Și altele n-au mai urmat. Verdictul era același: nu existau șanse de a aduce pe lume un copil (pe atunci nu auzisem de fertilizarea in vitro). Doar cine a trecut prin așa ceva poate înțelege ce zbatere sufletească există în femeia care-și dorește, dar nu poate deveni mamă. Priveam din casă, prin fereastra pe la care defilau, pe rând, anotimpurile, femei fericite care își plimbau bebelușii în cărucioare, și lacrimile erau singurele mele prietene.
În acea perioadă, gândul de a îmbătrâni fără să aud gânguritul unui prunc mi-a purtat pașii spre un orfelinat, unde eu și micuții dornici de dragoste ne ofeream, reciproc, alinare. Și-atunci ai intervenit tu, draga mea prietenă "Formula AS", publicând un articol despre Mânăstirea Nămăiești, care adăpostește o Icoană a Maicii Domnului făcătoare de minuni, care ajută mai ales femeile care doresc să devină mame și nu pot. A fost un licăr de speranță într-un ocean de dezamăgire.
Și cum destinul are un cuvânt de spus, s-a organizat o excursie la serviciul meu, tocmai la... Nămăiești, o mânăstire săpată într-o stâncă de munte, cu o mare încărcătură spirituală. În fața icoanei, veche de sute de ani, lacrimile au început să curgă șuvoi și o căldură divină mi-a inundat obrajii. Aveam o singură dorință: să devin mamă. Deși nu credeam în minuni, speram... și miracolul m-a purtat pe brațele lui nevăzute. O nouă inimioară a început să bată lângă inima mea (după patru luni de când mă rugasem la Nămăiești), o viață nouă, ce a făcut-o pe doamna doctor ginecolog care mă operase la extrauterină să se închine și să exclame: "Mamă, ăsta e chiar un miracol. Dumnezeu ți-a luat pe cineva drag, dar ți-a dăruit unul și mai drag".
Pe 13 mai 1999, am ținut în brațe "minunea de la Nămăiești". Anul acesta, icoana a fost adusă și la București. Deși niciodată n-am avut răbdarea și voința de a sta ore întregi la un pelerinaj, cu acest prilej am avut "puterea" de a rezista în ploaie și vânt, înghețată toată, dar încălzită sufletește, că pot mulțumi și mă pot închina la icoana care mi-a adus atâta fericire.
Același miracol l-a trăit și o prietenă, care după ani întregi de tratamente, la vârsta de 43 de ani, în urma vizitei la Icoana de la Nămăiești, a rămas însărcinată. Primul soț o părăsise pentru că nu reușise să-i dăruiască un copil, dar acum, toate dezamăgirile trecutului se șterg, când își îmbrățișează fiul.
Aș dori, dacă puteți, să retipăriți reportajul despre Nămăiești, deși au trecut 14 ani de atunci. Împreună cu scrisoarea mea, le-ar da un licăr de speranță multor cititoare care-și pansează sufletul, luând seva vieții din paginile revistei "Formula AS".
Dragele mele, nu vă pierdeți speranța: miracole există, chiar dacă noi nu credem în ele. Niciodată să nu spui... niciodată! Vă îmbrățișez cu drag,
ANGELA-NICOLETA MOSGOREANU - București