Strălucit critic și istoric literar, autor, între altele, al unor lucrări de mare anvergură: "Enciclopedia exilului literar românesc. 1945-1989", "Caragiale și Caragiale. Jocuri cu mai multe strategii", "Literatura SF", Florin Manolescu a părăsit România, în ciuda unanimității entuziaste cu care era validat, pentru o carieră profesorală în Germania, la Seminarul de Romanistică al Universității Ruhr din Bochum. Întors în țară, după 15 ani, își continuă cu energie și dăruire totală munca de profesor și scriitor, spre bucuria studenților și a cititorilor săi.
Hermine cea tristă
- Munca de scriitor și cercetător al literaturii presupune, pe lângă har, și o tenacitate pe termen lung. Statul cu anii la birou și prin biblioteci nu e tocmai ușor. Oare disciplina studiului și biruința dvs. intelectuală se explică și prin faptul că pe linie de familie aveți și ascendență germanică? V-a marcat acest lucru copilăria?
- Eu sunt ca vapoarele, întorc greu. Dar o să întorc capul și o să mă uit acum înapoi, în vremea copilăriei, deși e dificil pentru mine să "navighez" în zona aceea... Sigur, am amintiri frumoase, ca orice copil, dar sunt și multe lucruri pe care n-aș vrea să mi le reamintesc: lipsurile jenante, divorțul părinților, munca de zi cu zi a mamei, adică naveta pe care, din motive de "dosar" (ascendența și originea ei germană), o făcea tocmai la Ploiești, ca desenator tehnic, fără drept de muncă în București. Bunica, Martha, era o nemțoaică din Silezia, venită aici pe la începutul secolului trecut, după bărbatul de care se îndrăgostise și cu care a făcut un copil. În arhiva personală s-a păstrat și corespondența dintre mama, Hermine, și tatăl ei, Nicolae Ghica (care se trăgea pe linie directă din scriitorul Ion Ghica) sau dintre Nico Ghica și Martha, cu care însă acesta nu s-a căsătorit niciodată. Tocmai am recitit-o pentru prima dată, cu mai multă atenție, după ce m-ați rugat să mă uit în fotografiile de familie, pentru a pregăti acest interviu. Păstrez pe un perete din bibliotecă și un foarte frumos portret al mamei, pictat chiar de tatăl ei, când ea avea 19-20 de ani. Un portret frumos dar trist, ca mai toate fotografiile mamei. Din păcate, din cauza biografiei și a navetei la care a fost obligată, mama s-a prăpădit de tânără, în 1969, când abia împlinise 50 de ani. La scurtă vreme după aceea, s-a stins și bunica.
De la mama și de la bunica, Omi, am învățat lucruri simple. Că trebuie să fii un om corect, să-ți faci treaba cât mai bine, să nu faci rău nimănui, nici cu vorba și nici cu fapta, să nu minți și, nu mai puțin, să nu pui mâna pe ce nu-i al tău. Primele rugăciuni tot de la ele le-am învățat. Eu sunt ortodox, după tată, dar ele erau catolice, astfel încât rugăciunile mele de dimineață și de seară erau în germană. După ce le terminam, urma să mi se dea răspunsul, "Amen", și numai după aceea, seara, mă puteam culca. Una din experiențele mele de viață în creștere, care mi-a rămas până astăzi întipărită în minte, mai precis și mai adânc decât oricare altă lecție, a fost cea a unei expediții haiducești prin grădina de zarzavaturi a unui vecin. Cei care o inițiaseră, copiii mai mari de pe strada mea, m-au luat și pe mine (aveam vreo șase-șapte ani), ca să stau de pază lângă un gard. Încă nu puteam să-l sar. La sfârșit, cei mari mi-au pus și mie în brațe un mănunchi de ceapă verde, pe care, foarte mândru de mine, m-am grăbit să-l predau mamei. Și, ce să vezi, înțelegând de unde îl am, în loc să se bucure, mama m-a pus să i-l duc înapoi proprietarului grădinii și să-mi cer iertare. În ce-o privește pe bunica, pe lângă că era extrem de frumoasă, avea o fire de artist și era o mare povestitoare. Avea la îndemână un consistent repertoriu de basme nemțești, pe care mai târziu le-am regăsit în culegerea de povești a fraților Grimm, și bănuiesc că orele pe care le-am petrecut ascultând-o nu se poate să nu fi lăsat urme mai adânci. Amintirea acestor două femei care m-au crescut mă urmărește din ce în ce mai intens, împreună cu regretul că amândouă s-au dus atât de repede Dincolo. Nu mi-au prea lăsat timp ca să le întorc măcar o mică parte din tot ceea ce mi-au dat. De asemenea, bunicul meu din partea tatălui, Ion Manolescu, a jucat un rol important în formarea mea intelectuală, prin lecturile pe care mi le-a ordonat și prin prelegerile de istorie adevărată pe care mi le-a ținut într-o anumită perioadă. Era profesor de istorie și de română, și în fiecare duminică, la ora zece dimineața, eram la el, undeva prin Cotroceni, în casa în care m-am și născut, pentru a discuta ultimele cărți citite și a-mi împrumuta altele noi, din biblioteca lui și a mătușii mele, care fusese și ea profesoară de română. El a ținut, într-un fel, locul tatălui meu, pentru că părinții mei s-au despărțit când eu aveam în jur de zece ani. Eram prin clasa a treia sau a patra. Așadar, mama, bunica și bunicul au însemnat pentru mine primele, dar și principalele repere de conduită sau de cultură generală.
Un metis cu panaș
- Dacă "moștenirea germană" v-a dăruit tenacitate și disciplină, cu siguranță că spiritul dvs. jovial și scăpărător l-ați preluat din partea muntenească a familiei. Nu ați simțit niciodată că, uneori, neamțul îl "încalecă" pe muntean? Sau că munteanul vrea să-și "câștige independența", să "fugă de sub escortă"?
- Din amestecul de opoziții despre care vorbiți, cred că s-a pritocit un aliaj norocos. Mă simt destul de bine în pielea mea de metis cu panaș. În fond, dacă am reușit să fac măcar câte ceva cum trebuie, în viață sau în scris (între altele, cartea mea despre Caragiale), asta s-a întâmplat și pentru că decisivă a fost perspectiva sintezei, devenită felul meu de a fi. Și ca să vedeți cât de încrezut pot fi când mi se dă ocazia, cred că aliajul meu mai conține ceva. Am impresia că sunt și puțin femeie. În Germania, n-am fost deloc surprins când o studentă mi-a scris că ar vrea să se înscrie la unul din cursurile mele, dar pentru că îmi citise prenumele à la française, a fost convinsă că sunt o doamnă. Și așa mi s-a și adresat în mail-ul ei. "Frau Manolescu". I-am răspuns că, din păcate pentru mine, sunt bărbat, dar că voi încerca să n-o decepționez.
Alfabetul gotic și lexicoanele bunicului
- Când ați descoperit cărțile? Cum a pornit patima dvs. pentru citit?
- Mama este cea care mi-a alcătuit prima bibliotecă, cu destul de mult Jules Verne și destul Balzac, și tot ea m-a ferit de literatura realist-socialistă a timpului. Așa am avut privilegiul de a nu fi citit nimic, dar nimic, din poveștile cu Matrosov și cu Zoia Kosmodemianskaia. În schimb, ea mă ducea la teatru, la operetă sau la cinematograf, și țin minte că, într-un rând, m-a lăsat cu gura căscată, pentru că, ieșind de la un film exotic, "Mato Grosso", mi-a întins un baton de vanilie. Am întrebat-o, curios, de unde îl are, și mi-a răspuns că, firește, din film! Un timp, mama a făcut cu mine și lecții de franceză, pe cărți de Hippolyte Taine și pe "Nopțile" lui Alfred de Musset. Făcuse o școală foarte bună, la "Pitar Moș". Apoi, bunicul din partea tatălui a avut acest rol important, de a mă introduce cu adevărat în lumea cărților. Era un bărbat impunător, înzestrat cu o pereche de mustăți falnice, și mult mai târziu am aflat că fusese la un moment dat primar al orașului Bacău. Deci, făcuse și ceva politică. Bunicul mi-a amprentat în mod evident gândirea și preferințele literare. Mie mi se părea că știe totul, că orice l-aș fi întrebat ar fi știut să-mi răspundă. Plecam de la el cu cărți pe care le citeam și apoi le comentam împreună. De altfel, o mare parte din aceste cărți s-au păstrat în biblioteca mea, cu iscălitura lui, de o frumusețe pe care mult timp am invidiat-o, ba chiar am încercat s-o imit. Și ca să vedeți ce mică e lumea noastră mare, o să vă povestesc, tot în legătură cu aceste cărți, o întâmplare miraculoasă. Cu ani buni în urmă, directoarea dvs., doamna Sânziana Pop, m-a invitat la redacția revistei la care lucra pe atunci, ca să-mi facă o surpriză. Închipuiți-vă că mi-a dăruit un volum din "Istoria Românilor" de Xenopol, cu iscălitura bunicului meu. Celelalte volume erau la mine acasă. Decisiv pentru mine a fost și faptul că tot de la bunicul meu am primit, spre sfârșitul școlii primare, un celebru lexicon în limba germană, "Meyers Lexikon", pe care îl am și acum și pe care continuu să-l folosesc. Nouă volume, editate în anii '30, până la începutul celui de-al doilea război mondial. De ce decisiv? Pentru că e vorba de una dintre cărțile mele de căpătâi. Iar ca s-o cuceresc, m-am luptat un timp cu alfabetul ei gotic (de fapt, scrierea cunoscută sub numele de "Fraktur"), foarte diferit de cel latin. A fost și asta o provocare pe care am acceptat-o, ca să pot intra în lumea extraordinară a unei faimoase enciclopedii. Mai mult, sunt convins că lectura acestui impunător șir de cărți, cu numeroase fotografii, desene și hărți, a contribuit la ordonarea gusturilor mele care, până la urmă, au mers în direcția pe care mi-am asumat-o, ca istoric și critic literar. Lexiconul primit de la bunicul este, ca și mine, o carte marcată de istorie, pentru că în anii '50 ai secolului trecut, oamenii rupeau din cărți paginile care puteau să le pună în pericol libertatea. În cazul lexiconului "Meyers", apărut în plină ascensiune a mișcării naziste, paginile despre Hitler, de exemplu, fuseseră rupte de bunicul. Așa era pe vremea aceea, se rupeau, se ascundeau, ba chiar se îngropau cărți, în așteptarea unor vremuri mai bune.
"Moartă dar vie"
- Ce idealuri vă înflăcărau ca tânăr licean și apoi student? Cum v-ați găsit drumul spre Filologie?
- Scrisul a fost o pasiune încă din epoca primei școlarități, pentru că am început să "compun" pe vremea ultimilor ani de școală gimnazială. Am participat chiar la diverse cenacluri literare de cartier, sau de la "Palatul Pionierilor", și mă mândresc cu faptul că în calitate de ambițios autor de poezii, am fost coleg cu Gabriela Melinescu, la Cenaclul "Bacovia", condus de Agatha Grigorescu Bacovia, care își ținea ședințele într-o clădire din apropierea Parcului Carol. Pentru că, bineînțeles, cu poezie se începe, dacă ești un tânăr care aspiră să devină critic literar! (sic). Profesorii de română de la liceu au avut, și ei, un rol important în aventura asta. Am urmat liceul "Gheorghe Șincai", cu două excelente profesoare de română, doamnele Demetra Sânzianu și Ana Colțan, dar și cu edecuri pedagogice care mi-au mâncat zilele. Apropo: începeam orele de dimineață, și distinsa noastră dirigintă, care în loc de Stănilești (localitatea în care turcii i-au învins pe moldovenii lui Cantemir și pe rușii lui Petru cel Mare) spunea Stălinești, striga un catalog care începea cu "Olga Bancic" (făcea parte din nomenclatorul eroilor comuniști morți în ilegalitate), iar noi trebuia să răspundem în cor: "Moartă, dar vie în inimile nostre!" Sau, aveam la limba rusă o profesoară care ne pretindea să începem ora cu salutul: "Zdrazvuite tavarașci Nadejda Petrovna!", deși noi știam că o cheamă "Pruneanu"! Puțin mai târziu, adică după ce am devenit student la Litere, poezia m-a interesat mult mai puțin, ceea ce nu înseamnă că n-am mai "compus" măcar din când în când. În orice caz, în linii mari, anii studenției au fost primii ani cu adevărat frumoși din viața mea. Și asta, mai ales prin contrast, datorită deschiderii sau liberalizării din viața de zi cu zi a românilor. Eu am început facultatea în 1963 și am încheiat-o în 1968. A fost o perioadă a marilor speranțe, când credeam că totul se va schimba în bine și când se și simțea lucrul acesta, chiar și în materie de literatură, de cultură, la nivelul la care noi puteam să percepem atunci lucrurile.
"Să ai centrul de greutate în tine"
- Exact când cariera dvs. profesorală și literară începuse să strălucească (mulți au văzut în dvs. vârful de lance al criticii literare de atunci), ați plecat în Germania. Și dacă tot ați plecat, de ce v-ați întors acasă, după 15 ani?
- Poate e prea mult să spun că destinul este cel care trage firele existenței noastre, dar nu cred să fi fost vorba doar de o simplă întâmplare. M-a căutat într-o zi din toamna anului 1992, un reputat profesor de romanistică din Germania, Karl Maurer și, după ce am făcut cunoștință, m-a invitat ca, din 1993, să predau timp de 4 ani literatură și limbă română la Universitatea Ruhr din Bochum. Cei 4 ani ai unui ciclu de lectorat, cum se obișnuiește în cazul profesorilor invitați, s-au transformat în 15, între altele, și pentru că după primii doi ani de activitate am fost numit profesor la Seminarul de romanistică al facultății. Cei de-acolo mi-au dat sentimentul că au nevoie de mine, și cu toate că germanii sunt considerați ca fiind mai reci, profesorul Maurer și familia lui, în casa cărora am și locuit timp de 14 ani, ne-au dat sentimentul, mie și soției mele, că nu suntem singuri în Germania. Ba chiar că putem să ne bazăm pe niște mari prietenii. Ce-i drept, nemții nu leagă prieteniile și nici nu fac cunoștință ca în literatura lui Caragiale, de exemplu. Adică, după ce s-au întâlnit întâmplător într-o gară, după numai câteva minute, să-și arate unii altora fotografiile de familie. Sunt ceva mai rezervați, mai prudenți. Însă dacă leagă o prietenie, aceea e pe viață. Prin urmare, m-am simțit foarte bine la Bochum, iar condițiile în care am lucrat au fost de așa natură, încât, uneori, mă întreb dacă nu cumva am visat. În plus, în Germania am putut să dezvolt nestingherit, timp de aproape opt ani, proiectul enciclopediei exilului literar românesc și să-l duc până la capăt. De ce m-am întors în România? Răspunsul e simplu: nu m-am îndurat s-o părăsesc! Se poate trăi frumos oriunde, dacă te străduiești să faci lucrul ăsta. Cu o condiție. Să ai centrul de greutate în tine - cum spun eu, destul de des, din păcate, și părând din cauza asta că misionarizez. Altfel, e mai greu! Așadar, n-a fost deloc rău în Germania, m-am simțit bine acolo, și cu toate acestea m-am întors. De altfel, fiecare vacanță de vară din toți acești cincisprezece ani mi-am petrecut-o în România, unde am venit și de unde am plecat ca într-un "flux" și "reflux" al mării, care rămâne aceeași și când vine, și când pleacă. Sau, mai bine, ca un transhumant. Și să vă mai spun ceva. Cei care au studiat psihologic și sociologic condiția emigrantului sau a exilatului au ajuns la concluzia că, în cazul celor care pleacă de-acasă și rămân definitiv într-o altă țară, asimilarea deplină se face abia în a treia generație. Iar eu m-am considerat asimilat aici, în România, și primit în cel puțin o lume care m-a acceptat: lumea literaturii! Așa că mi s-a părut că ar fi și inelegant, și lipsit de loialitate, dar și de simț practic, s-o părăsesc.
"Parcă înainte era mai mult timp de trăit împreună!"
- Aveți o operă de referință, o căsnicie frumoasă și stabilă și-un fiu, Ion Manolescu, care, iată, v-a urmat în carieră. Sunteți fericit cu ceea ce aveți?
- Oh, aproape fericit! Fericirea e o vorbă mare. Dar sunt mulțumit, și eu, și soția mea, profesoară de franceză, dacă fiul nostru, Ion Manolescu, și el tot filolog, conferențiar la Facultatea de Litere, este mulțumit cu drumul pe care și l-a ales. Scrie critică și teorie literară, dar și proză, e un romancier de succes, una din cărțile lui, "Derapaj", a fost, la momentul apariției, în 2006, un bestseller, iar acum, un nou roman se apropie de pagina pe care autorul înscrie cuvântul "Sfârșit". Dacă eu sunt cel care să-l fi îndreptat spre Filologie, nu știu. Știu doar că pe vremea când el era elev, ne jucam împreună de-a literatura, făceam fiecare câte o revistă în care ne duelam polemic și la care ne abonam reciproc. În schimb, cred că am fost, și sper că sunt și acum, prietenul, și mai puțin dascălul, profesorul lui. În ce privește căsnicia mea, după cei aproape 49 de ani de mariaj, n-am aflat încă o rețetă a longevității în doi. Cred că și asta ține de noroc, de destin sau, pur și simplu, de o misterioasă loterie cosmică. Sigur, rămâne faptul că ceea ce urmează după ce te-ai căsătorit reprezintă o treabă extrem de serioasă. Dacă totuși vreți o rețetă, aș cita un actor celebru, care spunea că secretul stabilității unei căsnicii e simplu: "Soția are întotdeauna dreptate!" Mai pretențioși, filosofii îl citează pe Platon, cu hierogamiile lui cosmice, când se întâlnesc cele două jumătăți rătăcitoare ale unei sfere. Dacă se întâlnesc. Așa o fi fost în antichitate. Astăzi, trăim timpuri care permit mai greu asemenea "performanțe", mai ales când profesia pe care o ai îți impune să lucrezi într-un ritm infernal. Timpul, pe măsură ce lumea se complică, își schimbă pulsul și viața devine hipertensivă. Ceea ce pentru mulți poate fi și pasionant, și productiv. Dar... parcă înainte era mai mult timp de trăit împreună.
- V-ați aniversat ziua de naștere chiar la începutul anului, în zodia Capricornului. Vă regășiți în ea?
- Poate că am reușit să transform această încăpățânare proprie Capricornilor într-un atu. Sper că sunt un perfecționist și sunt sigur că obișnuiesc să duc la bun sfârșit proiectele începute. E bine să fii perfecționist? E rău? Poate că uneori e bine pentru tine și rău pentru alții. Oricum ar fi, și în perioada aceasta mă străduiesc să închei încă un proiect. De peste doi ani, colaborez la "Viața Românească", cu o rubrică intitulată "Istorie și literatură", și acolo public fragmente din ceea ce sper eu că va fi o nouă carte despre exilul literar românesc. Și mai scriu câte o povestire incredibilă.
- Dar când nu scrieți sau nu vă aflați la catedră, cum arată viața dvs. de zi cu zi?
- De trezit nu mă trezesc foarte devreme, prefer să lucrez până târziu, noaptea, când e liniște și mă simt mai în largul meu. În schimb, de când m-am transformat într-un tânăr pensionar, eliberat de programele fixe de altădată, am devenit ceva mai dezordonat. Pe parcursul unei zile am secvențe în care fac cu totul altceva decât să stau în bibliotecă și să lucrez în mod ordonat. Prefer să trăiesc într-o relație de armonie cu cei din jurul meu, și asta se poate întâmpla în multe feluri. Nu cât și cum ai vrea tu, și nici cât și cum ar vrea ceilalți, dar se poate. Curățând cartofi, în bucătărie, mergând la un spectacol bun, sau, uneori, la o simplă plimbare în doi. E interesant că, deși suntem bucureșteni amândoi, după ce ne-am întors din Germania, eu și soția mea redescoperim Bucureștii, plimbându-ne prin vechile cartiere, ori mergând în cartierele mai noi. Dar, sigur, tot proiectul literar este cel care se plasează foarte sus pe lista priorităților mele. Nu vreau nici să exagerez, nici să minimalizez, dar sunt ore bune pe zi în care nu mă ridic de la masa de lucru. Dar cum vă spuneam, armonia în familie fiind foarte importantă, trebuie să am grijă să n-o stric. Într-un fel, acum dau înapoi ceea ce am primit, pentru că a fost foarte important să am înțelegerea familiei și a soției mele, Ioana, în special în anii în care am avut nevoie de timp și de liniște pentru un studiu susținut. Vara ne retragem la Moroeni, în casa părintească a familiei soției mele, și acolo îmi face mare plăcere să descopăr ce important e să te ocupi de grădinărit. Iar să transmit tinerilor mei studenți, ceea ce m-au învățat și pe mine alții, este încă un lucru pe care-l fac cu mare plăcere. Nu pot sta departe de catedră și m-am bucurat când Facultatea de Litere din București m-a invitat, după reîntoarcerea mea în țară, în 2008, să țin din nou cursuri acolo. Adică, să închid cercul!