Louis și-a pus ochelarii pe vârful nasului, privește cu atenție nuanțele mierii, citește eticheta de pe borcan și exclamă într-o română împănată cu expresii franțuzești. "Aur curat! Unde mai găsești așa ceva, și la câțiva euro!". Ieșim din ceainăria în care am stat la povestit și tragem în piept aerul rece. Imediat, sub arcade, se zărește Piața Mare a Sibiului, orașul său îndrăgit, în care a decis să se mute în urmă cu mai bine de zece ani. În acte, Louis Guermond este cetățean francez, însă atunci când are vreo expoziție în România sau într-un colț îndepărtat al lumii, sub numele său este trecut, simplu, sibian. Expansiv, volubil, iute în mișcări, entuziast, Louis se plimbă zilnic ore întregi prin oraș, prin satele din preajma Sibiului, fotografiază, colecționează albume și imagini de epocă și vrea să scrie o istorie a fotografiei românești, pe nedrept prea puțin cunoscută, spune el.
"Mă simt mai degrabă român decât francez"
"Cum am ajuns pentru prima oară în Sibiu? Am dat cu banul! Mă tot uitam cu un prieten pe harta lumii, încercând să ne dăm seama unde am putea merge într-o vacanță inedită. Ne-am zis, hai în Europa de Est! Ungaria sau România, ambele țări erau niște necunoscute pentru noi. Am dat cu banul și pac! Mergem în vacanță în România! Cineva ne-a povestit de Sibiu, așa că am ajuns aici în lumina aceea superbă de octombrie și am fost cucerit din prima zi!".
- Ce v-a impresionat atât de tare?
- În primul rând, cerul, lumina. Eu veneam dintr-o Bretanie mai mereu înnourată...Am umblat prin sate, am vorbit cu oamenii, ca orice turist. Însă eu nu sunt un om care să vrea să vadă cât mai multe într-un timp cât mai scurt, mie-mi place să aprofundez. Plus că, având pasiunea fotografiei, te întorci de mai multe ori într-un loc pentru a prinde lumina mai bună, nu pui aparatul la ochi și gata poza. Așa că am stat două săptămâni în aceeași zonă, în împrejurimile Sibiului. Nu sunt ca orice occidental, care rămâne uluit când vede o căruță și un cal pe drum, eu am crescut la sat, știu despre ce este vorba. Pentru mine, a fost regăsirea unui spațiu, a unui stil de viață pierdut demult, de când Franța a intrat sub zodia industrializării și toate acestea au început să dispară. Cum se va întâmpla și aici. Însă, deocamdată, aici omul trăiește în relație cu natura, este un fapt normal, care durează de mii de ani. Este extraordinar că se mai păstrează obiceiuri străvechi. Am descoperit că în Tălmăcel, de 7 ianuarie, tinerii cu numele de Ion intră în apa râului, în vreme ce tot satul e strâns acolo, e un întreg ritual păgân. La un moment dat, apar trei care cu boi, cu flori la urechi, cu clopoței. Este superb, o tradiție total nepromovată, fără nimic turistic sau ostentativ în ea. Asta fac sătenii de Sfântu Ion, de când se știu.
- Puteți face o paralelă cu zonele rurale din alte locuri din lume pe unde ați călătorit?
- Din păcate, multe din lucrurile negative care duc la dispariția satului se regăsesc în întreaga lume. Am avut în Japonia o expoziție cu fotografii făcute în zona Transilvaniei, în templul Koyosawa (e ceva între templu și cămin cultural). Am constatat că și acolo tinerii pleacă la studiu sau la muncă în marile orașe și este puțin probabil să se mai întoarcă la munca grea a câmpului. Așa că satele din zona montană au o populație mult îmbătrânită, încep să fie abandonate, câmpurile de orez duc lipsa mâinii de lucru, iar tinerii se înghesuie în spații din ce în ce mai mici, din orașe suprapopulate.
- Nu ați simțit nevoia să vă stabiliți la sat, să închideți astfel un cerc după mai mulți ani?
- Îmi plac merele și perele, dar nu m-aș apuca să dau la sapă, îmi place să mă plimb duminicile pe la târgurile de animale, dar nu mă văd având grijă de ele zi de zi. La țară este frumos, dar și greu. Eu am ales Sibiul, care se află la zece minute de mers cu trenul de Munții Făgăraș, de Olt, este un vis. Iau personalul, și în cincisprezece minute cobor și am munții în față! În plus, este un oraș excelent pentru o viață socială, am prieteni, cunoștințe. Are un ritm mai lent, care îmi convine, mi se potrivește. Îmi place Bucureștiul, nu zic nu, dar nu aș putea trăi acolo. Iar când merg la Paris, după patru zile mi se face dor de Sibiu, vreau acasă, gata, nu mai merge, vreau să mă întorc. Mă simt mai degrabă român decât francez, nici eu nu mai știu prea bine cine sunt, le cam încurc.
- Care sunt locurile cele mai dragi din Sibiu și din împrejurimi?
- Sunt multe astfel de locuri. Cunosc Sibiul ca pe propriile buzunare. Chiar dacă uneori deplâng lipsa de grijă a arhitecților sau a particularilor în păstrarea vechilor clădiri, îmi place foarte mult farmecul de anii '30-'50 pe care-l simt atunci când mă plimb pe străduțele orașului. Cât de des pot, merg la diverse evenimente sătești, încercând să privesc și să înțeleg nu doar aspectul etnologic, ci și latura lor actuală, contemporană.
Din Bretania în Transilvania
- Ce ați făcut înainte de a deveni sibian?
- Mai întâi am fost un copil de țăran și mic negustor din Bretania, o provincie ce părea uitată de lume în acea perioadă. Satul avea o organizare socială bazată pe un centru pentru tineri, dirijat de un preot, și o școală laică, republicană, unde copiii sunt formați pentru a deveni oameni responsabili. Îmi amintesc de jocurile pe câmp cu ceilalți copii, de aventurile pe râurile ținutului... o copilărie obișnuită. Probabil că deosebirea față de copilăria pe care aș fi avut-o în împrejurimile Sibiului a fost aceea că aveam marea aproape și era o deosebită bucurie să ajungem pe țărm. Când am venit în Transilvania, am regăsit ceva din aerul satului copilăriei mele. Spre sfârșitul anilor '60, lucrurile acestea au început să dispară, industrializarea masivă și-a spus cuvântul. Odată cu schimbările enorme în agricultură, ce a devenit mecanizată, s-a constituit o nouă organizare socială, bazată pe viteză și pe pierderea convivialității. După ce am plecat din sat, am făcut armata în Germania și am lucrat într-o bancă până la pensie. Am lucrat o perioadă de timp în America Latină, dar să nu vă gândiți la aventuri prin junglă, sau ceva de genul acesta. Dar, ca să fiu sincer, oricât mi-ar fi plăcut Sibiul, probabil că nu m-aș fi stabilit aici dacă nu ar fi fost vorba de motive sentimentale. Am cunoscut o româncă, ne-am căsătorit și iată-mă acum sibian. Ne-am gândit un timp dacă să ne stabilim aici sau în Franța și mă bucur că am ales Sibiul. Singurul motiv pentru care am pleca de aici ar fi asigurările medicale, nu e bine deloc ce se întâmplă în țara asta când e vorba de instituțiile de sănătate.
- Cum ați descoperit fotografia?
- La clubul fotografic al liceului din orașul unde am învățat, departe de satul meu. Acolo am descoperit laboratorul, plăcerea de a pierde ore în șir printre substanțe chimice și hârtie fotografică, în întuneric, și, totodată, responsabilitatea de a avea grijă de toate acestea. Prin fotografie am descoperit mai apoi cinematografia. După mai mulți ani de la terminarea liceului și despărțirea de laborator și de fotografie, am cumpărat câteva fotografii vechi, cu Victor Hugo, mai mult pentru a-i face plăcere anticarului. Însă de acolo a pornit redescoperirea fotografiei, am început să fotografiez susținut, să citesc cărți de fotografie, să cumpăr aparate vechi, să colecționez. Am avut expoziții în mai multe țări, însă nu mă consider un fotograf profesionist. Fotografiez din impuls, nu sunt și nu voi fi un tehnician, dacă-mi va da cineva o comandă, cel mai probabil voi rata aproape tot. Mă interesează fotografia umanistă și sunt un admirator al curentului fotografic al anilor '30, '40. Fotografiez dintr-un gest cotidian, fără a deforma realitatea sau a o denigra, pe scurt, încercând să extrag din o poezie.
"Nu vă cunoașteți istoria, nu vă puneți în lumină valorile"
- Sunteți un admirator și un susținător al fotografiei românești...
- Sunt cunoscut la Sibiu ca o persoană care încearcă să pună în valoare patrimoniul vostru fotografic. Fac schimburi de fotografii, cărți și încerc să cunosc câte ceva din fiecare domeniu, fiecare epocă, fiecare fotograf, pentru a le putea arăta tinerilor sau pentru a face prezentări pe teme foto celor interesați. Merg săptămânal la târgurile de la marginea orașului, este incredibil ce comori se găsesc acolo, la doi lei, albume ale lui Ion Miclea, Gheorghe Lăzăroiu, Hedy Loffler. Am norocul să citesc în română, și spiritul meu de colecționar polimorf a făcut să adun diverse publicații și să redescopăr fotografi uitați. Am încercat, cât mai bine posibil, să împărtășesc cunoștințele mele muzeelor din Sibiu, și mă bucur că Muzeele Astra și Bruckenthal s-au arătat foarte interesate de conservarea și expunerea fotografiilor.
- Ce v-a determinat să începeți o istorie a fotografiei românești?
- Cu ani în urmă, eram în Mexic, la o licitație, unde s-a vândut o fotografie semnată Aurel Bauh. Uau! Era un nud superb, făcut de un fotograf român, despre care nimeni nu știe nimic aici. A făcut naveta București-Paris, a avut atelier lângă Capșa, pe Calea Victoriei, a fost prieten cu Geo Bogza, a fotografiat minerii din Târgu Jiu, a avut probleme și cu naziștii, și cu comuniștii, până a emigrat în Franța. Are fotografii cu cele mai cerute modele ale acelor ani, semn că era prețuit și se învârtea în cercurile artistice pariziene. Nu vă cunoașteți istoria, nu știți să vă puneți în lumină valorile. Aveți un patrimoniu european excepțional, din care, chiar și după jaful din anii '90, când s-a furat cu camioanele, s-a păstrat o parte importantă pe teritoriul României. Nu mă gândesc la naționalitate, etnie sau la altă manieră de a privi acest colț de Europa. Doar la faptul că aici există fotografii de calitate excepțională, atât istorice cât și contemporane, în muzee, instituții, în sertarele personale etc. Nu ne grăbim foarte tare, dar ne grăbim un pic, pentru că patrimoniul dispare de la un an la altul. Sunt trei muzee în lume care au o colecție importantă de clișee pe sticlă, și unul dintre ele este Muzeul de Artă din București. Sunt acum persoane care vorbesc în străinătate despre fotografia voastră și e foarte bine. Internetul este util, dar lipsește încă o implicare mai puternică a responsabililor culturali la cel mai înalt nivel. Eu sunt un soldat care merge înainte și descoperă. Aveți și în acest moment fotografi importanți, aveți un Brassai sau un Cartier Bresson, chiar aici. Primul fotograf de război din lume, înainte de americani, a fost un român, domnule, Carol Popp de Szathmari! Și se vorbește atât de puțin despre el în România! Mérde! Asta ar fi o carte de vizită extraordinară pentru fotografia din România! Ce fac institutele culturale, de ce nu se laudă în întreaga lume cu așa ceva? Vreau să caut mai adânc, în arhive, la Academie, să descopăr, cine știe, poate fotografia a fost inventată, ca insulina, tot în România. Cine mă ajută să aflu?